agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-09-06 | |
Capitolul 46.
Als îşi revenise! Pe puntea principală, Rena servi micul-dejun pregătit de Syrinx cu şi mai multă bucurie. Afară, furtuna năprasnică nu încetase; dimpotrivă, parcă se înteţise. Rena ieşi pentru puţin timp în perimetrul de siguranţă, cu binoclul. Cercetă împrejurimile; totul era ud! Dar aici, în perimetrul de siguranţă, unde se afla ea, complet uscat. Celor câţiva stropi care pătrunseseră în zonă în scurtul timp în care scutul fusese dezactivat, când venise şi când plecase Tyranna, deja nu li se mai putea sesiza prezenţa; solul uscat din perimetrul de siguranţă „înghiţise” stropii de ploaie cu lăcomie. Din câte putea observa Rena, prin ferigile înalte, foarte ude, nu mai mişunau chiar atât de mulţi dinozauri ca în zilele însorite; se retrăseseră, pentru a se adăposti de furtună. Dar Chance, măreţ, semeţ, era acolo. Păşea ţanţoş, fără a-l deranja câtuşi de puţin ploaia sau altceva. Părea arogant, sfidător, dacă se putea spune astfel, de parcă ar fi remarcat schimbarea benefică survenită în trupul lui, de parcă ştia că ar fi invulnerabil. Rena-l admiră câtva timp, apoi îl lăsă acolo, în mijlocul ferigilor înalte, cu tot cu „aroganţa” lui, iar ea reintră în navă. N-avea ce face afară, de moment ce Tyranna se retrăsese în adăpostul ei; nu se zărea la marginea pădurii, nici cu binoclul. Parcă deja îi era, în mod ciudat, dor de ea; se obişnuise cu prezenţa ei. Dar pe Tyranna o va revedea ziua următoare. În acea seară avea să-i aducă la cunoştinţă colegului ei, Als, toate evenimentele petrecute în ultimul timp, dacă acesta se va mai trezi până ziua următoare. Până una alta, din lipsă de altă activitate, se retrase în cabina ei, pentru a se mai odihni vreo câteva ore, sau măcar a sta acolo liniştită, atât cât se putea. Îi lăsase vorbă lui Syrinx s-o cheme de îndată, dacă Als se trezea cumva între timp. Iar cunoscând eficienţa robotului, chiar putea fi liniştită, nu-şi făcea probleme, de nici un fel. Se trezi peste vreo câteva ore, bine dispusă. Pe puntea principală îl găsi doar pe Syrinx. Acesta îi aduse la cunoştinţă faptul că Als nu se trezise între timp. Privi spre exterior. Afară, ploaia, la fel de crâncenă, cu fulgere şi tunete, nu se oprise încă, iar cerul, acoperit de nori groşi, dădea de înţeles că nici nu se va opri în curând. Rena habar n-avea despre cum s-ar putea manifesta o furtună în Cretacic şi cam cât ar dura; din scheletele fosilizate descoperite de paleontologi în vremea ei nu se putea deduce acest lucru, iar cunoştinţele ei meteorologice erau destul de precare. Dar n-o interesa cum se va manifesta furtuna sau după cât timp se va opri; în cele din urmă, se va opri ea. Se îndreptă spre cabina colegului ei; acesta încă dormea. Se aşeză pe un scaun, privindu-l cu drag. Îşi aminti de groaza care o cuprinsese în momentele în care-l credea definitiv pierdut. Ce bine că nu se întâmplase aşa ceva! Ar fi fost într-adevăr tragic, greu de suportat pentru ea! Glasul colegului ei, care se trezise, îi întrerupse şirul gândurilor: - Ce-i cu tine aici, şefa? Faci pe îngrijorata din cauza mea? - Te-ai trezit... Scuză-mă, nu observasem; mă gândeam. - La ce oare? - Vei fi surprins să afli; chiar la tine! - Serios? Cu ce ocazie ocupa inutilul Als un loc în gândurile tale? - Te rog, nu-mi mai aminti de acea perioadă, când îţi vorbeam astfel! - Ţi-ai schimbat între timp părerea? - Bineînţeles. - Mă întreb de ce oare? - Inutil sau nu, eşti colegul meu, unicul. Timp de opt zile, cât ai zăcut, mi-am dat seama că e mult mai bine când eşti şi tu prin preajmă. Şi nici nu te mai consider deloc inutil. Greşeam gândind astfel despre tine. - Zău?! Greşeai? rosti el întrebător, adăugând mai apoi: Cum? Opt zile? Atâtea au trecut? Câte sunt acum, în total, de când ne aflăm aici? - Aici? Ştii unde? - Normal, în Cretacicul Superior. Ar fi un amănunt greu de uitat. Eu, tu, Syrinx, „Hope” şi cam atât. Ah; şi dinozaurii... Câte zile? repetă el întrebarea. - Asta-i a douăzeci şi doua, preciză Rena. - 22... murmură Als îngândurat. Să vedem; ce-am mai păţit de data asta? De ce-am zăcut timp de opt zile? Prima oară ştiu; îmi amintesc: am cules iarbă otrăvitoare, ferigi sau ce-or fi