Capitolul 49.



Als îşi revenise, pare-se total şi apăruseră deja diferenţe de opinii între cei doi, ceea ce, probabil era normal. Rena se aşteptase la o asemenea reacţie din partea colegului ei, dar nu renunţa deloc! Spera să-l determine totuşi pe Als să cedeze în favoarea dinozaurilor. Se retrase şi ea, îngândurată, spre cabina ei.
„Hope”, în plină noapte, a douăzeci şi doua, nu era în beznă totală, era suficient iluminată, iar scutul protector funcţiona la capacitate maximă. În cabinele celor doi ocupanţi ai navei răsuna în surdină muzica, odihnitoare, liniştitoare.
Trecut, prezent şi viitor, încă se împleteau în mod straniu, greu de înţeles chiar şi pentru cei direct implicaţi; dinozaurii Cretacicului Superior nu înţelegeau probabil nimic în acest sens, dar nici nu încercau aşa ceva! Pentru ei, totul se limita la ecuaţia simplă a existenţei, dintre pradă şi prădător, vânat şi vânător...
Ziua 23. Soarele se încăpăţâna să rămână ascuns îndărătul norilor groşi. Ploaia cădea cu furie, în rafale de nestăvilit, fulgere lungi brăzdând la intervale scurte cerul, în toate direcţiile, în pauzele dintre tunete asurzitoare. Larma specifică dinozaurilor încetase; carnivori şi erbivori, dinozaurii se retrăseseră la adăpost de furia dezlănţuită a naturii. Doar Chance părea a mai rătăci, invulnerabil, prin acele locuri ude; datorită substanţei injectate, nu se îmbolnăvea, deci nu-l deranja nici umezeala, nici fulgerele, nici tunetele. Percepuse schimbarea benefică survenită în organismul lui şi o exploata la maxim...
Probabil nici Tyranna nu se îmbolnăvea din cauza ploii, altfel Rena nu-şi explica deloc prezenţa ei matinală în apropirea scutului protector al navei. Als nu era pe puntea principală, deci probabil încă dormea, în cabina lui. Nu-l zări nici pe Syrinx, deci n-avea pe cine anunţa. Ieşi totuşi din navă, fără a intenţiona să părăsească perimetrul de siguranţă pe o asemenea vreme mohorâtă, ploioasă, furtunoasă; ea nu era nici Chance, nici Tyranna, deci nu dorea să se îmbolnăvească, ceea ce n-ar fi fost imposibil să se întâmple dacă ar fi ieşit de sub „adăpostul” scutului protector. Şi nu exista un alt medic, cu excepţia ei, pe acolo. Deci, cine ar îngriji-o, în cazul în care s-ar îmbolnăvi? Als ieşea din discuţie; n-avea pricepere pentru aşa ceva. Rămânea doar Syrinx. Sau poate chiar şi... Tyranna! De ce nu? Mai bine însă să rămână sănătoasă, aşa că renunţă să se mai tot întrebe în gând cine ar îngriji-o în cazul în care s-ar îmbolnăvi.
Ieşi deci, nu fără micuţul aparat şi lap topul ataşat acestuia. Setase computerul să întrerupă pentru puţin timp scutul protector, atâta cât să-i permită Tyrannei să pătrundă în perimetrul de siguranţă şi procedase astfel, pentru că nu-l găsise pe Syrinx pe puntea principală. Având energie suficientă, computerul de bord funcţiona la parametrii normali, deci nu se miră deloc s-o găsească pe Tyranna în interiorul perimetrului de siguranţă, în apropiere de „Hope”, când coborî treptele navei. Ea era însă acolo, aşteptând-o. Ajunse în dreptul ei.
„S-a întâmplat ceva deosebit?” gândi Rena.
„Spune-mi tu dacă s-a întâmplat ceva deosebit. În cazul meu, nu avea ce...” citi răspunsul dinozaurului.
„La ce anume te referi?”
„Păi, şi-a revenit colegul tău, aşa am înţeles. Deci, i-ai vorbit despre mine?”
„Ah, asta doreai să ştii?! Normal, da, i-am vorbit, pentru că şi-a revenit complet şi se mira de abundenţa din meniu; nu uitase că ne confruntam cu lipsuri alimentare grave.”
„Deci, i-ai vorbit... Şi cum a reacţionat?”
„După cum mă aşteptam, nu prea bine.”
„Înseamnă că nu-i de acord cu propunerea mea...”
„Să nu ne grăbim cu concluziile. Nu părea a fi de acord, dar a spus că se mai gândeşte. Îi venea greu să accepte ideea că ar fi fost salvat de tine.”
