*53. Vizite în nava albastră.

Soţii Enka ajunseră în curând acasă, cu noua lor maşină. Blondul Iulian opri în faţa casei, apoi intră în curte, dar el şi soţia încă nu coborâră.
- Aici ai de gând să laşi maşina, Iuli; afară, în ploaie? întrebă Diana.
- Unde altundeva, dragă? se miră Iulian.
- În garaj ar fi cel mai indicat, nu crezi? propuse Diana.
- Ar fi, într-adevăr, dar acolo n-are loc; e deja cealaltă.
- Cealaltă e veche.
- Tocmai; e veche. N-ar rezista afară, în ploaie... Asta-i nouă; deocamdată rezistă foarte bine. Dar cum, îi porţi deja de grijă? Parcă nu erai de acord cu cumpărarea ei.
- Acum, dacă tot am luat-o şi am dat o grămadă de bani pe ea, e normal să-i port de grijă.
- Tu ai dat? Eu, dragă; erau salariul şi economiile mele. Banii tăi sunt intacţi, în siguranţă.
- Nu contează...
- Ai dreptate. Repet însă, deocamdată, nu există motive de îngrijorare în privinţa ei. Mai târziu, va trebui să luăm măsuri; cred că vom fi nevoiţi să lărgim garajul, să-i facem loc şi acesteia, lângă cealaltă, presupuse blondul.
- Vrei s-o păstrăm şi pe aceea?
- Desigur; doar nu-mi sugerezi s-o vindem... E foarte importantă pentru mine! Nu m-am gândit nici o clipă la această variantă. Mă simt foarte legat de ea; n-aş renunţa niciodată la ea.
- Şi ce-o să facem cu două?
- Ne descurcăm noi cumva; o să le găsim o întrebuinţare. Ai putea să-ţi iei şi tu permis de conducător auto.
- Eu?! se miră Diana.
- Da. Nu crezi că ţi-ar sta bine la volan?
- Aş... alungă Diana o asemenea posibilitate.
- N-ai fi nici prima, nici ultima domniţă care şofează; mai sunt destule.
- Domniţă?! zâmbi Diana. Mă mai gândesc; nu mă încântă ideea.
- De ce nu, Diana? insistă Iulian. Ai putea; n-are de ce să-ţi fie teamă. Tu eşti întotdeauna foarte atentă şi corectă.
- Uneori nu e deloc de ajuns; nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla.
- Te temi de accidente?
- Sunt foarte dese; din ce în ce mai multe.
- De ce eşti aşa de fricoasă? N-ai motive...
- Lasă asta; vom vedea noi...
- Sigur, vom vedea, o aprobă blondul. Oricum, vinderea celeilalte nici nu intră în discuţie. O vom păstra, decise domnul Enka.
- Dacă insişti, o vom păstra, aprobă Diana.
- Bineînţeles, întări Iulian, pregătindu-se să coboare.
- Iuli! îl opri glasul soţiei.
- Da, dragă, se întoarse spre ea.
- Mulţumesc, îi zâmbi Diana.
- Pentru ce? Pentru maşina asta? Îţi place aşa de mult?
- Nu chiar pentru maşina asta, deşi îmi place destul de mult, surâse Diana.
- Atunci pentru ce-mi mulţumeşti? păru Iulian nedumerit. Cumva pentru că ţi-am propus să-ţi iei şi tu permis de şofer?
- Nu, Iuli... Pentru că te-ai împăcat cu Luci; asta-i mult mai important decât orice altceva, îl lămuri Diana.
- Ah, asta era... pricepu Iulian, deşi îi trecuse prin minte şi această posibilitate mai înainte. Să nu crezi că m-am împăcat cu el doar din cauza cuvintelor tale, deşi poate şi acelea m-au influenţat destul de mult; nu puteam risca să-mi pierd familia din cauza unei neînţelegeri. Tu şi Luci sunteţi foarte importanţi pentru mine, ocupaţi primul loc în viaţa mea; restul cade pe plan secundar. Dar chiar şi fără cuvintele tale, tot nu puteam risca nimic. Cu ocazia acestei neînţelegeri, mi-am dat seama cât de mult ţin de fapt la băiatul ăsta; dar am şi motive, o sumedenie... Toată noaptea n-am putut dormi, nu reuşeam să închid un ochi, din cauza frământărilor care m-au chinuit până când am stat de vorbă cu el. Doar aşa m-am putut linişti...