fost, cu mâinile goale. Dacă nu era Chance, acel dinozaur erbivor din specia... - Corythosaurus, îl ajută Rena. - Aşa cum i-ai spus tu, n-aş mai fi acum aici. De data asta însă, ce-a mai fost? - De ce nu-mi spui tu acest lucru? - Păi... Încerc să-mi aduc aminte, să-mi pun ordine în gânduri... Era noapte. Nu puteam dormi, din cauza gândurilor care nu-mi dădeau pace. Cuvintele tale îmi ţiuiau supărător în urechi. „Laş, fricos, inutil, iresponsabil...” Mai rău era faptul că-ţi dădeam dreptate. Aşa mă comportasem, ca un laş fricos, inutil şi iresponsabil; aşa mă simţeam. Nu am fost în stare să te ajut nici măcar de aici, de la bordul navei, de unde vă monitorizam, pe tine şi pe Syrinx, cum încercaţi să refaceţi stocul de apă, de la izvoarele din munţi. M-au speriat îngrozitor liliecii ăia gigantici... - Quetzalcoatlus, îl ajută din nou Rena. - Cum naiba le-o zice! nu încercă Als să pronunţe cuvântul. - Le poţi spune pterozauri, îi indică Rena. - Hmm; prefer lilieci gigantici. E mai pe înţelesul meu. - De acord. E bine şi lilieci gigantici, aprobă Rena, zâmbind; adăugă: Dar treci peste partea asta; o cunosc deja! - Bine... Mă supărau deci cuvintele tale. M-am trezit, am oprit muzica, ţi-am scris un bileţel, pe care ţi l-am lăsat pe puntea principală, peste calculele pe care, chiar atunci, în plină noapte, le-am încheiat rapid. Era 03.30. Trecuse puţin de această oră când am părăsit perimetrul de siguranţă, singur, la bordul unei navete, fără să vă anunţ de acţiunea mea, pe tine sau pe Syrinx. Doream să-ţi dovedesc că te înşeli în privinţa mea. Însă am pornit greşit. Luasem arme şi tranchilizante la mine, dar, ca prostul, n-am verificat, înainte de a fi plecat, dacă naveta avea suficient combustibil. Şi din nefericire pentru mine, n-avea. Din acest motiv s-a oprit în apropierea pădurii, departe de „Hope” şi orice-aş fi încercat, nu aveam cum s-o pornesc. - Ah, din cauza asta ai abandonat naveta; i-am găsit rămăşiţele. - Da... N-am fost deloc responsabil. De abia mi-am dat seama că rămăsesem fără combustibil, când am simţit nişte vibraţii puternice. Am aprins luminile navetei şi cu greu am putut zări prin negura nopţii un grup compact de... probabil brontozauri. - Cum arătau? se interesă Rena, tare curioasă. - Imenşi... îi caracteriză Als doar prin acest cuvânt. - Nu cred că erau Brontosaurus, aceia au trăit în perioada Jurassicului. Dar dacă nu mi-i poţi descrie, nu-i pot clasifica. E clar însă că erau sauropode din Cretacic, rude cu Brontosaurus. - Eh; ce-or fi fost... N-arătau deloc înspăimântători; pentru nişte dinozauri masivi, păreau, incredibil, foarte blânzi. Se îndreptau însă în mod vizibil spre navetă şi de abia am avut timp să iau în mână o lanternă micuţă şi să părăsesc naveta, înainte ca aceasta să sfârşească, inevitabil, sub tălpile creaturilor. Eram foarte derutat de ceea ce mi se întâmpla. Am reuşit însă să mă feresc de giganţi, să mă strecor printre ei, admirându-i tăcut la lumina palidă a lanternei. După ce au trecut, m-am îndreptat spre navetă, dar n-am găsit nimic acolo; nici armă, nici tranchilizante. Situaţia îmi scăpase de sub control. Cu voi nu puteam comunica. Fiind mult prea supărat, nici nu intenţionam acest lucru. Şi pentru a nu fi tentat să încerc totuşi, am lăsat la bordul navei transmiţătorul care-mi permitea comunicarea cu voi. Şi rămăsesem acolo, departe de „Hope”, în apropierea pădurii, având în mână doar o lanternă micuţă şi banală. - Am găsit-o şi pe aceea, intactă, în apropierea pădurii... N-am înţeles de ce-ai abandonat-o? întrebă Rena. - Asta-i o altă poveste. Am să ţi-o spun, însă acum, chiar aş mânca. Ziceai că e destulă mâncare. Deci, aş putea mânca acum? - Sigur că da. S-ar putea, însă ar fi nevoie să mergi pe puntea principală. Crezi că te poţi ridica? - Nu ştiu, însă pot încerca să mă ridic. - Nu încă. Stai să vină Syrinx, să te sprijine, în caz de nevoie. Nu cred că doar eu singură m-aş putea descurca. Eşti totuşi destul de greu. - Bine, cheamă-l pe Syrinx! aprobă Als. Robotul veni în cabina lui, Rena îi dădu indicaţiile necesare, iar Syrinx se supuse, ajutându-l pe Als să se ridice şi-l sprijini, pentru a ajunge pe puntea principală. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate