*48. Ancheta.

Afară încă ploua. Cerul era la fel de înnorat. Ploaia nu mai cădea sub formă de aversă, dar nici nu încetase deloc. Străbătură rapid rachetodromul şi se îndreptară spre clădirea principală a Institutului, unde urcară la etaj, iar aici se opriră în faţa uşii Comisiei Disciplinare.
Era 09.15. Lia era acolo, cu mama ei, doamna Valeria Stancu. Când îşi văzu colegii apropiindu-se, simţi că totul se prăbuşeşte cu ea. Încercă să se facă nevăzută, după mama ei, dar nu era o ascunzătoare prea bună. Bineînţeles, îl văzu şi pe el, pe cel pe care-l reclamase... Ploaia îl udase puţin, dar parcă nu picături de ploaie îi sclipeau pe obraji în acel moment; sau poate că şi de ploaie, dar printre ele, amestecate, se aflau şi altele, care se rostogoleau uşor, abia vizibil...
Şi nu era doar el, ci şi ceilalţi, Lia simţind parcă din partea fiecăruia câte o privire tăioasă, câte un cuvânt plin de reproş, deşi nerostit de nimeni. Se simţea mică, neînsemnată... Ce făcuse? O mare tâmpenie, datorită căreia, iată, de o parte se afla ea, elementul negativ, personajul rău, doar cu mama ei, iar de cealaltă el – victima – înconjurat de colegi, de director, de profesorul Manea; şi toţi îl încurajau cu fel şi fel de vorbe; erau de partea lui, evident, ţineau cu el... Parcă ar fi vrut şi ea să fie tot de partea lui, dar nu putea; reclamaţia o ţintuia în partea opusă.
La un moment dat, el îşi întoarse capul spre ea şi o zări; brunetă, frumoasă, rea... „Dar oare chiar e rea?” se întrebă el în gând şi tot el îşi răspunse, în acelaşi mod: „De fapt, parcă nu prea...” Astfel se gândea Lucian, căci parcă zărise ceva în minunaţii ei ochi albaştri; ce anume, nu ştia nici el sigur, dar nu răutate. Ah, de s-ar rezolva odată cu bine situaţia asta jenantă şi ar pleca totuşi în misiune, toţi şapte, ar avea destul timp s-o cunoască mai bine şi s-o înţeleagă, în următorii ani; la fel şi ea pe el. Nu stărui cu privirea asupra ei, pentru a nu fi prea insistent.
Bineînţeles şi ea-l văzu; se convinse încă o dată că greşise enorm cu reclamaţia aia blestemată şi-i părea nespus de rău. Nu din cauză că el era frumos, nu acest lucru constatase la el; asta o ştia de mult... Ea zări altceva la el, remarcă bunătatea şi frumuseţea sufletului său, pe care le putea ghici cu uşurinţă din atitudinea lui. Şi asta îi plăcea la el; şi multe alte lucruri pe care le descoperise de curând, dar... culmea! Se aflau în acel moment în tabere opuse, din cauza reclamaţiei stupide pe care ea o depusese împotriva lui. „De ce?” se întreba ea într-una, fără a-şi putea răspunde.
Dintre colegii ei, blonda Maria se desprinse de grup şi se îndreptă spre ea. Ar fi vrut să plece rapid, sau să dispară cumva undeva, dar rămase pe loc, iar Maria deja ajunsese lângă ea. Mărunţica făptură blondă o salută pe doamna Valeria Stancu, apoi îşi îndreptă verdele privirii spre Lia.
- Salut, surâse simpatica blondină cu amabilitate, contrar aşteptărilor Liei. Ştii, n-am nimic împotriva ta, nu te condamn deloc pentru acţiunea ta, dar nici nu te înţeleg. Însă, orice s-ar întâmpla, aş vrea să ştii că mă poţi considera în continuare prietena ta, deşi am să-l sprijin pe Luci, nu pe tine, pentru că nu cred că merită să fie luate acele măsuri împotriva lui.
- Înţeleg, rosti Lia şoptit, cu glas vinovat, abia îndrăznind să-i răspundă. Şi-ţi mulţumesc.
- N-ai pentru ce, replică blonda. Despre ceilalţi, nu ştiu cum te consideră, dar cred că n-au motive să se uite la tine cu ură sau cu alte sentimente reprobabile. Eu simt că nu eşti deloc rea; dimpotrivă, poate mult prea bună. Şi ştii, culmea, cel mai mult ţi-a luat apărarea chiar Luci, inclusiv în faţa domnului director. Sper să se rezolve cât mai curând situaţia asta, cu bine, pentru că aş vrea totuşi să fim colege şi să plecăm împreună în această misiune. Cred că ne-am înţelege...
- Da... De fapt şi eu vreau acelaşi lucru, rosti Lia. Ştii, deja regret ceea ce am făcut.
- Poate, dar asta nu ajută cu nimic. Ai idee că acţiunea ta a pus sub semnul întrebării întreaga misiune? zise blonda.
- Nu; cum aşa?! păru nedumerită Lia.
- Păi, ai solicitat excluderea lui definitivă din echipaj.
- Da, ştiu...
- Deşi ştiai că el e proiectantul navei. În plus, dacă el ar fi exclus din echipaj, ceilalţi doi, prietenii lui, s-ar retrage imediat, iar „Pacifis” e totuşi a lor, doar ei au construit-o, împreună, deci fără ei, sigur n-ar pleca nicăieri, iar fără „Pacifis”... Nu există o altă navă aptă de un asemenea zbor, explică blondina.
- Vai, rosti Lia, întristându-se mai mult decât până în acel moment.
- Îmi pare rău să-ţi spun toate astea, dar nu te descuraja; nu ştim care va fi decizia Comisiei Disciplinare; poate că în cele din urmă, tot răul va fi spre bine, spuse blonda. Rămâne de văzut... Şi acum, scuză-mă, te rog, trebuie să mă întorc la ceilalţi.
- Înţeleg, şopti Lia, adăugând timid: Mulţumesc...
Maria porni spre ceilalţi.
- Simpatică această domnişoară blondă, aprecie doamna Valeria.
- Da, mamă, tare simpatică, aprobă Lia.
De cum ajunse lângă ceilalţi, blonda fu întâmpinată cu următoarele vorbe de către lungan:
- Trădătoare blondă! Doar ce l-ai asigurat pe şefu’ de sprijinul tău necondiţionat şi ai şi dat fuga în tabăra opusă, să te aliezi cu reclamanta!
- Vrei să taci, cap sec?! replică blonda.
- Vrei cumva să spui că n-ar fi aşa? nu renunţă Nis.
- Evident, zevzecule! Dacă sunt de partea lui Luci, nu înseamnă că ea mi-ar fi duşman. Întâmplător, îmi place de ea, ca persoană şi o consider prietena mea; ceea ce nu poate fi valabil şi-n cazul tău, explică Maria.
- Asta s-o crezi tu; nu se poate să te pui bine cu ambele părţi, nu cedă geograful.
- Încetează, Nis! spuse Lucian cu seriozitate.
- Dar, şefu’... protestă Nistor.
- Totuşi, are dreptate, Nis, replică Lucian.
- Da, evident, cum altfel?! păru nemulţumit Nistor, adăugând: Bineînţeles, tot fetele au dreptate...
- Încetaţi! interveni de data aceasta directorul. Nu vreau să apară discuţii de genul acesta între voi. Evitaţi-le, vă rog!
- Desigur, dom’ director, răspunse Nistor, renunţând la a se ciorovăi cu micuţa blondă.
În curând se deschise uşa Comisiei Disciplinare a Institutului şi ieşi un tânăr, care-l remarcă, prima oară, pe directorul Institutului, pe care-l salută, cu respect:
- Bună ziua, domnule director.
- Bună ziua, răspunse Traian Simionescu amabil.
Mai apoi, băiatul îl salută pe profesorul Eugen Manea, după care zise, spre toţi:
- Sunt rugaţi să intre Lucian Enka...
Lucian se apropie timid, cu paşi înceţi, cu capul încă plecat.
- Salut, Luci, surâse băiatul, ca unul care-l cunoştea destul de bine şi era tare nedumerit de ce ar fi chemat la Comisia Disciplinară.
- Salut, Horaţiu, răspunse Lucian fără a-i zâmbi, deşi ştia foarte bine că băiatul acela nu era cu nimic vinovat de faptul că el va fi anchetat de Comisia Disciplinară.
Horaţiu se uită pe foaia pe care o ţinea în mână şi citi:
- Să intre şi Laura Stancu.
- Du-te, scumpo! o îndemnă mama ei.