- Deci, te-a deranjat propria atitudine pe care o adoptasei faţă de el?
- Da... Aveam mustrări de conştiinţă, pentru că ştiu că el nu-i deloc un băiat rău, nu poate fi indisciplinat, dar nu-ţi fie teamă, m-am revanşat faţă de el azi; sper...
- Cum?! tresări Diana.
- I-am spus unele lucruri pe care nu le-a auzit prea des de la mine.
- Ce i-ai spus? se îngrijoră Diana.
- Nu-ţi fie teamă; nimic rău, o linişti Iulian.
- Vai, Iuli, mă bucur nespus de mult că eşti din nou în relaţii bune cu el; şi cu mine... Poate că meriţi chiar şi o recompensă pentru asta, măcar din partea mea, presupuse Diana Enka şi se apropie cu drag de soţul ei, pentru a-i oferi un sărut plin de afecţiune.
Îl îmbrăţişă cu tandreţe şi chiar se sărutară, în maşina lor cea nouă. De afară, blitz-urile nu întârziară să sclipească, dar ce conta acest amănunt?
- Te iubesc, Diana... Şi pe Luci, evident; voi sunteţi familia mea. Ce altceva mi-aş putea dori? Am o soţie fermecătoare şi un fiu minunat. N-aş putea suporta nici gândul că v-aş pierde... Hai însă să intrăm; prea le dăm subiecte de comentat celor de afară. De ce-or sta şi în ploaie aici? N-au altceva mai bun de făcut oare? păru a-l deranja pe Iulian acest lucru.
Nu întârziară deci prea mult în maşina lor cea nouă. Coborâră şi se îndreptară grăbiţi spre casă, mai mult din cauza ploii. Părinţii Dianei se bucurară de faptul că fiica lor se înţelegea din nou bine cu blondul lor ginere; n-ar fi dorit să apară probleme în căsnicia celor doi, dar ei intraseră îmbrăţişaţi în casă. Între timp, la Institut, la etajul clădirii principale, Comisia Disciplinară îşi continua ancheta, în cazul tânărului comandant. Investigaţiile din acea dimineaţă se axau pe declaraţiile părinţilor celorlalţi colegi ai lui Lucian. Oare care dintre aceştia ar fi avut de spus ceva rău despre matematicianul echipajului? Până în acel moment, nici unul. Părinţii lui Alex sau ai lui Nis – nici o şansă! Nici ai Mariei sau ai lui Mihai nu aveau nimic de spus împotriva acuzatului; îl cunoscuseră, credeau ei, destul de binişor şi-l găseau cel puţin tare simpatic. Doar părinţii domnişoarei doctor Stela nu-l cunoşteau aproape deloc, însă fie numai şi din cele auzite despre el, mai ales de la fiica lor, doctoriţa echipajului, tot nu-şi formaseră o părere proastă despre el.
Traian Simionescu se afla printre părinţii celor cinci tineri; nu se rezumase doar la a-i saluta. Preocupat de soarta protejatului său, încă se interesa de modul în care decurgea ancheta. În acest scop, îşi petrecea cam mult timp la etajul sediului principal al Institutului, ne bnglijându-şi celelalte activităţi, dar, evident, după cum nu se ferea să afirme, Lucian era cel mai important în acel moment (sau în oricare altele – ar putea fi adăugat).
- Gata, domnule director; am dat declaraţii, le-am şi semnat... Sper să fie totul în ordine, spuse domnul Henry Harris, tatăl lunganului.