„Îmi închipui că nu-i uşor de acceptat o asemenea idee, pentru un om.”
„Desigur, mai ales că pentru el ar fi a doua oară când păţeşte aşa ceva, deşi prima oară, când cu Chance, nu fusese atacat de alţi dinozauri, dar şi atunci a acceptat cu greu ideea că i-ar datora viaţa unui dinozaur. Acum, probabil, îi e şi mai dificil.”
„Din cauză că sunt un Ty Rex...” o completă Tyranna.
„Probabil şi din cauza asta.” nu înlătură Rena această posibilitate.
În timp ce ele-şi continuau „conversaţia”, Als se trezise şi el. Venise pe puntea principală, unde nu găsise pe nimeni; nici robot, nici colega lui. Dat fiind că toată noaptea se gândise mult la ceea ce-i spusese Rena, nu se odihnise prea grozav, deci încă se simţea cam obosit. Ceva îl îndemna să iasă afară, măcar în perimetrul de siguranţă, pentru a lua o gură de aer proaspăt, curat, care să-i limpezească gândurile. Auzea tunetele puternice şi zărea lumina fulgerului, deci îşi dădea seama că era furtună, însă îşi închipuia că în perimetrul de siguranţă era la adăpost de ploaie. Nu se uită însă în afară, deci nu ştia că Rena şi Tyranna s-ar afla acolo; despre colega lui, credea probabil că ea dormea încă, în cabina ei.
Hotărât lucru, deci; când trapa navei se deschise, nu se opri indecis îndărătul ei, ci trecu dincolo de ea. Se opri însă imediat, de parcă s-ar fi pietrificat instantaneu, când o zări clar la lumina fulgerelor pe... Tyranna, în interiorul perimetrului de siguranţă! Pe colega lui nici măcar n-o zări încă, atenţia fiindu-i în întregime captată de prezenţa dinozaurului. Trapa se închisese în urma lui, dar el rămăsese acolo, sus, pe prima treaptă.
Auzind zgomotul produs de închiderea trapei, Rena îşi îndreptă atenţia în acea direcţie, unde-l zări pe colegul ei, stând, nemişcat, ca o statuie.
- Als... îl trezi glasul Renei.
- Ăăă... ăăă... murmură el încurcat.
- Hmm... surâse Rena. Ah, salut-o pe salvatoarea ta, Tyranna!
- Ăăă... ăăă... nu putu spune el nimic altceva clar, concret.
„Scuze, te rog...” gândi Rena, pentru prietena ei şi porni spre trepte, să-l ia de acolo pe colegul ei, dacă acesta tot ieşise din navă. Urcă până în dreptul lui şi-l luă de mână.
- Hai, Als! Hai s-o cunoşti pe Tyranna!
- Dar... Ăăă... şopti el, fără a schiţa nici o mişcare, de parcă nu intenţiona s-o urmeze.
- Hai, insistă Rena, justificând: E doar Tyranna! E inofensivă! Aşa cum o vezi, poate că pare fioroasă, dar nu e deloc... Hai! Curaj! Ţi-am zis că azi vei avea ocazia să vorbeşti cu ea...
- Dar... repetă el nehotărât.
- Hai odată! îl zori Rena.
Als porni şovăielnic, cu privirea fixată asupra dinozaurului. Din neatenţie, se împiedică, aproape să cadă; noroc că era Rena acolo, să-l sprijine. Atinse solul uscat din perimetrul de siguranţă şi privi în sus; Tyranna era uriaşă şi chiar părea înspăimântătoare!
Brusc, în minte îi reveniră acele ultime momente din ziua cu numărul 13, înainte de a-şi fi pierdut cunoştinţa, când apariţia tiranozaurului gonise prădătorul iscusit, care aproape îl răpusese. Atunci, la început, în faţa ochilor lui apăruse un picior masiv, ca un stâlp, apoi un altul, după care capul imens, plin de dinţi ascuţiţi, se aplecase spre el; se aşteptase să-l sfâşie rapid, dar leşinase şi nu-şi dăduse seama ce se petrecuse. Fusese... Tyranna?!
Iar dacă cele spuse de colega lui erau adevărate, această creatură fioroasă chiar îi salvase lui viaţa? Faptul că era încă viu, nevătămat, că acum o putea reîntâlni, chiar în perimetrul de siguranţă al navei sale, „Hope”, părea a-i da dreptate colegei sale. Dar nu-şi putea reţine teama în apropierea unui asemenea animal, cu care se afla faţă în faţă.