Lia se apropie încet, şovăitor. Se opri în dreptul uşii, exact lângă Lucian, fără a îndrăzni să-şi ridice privirea albastră spre el.
- Haideţi, poftiţi! Deocamdată, doar voi doi, le aminti Horaţiu.
- După dumneata, domnişoară, i se adresă Lucian Liei mai cu răceală în glas, dar nu cu răutate.
Ea intră prima. Îi întâlnise totuşi privirea, aceeaşi, ageră ca de vultur, nu putuse evita acest lucru. Iar ochii lui căprui, mari, pătrunzători, nu exprimau doar tristeţe, ci şi multă bunătate, ca de obicei. În plus, nu doar chipul îi era plăcut, ci şi vocea, dar acum îi zisese „dumneata, domnişoară...”. Era clar; reuşise deci să-l îndepărteze de ea, deşi parcă nu asta dorea ea. Sau, de fapt, ce-şi dorea cu adevărat?! Nici ea nu ştia foarte sigur.
Intrase şi el, după ea, în acea sală imensă, unde Comisia Disciplinară se întrunea în această zi special pentru a investiga cazul lui. Iată-l deci şi-n această neplăcută situaţie. Devenise deci un caz, unul de indisciplină, anchetat de Comisia Institutului; cazul „Enka Lucian”. Ciudat! Nu se simţea deloc bine în această postură. Ani la rând, cât învăţase în acest Institut, mereu foarte bine, fiind doar fruntaş, nu ajunsese în faţa Comisiei Disciplinare, deşi nu fusese tocmai cuminţel. Poate nici indisciplinat nu putea fi categorisit, ci doar zburdalnic, neastâmpărat. Acum însă... Ce făcuse atât de grav? De ce se afla aici? Nu reuşea deloc să-şi dea seama, deşi... Privi în treacăt spre colega lui, Lia, reclamanta... Ea era cauza?!
În faţă erau câţiva dintre membrii Comisiei; li se alătură şi Horaţiu, băiatul acela care-i chemase aici. Luă cuvântul un domn, cam de aceeaşi vârstă cu Iulian Enka. „Profesorul meu de cultură civică...” îl recunoscu Lucian pe domnul Sever Forţan; învăţase şi cu dânsul câţiva ani bunicei, deci cam ştia domnul Forţan cu cine avea a face, ştia ce-i poate băiatului pielea. Dar oare cine nu-l cunoştea pe Luci, protejatul directorului, prin Institut?! În ultimul timp aflaseră despre el şi cei ce nu-l cunoscuseră anterior, nu doar din Institut.
Fostul său profesor de cultură civică prezentă pe scurt mai întâi obiectivele Comisiei Disciplinare, apoi motivele pentru care fusese declanşată în forţă această anchetă. Îşi potrivi bine ochelarii cu ramă metalică, apoi privi spre sală.
- Lucian Enka, spuse dânsul.
- Da, domnule, răspunse clar Lucian, luând poziţie de drepţi.
- Treci în faţă şi ia loc în primul rând, în partea stângă, îi indică domnul Sever Forţan, iar Lucian, ascultător, procedă întocmai; profesorul continuă: Domnişoara Laura Stancu, în partea cealaltă, vă rog!
Lia trecu şi ea în primul rând, în partea opusă celei în care se afla Lucian. Ea nu-l cunoştea pe acel domn, nu făcuse cu dânsul cultura civică. Dânsul se prezentă:
- Mă numesc Sever Forţan; sunt profesor de cultură civică în acest Institut; tu ştii foarte bine, Luci... Lucrez aici de vreo... aproximativ 30 de ani şi sunt vicepreşedintele Comisiei Disciplinare. Preşedintele Comisiei va veni doar joi, la audierea finală, după care tot dânsul vă va comunica şi decizia luată în urma anchetei pe care o vom începe acum. Acuzatul este Lucian Enka, iar reclamanta Laura Stancu. Ai ceva de spus în apărare, Luci?
- Nu, rosti scurt Lucian.
- Cum aşa?! se miră domnul Sever Forţan.
- Nu mă pot apăra, pentru că, în primul rând, încă nu cunosc care sunt acuzaţiile formulate la adresa mea, explică el.
- Deci, nu le cunoşti; nici o grijă, le vei afla în curând, replică domnul Forţan. Deocamdată, te întreb dacă vrei să te reprezinte cineva în apărare?
- Nu, domnule, cred că mă pot descurca şi singur, refuză Lucian.
- Treaba ta; cum vrei, rosti Sever Forţan, apoi privi spre Lia: Domnişoara Laura Stancu, reclamanta... Dumneavoastră vreţi să vă reprezinte cineva în acuzare?
- Nu, negă ea.
- Vă susţineţi în continuare declaraţia dată? întrebă vicepreşedintele Comisiei.
- Da, răspunse ea timid după un timp de tăcere; ar fi trebuit să spună „Nu”.
De fapt, chiar aşa şi dorea să spună! Ce-o determinase oare să rostească acel „Da”?! Vai, nici acum nu renunţa, deşi putea?! Ce se petrecea oare cu ea?! Lucian o privi în treacăt; ea pe el – nu!
- Bun. Deci, dacă reclamanta îşi susţine declaraţia şi nu-şi retrage acuzaţiile, putem începe ancheta. Deocamdată, eu voi prezida această şedinţă şi investigaţiile, spuse Sever Forţan. Şi să începem prin a trece în revistă câteva amănunte cunoscute despre cele două părţi. Începem cu acuzatul, Lucian Enka. Din acest moment, îţi voi spune „cadet Enka”. De acord?
- Da, domnule, aprobă Lucian.
„Cadet”... Da, deşi absolvise Institutul în urmă cu trei ani, încă era considerat cadet, elev al instructorului de zbor Eugen Manea.
- Deci, cadet Enka, în vârstă de 21 de ani, născut pe data de 29 februarie 2064, în Craiova; părinţii Diana şi Iulian Enka, ambii lucrează în Institut... Ai învăţat numai aici, în acest Institut, în fiecare an reuşind performanţa de a obţine media anuală 10... De-a lungul anilor, ai participat şi ai câştigat numeroase concursuri naţionale şi internaţionale, la matematică şi nu numai. Ai absolvit în urmă cu trei ani, cu media 10, devenind matematician. Proiectul tău de diplomă prezentat la examenul de licenţă a fost nava spaţială „Pacifis”, pe care ai şi construit-o, împreună cu alţi doi colegi. Pe data de 28 mai a.c. ai fost numit de către Comisia pentru Zboruri Spaţiale a Institutului ca membru de bază al misiunii spre planeta Proxima, alături de cei doi colegi cu care ai realizat nava „Pacifis”. Timp de o săptămână ai întocmit subiecte de concurs pentru 10 candidaţi, printre care se număra şi domnişoara Stancu, iar la data oficializării misiunii ai fost numit în funcţia de comandant. Deocamdată însă, pentru că n-aţi plecat nicăieri, eşti considerat doar cadet. Ai vreo obiecţie la cele auzite?
- Nu, negă el hotărât.
- Aceasta ar fi prima ta misiune spaţială; n-ai mai participat la nici una până acum? întrebă domnul Forţan.
- Nu, n-am mai participat; ar fi, într-adevăr, prima, recunoscu Lucian.
- Domnişoara Laura Stancu... Şi pentru a fi corecţi, vom spune, cadet Stancu. Aveţi vârsta de 20 de ani, sunteţi născută pe data de 29 mai 2065, în Craiova; părinţii: Valeria şi Virgil Stancu, de asemenea ambii angajaţi ai Institutului. Aţi învăţat tot aici, în acest Institut, având, la fel, numai medii maxime. Aţi participat la numeroase concursuri naţionale şi internaţionale, la fizică, la care aţi câştigat mai multe premii. Totuşi, aţi absolvit în urmă cu doi ani, cu media 10, obţinând specializarea în psihologie şi psihiatrie; aţi luat însă licenţa şi la fizică, filosofie şi lingvistică. Aţi participat la concursul organizat pentru ocuparea unui loc în echipajul navei „Pacifis”, concurs promovat cu rezultatul final maxim, examinatorul dumneavoastră fiind chiar acuzatul, cadet Enka. Iar la data oficializării misiunii aţi fost numită în funcţia de consilier. Aveţi ceva de adăugat?
- Nu, rosti Lia.
- Aţi solicitat vineri, 08 iunie a.c., destituirea cadetului Enka din funcţia de comandant al misiunii şi excluderea lui definitivă din echipaj, spuse domnul Sever Forţan.
- Da, aprobă Lia, deşi un nod parcă i se pusese în gât înainte de a pronunţa acel „da”.
- Cum anume vă susţineţi aceste solicitări? Vă nemulţumeşte ceva legat de activitatea lui profesională? De ce consideraţi că ar fi nepotrivit pentru funcţia de comandant? Este incult, incapabil de a îndeplini această funcţie? întrebă vicepreşedintele Comisiei.
- Nu cunosc foarte bine activitatea lui profesională, dar, după cele auzite şi mai ales pentru că ştiu că într-adevăr a proiectat şi construit nava „Pacifis”, nu am nimic să-i reproşez în acest sens; e clar că este un adevărat profesionist.
- Ce vă deranjează atunci la el?
- În general, caracterul lui, spuse Lia şoptit; nici ea nu credea ceea ce spunea.
- Caracterul?! repetă întrebător domnul Sever Forţan. Îl consideraţi cumva indisciplinat, violent, periculos, agresiv, impulsiv?
- Nu, negă Lia.
- Atunci?! insistă vicepreşedintele. Are cumva vicii? Este fumător convins, alcoolic, consumă droguri sau este dependent de vreunele dintre acestea?
- Nu, negă din nou Lia, tare încurcată.
- Vorbeşte urât; insultă, înjură, este nervos, nepoliticos sau vulgar? Foloseşte un vocabular obscen, indecent?
- Nu...
- Atunci care-i problema, de fapt? întrebă domnul Forţan, tare nedumerit.
- În general, are un comportament necorespunzător faţă de domnişoare, rosti Lia, deşi abia îndrăzni să spună acest lucru.
- În ce constă acest comportament necorespunzător? Le bate, le agresează verbal sau fizic, sau în altă manieră? Se poartă necuviincios cu ele? Le hărţuieşte în vreun fel sau altul?
- Nu, replică din nou negativ Lia.
- Consideraţi că reprezintă un real pericol la adresa dumneavoastră şi a celorlalte două domnişoare din echipaj? Atentează cumva la integritatea morală sau corporală a dumneavoastră şi a colegelor dumneavoastră?
- Nu.
- Îl consideraţi instabil din punct de vedere psihic?
- Nu... păru Lia uimită de o asemenea presupunere.
- Şi totuşi, susţineţi în continuare că ar avea un comportament necorespunzător şi nu renunţaţi la acuzaţiile aduse?
- Da, şopti ea timid.
- Bine, rosti domnul Forţan. S-a consemnat totul până în acest moment?
- Da, răspunse Horaţiu.
- Să continuăm, propuse vicepreşedintele Forţan.
Lucian ascultase totul cu luare-aminte; nu i se păru nimic în defavoarea lui; ba chiar, mai degrabă, în defavoarea ei... Treptat, treptat, îşi recăpătă calmul şi încrederea în sine. Dacă lucrurile vor continua astfel, într-adevăr, el chiar nu avea nimic de pierdut. Auzi din nou glasul fostului său profesor de cultură civică:
- Cadet Enka...
- Da, domnule, răspunse el.
- Ce ne poţi spune despre domnişoara consilier, cadet Stancu?
- Cred că este o persoană deosebită, spuse el, după ce-şi cântări bine cuvintele. O admir...
- Deosebită în ce sens? insistă domnul Forţan.
- Deosebit de inteligentă, eficientă şi... Evident, foarte frumoasă. În plus, o adevărată profesionistă. Mi-am dorit tare mult să-mi devină colegă, să lucrez alături de ea, s-o cunosc mai bine...
- Consideri cumva că ar fi nepotrivită pentru funcţia de consilier al misiunii?
- Deloc; este foarte potrivită, chiar şi pentru funcţii mult mai importante. Este capabilă, poate face faţă în orice situaţii.
- Consideri acţiunea ei drept un act nepotrivit, menit să te denigreze în mod nejustificat şi grosolan?
- Nu; probabil meritam totuşi o lecţie de acest gen.
- Consideri indispensabilă prezenţa ei în echipaj?
- Da, afirmă el. Un psihiatru ca ea este binevenit într-o asemenea misiune spaţială de lungă durată.
- Ai ceva să-i reproşezi?
- Nu! negă el hotărât. Nimic.
- Ea susţine că, în general, ai un comportament necorespunzător faţă de domnişoare. Ce crezi despre asta?
- Comportament necorespunzător?! repetă el întrebător, apoi surâse cu adevărat pentru prima oară după ce aflase de această reclamaţie şi adăugă cu glas ştrengăresc, inocent: Nu ştiu...
- Vom cerceta amănunţit acest lucru, fiind principala acuzaţie ce ţi se aduce, discutând cu multe dintre domnişoarele pe care le cunoşti foarte bine. Ai ceva de obiectat?
- Nu, rosti el cu fermitate, adoptând acel aer numai demn de un comandant.
- Consideri această anchetă pornită împotriva ta drept inutilă? îl mai întrebă domnul Sever Forţan.
- Nu, negă el hotărât, adăugând: Ba chiar binevenită.
Binevenită, desigur, dacă totul era de fapt, după cum constată uimit, în favoarea lui. Incredibil... Crezuse că va fi criticat în fel şi chip, dar nu auzise nimic rău la adresa lui, care să-l deranjeze cu ceva. Desigur, nici el nu spusese nimic rău despre Lia; doar adevărul, aşa cum îl vedea el. Mai răspunseră la câteva întrebări, apoi vicepreşedintele Comisiei, domnul Sever Forţan, zise:
- Vă rog să vă semnaţi declaraţiile!
Amândoi înaintară, venind din direcţii opuse şi inevitabil, se întâlniră în faţă, în dreptul vicepreşedintelui, unde se opriră.
„Cadet Enka...” spuse dânsul, indicându-i foaia pe care trebuia s-o semneze. Lucian se aplecă, pentru a semna. Înainte însă, privi o clipă spre colega lui, zâmbindu-i îngăduitor; şi chiar o privi cu admiraţie. Ea se simţi oarecum frustrată şi încercă să nu-l ia în seamă, să-l ignore. Apoi semnă şi ea.
Afară, colegii aşteptau îngrijoraţi. Între timp, doamna Valeria Stancu se apropie de grupul lor.
- Domnule director, regret cele petrecute, n-aş fi vrut să se ajungă într-o asemenea situaţie, dar vă asigur că n-am avut cunoştinţă de acţiunea fiicei mele decât după ce aceasta fusese deja consumată; dacă aş fi ştiut dinainte, aş fi făcut tot posibilul s-o împiedic, pentru că... Nu ştiu de ce, dar chiar mi-e drag acel tânăr, mi-a lăsat o impresie foarte bună şi n-aş vrea să păţească nimic, mai ales nu din cauza fiicei mele.
- Vă înţeleg, doamnă, spuse directorul. Şi nu cred că puteaţi şti dinainte de acţiunea fiicei dumneavoastră, pentru că, de fapt, nici ea nu ştia; cred că a fost o acţiune spontană, pe care chiar şi ea o regretă, deşi nu vrea să recunoască acest lucru.
- Sper să se termine totul cât mai curând şi mai ales, cu bine, iar acel tânăr să nu păţească nimic; n-ar merita...
- Cu toţii sperăm acelaşi lucru, rosti directorul, zâmbind amabil.
- Vă mulţumesc că n-o consideraţi pe fiica mea drept o iresponsabilă, spuse doamna Stancu.
- N-ar fi posibil aşa ceva, doamnă, o asigură directorul. Şi eu vă mulţumesc pentru bunele dumneavoastră intenţii.
- Vă întreb doar ce măsuri veţi lua împotriva fiicei mele, după ce se va încheia toată această neplăcută poveste?
- Măsuri, doamnă?! se miră directorul de o asemenea presupunere. Nici una, vă asigur.
- Vai, nu ştiu cum să vă mulţumesc, i se luminară ochii doamnei Valeria Stancu, de bucurie, ştiind că fiica ei nu va fi sancţionată.
- Nu e nevoie de mulţumiri, doamnă. Aş vrea doar ca, în final, aceşti minuanţi copii să se înţeleagă între ei, iar misiunea lor să nu aibă de sferit.
- Într-adevăr, ar fi tare plăcut, rosti doamna Stancu.
În acel moment, uşa se deschise, iar cei doi ieşiră: acuzatul şi reclamanta. Lia se opri drept în braţele mamei sale, iar Lucian în mijlocul colegilor săi, care-l înconjurară curioşi. Horaţiu ieşi şi el, chemându-i înăuntru, în faţa Comisiei, pe domnul director Traian Simionescu şi pe instructorul echipajului, domnul profesor Eugen Manea...