- Îl ştim bine pe Luci, doar e prieten cu Nis de atâta timp, adăugă doamna Renata-Antoaneta Harris. N-am înţeles cine sau de ce l-ar fi reclamat, deşi Nis ne-a explicat ceva acasă. În orice caz, bineînţeles că n-am spus nimic rău despre Luci. Nici n-am fi avut ce să spunem; e un băiat minunat! Am avut noroc că Nis s-a împrietenit cu el, a avut numai de câştigat. A învăţat doar lucruri bune.
- Desigur, doamnă, aşa este; ştim foarte bine cu toţii, o aprobă directorul Institutului.
- Şi deci, domnule director, acum putem pleca, spre exemplu, acasă? întrebă Henry Harris.
- Desigur, domnule Harris, nu vă reţine nimeni.
- Am putea trece însă puţin prin navă înainte? întrebă mama geografului, doamna Renata-Antoaneta.
- Bineînţeles, puteţi trece şi prin navă; nu vă interzice nimeni, rosti directorul cu amabilitate.
Domnul şi doamna Harris se îndreptară spre ieşire.
- Staţi puţin, vă rugăm, îi opri Radu-Emanuel Ştefan. Mergem şi noi, dacă este permis; am terminat cu declaraţiile. Se poate, domnule director?
- Domnule Ştefan, de ce credeţi că dumneavoastră v-ar fi interzis, iar părinţilor lui Nis nu?! Bineînţeles că puteţi merge şi dumneavoastră.
- Vă mulţumim, domnule director, spuse tatăl geneticianului.
- Serios, chiar nu aveţi pentru ce. Dimpotrivă, eu ar trebui să vă mulţumesc dumneavoastră pentru prezenţă şi pentru sprijinul acordat lui Luci.
- Domnule director, nu l-am sprijinit pentru că ar fi preferatul dumneavoastră, ci pentru că merită, îl asigură doamna Gabriela Ştefan. Luci e un băiat bun; doar îl cunoaştem...
Părinţii lui Alex se apropiară de cei ai lui Nistor; datorită prieteniei dintre fiii lor, se cunoşteau foarte bine între ei. De asemenea, îi ştiau şi pe părinţii lui Lucian, domnul şi doamna Enka, dar aceştia din urmă fuseseră în nava albastră, ba chiar plecaseră între timp; deja ajunseseră şi acasă.
Pentru „Pacifis” se părea că era ziua vizitelor din partea părinţilor membrilor echipajului. Pe rând, păreau toţi dornici a trece prin navă, înainte de a se retrage spre casă. Bineînţeles, directorul nu le putea interzice; aveau dreptul de a vizita nava albastră.
În sala în care-şi desfăşura activitatea Comisia Disciplinară a Institutului se aflau în acel moment domnul şi doamna Stoica, Andrei şi Eleonora, părinţii domnişoarei biolog, de la care Lucian îl avea pe Rikky; normal, părinţii blondei Maria nu puteau spune ceva rău despre acel tânăr simpatic, care-i vizitase de câteva ori şi care le lăsase o impresie foarte bună. După soţii Stoica, se pregăteau părinţii lui Mihai să intre, pentru declaraţii: domnul Emilian şi doamna Marilena Ristea; apoi ai domnişoarei doctor Stela, medici şi ei: domnul doctor Sergiu Stejăran şi doamna doctor Ecaterina Stejăran. Directorul discuta cu cei rămaşi afară: părinţii lui Mihai şi ai Stelei. Nu încerca să-i influenţeze în favoarea lui Lucian; probabil nici nu era necesar, pentru că nici unul nu părea a avea ceva de declarat împotriva tânărului comandant.
După ce toţi dăduseră declaraţii la Comisia Disciplinară şi le semnaseră, urma rândul body-guarzilor care asigurau protecţie comandantului, apoi cei care o protejau pe domnişoara consilier, să dea declaraţii. Horaţiu ieşi din Institut, pentru a-i căuta pe aceşti domni şi a-i conduce până la Comisie. Petre şi Adi discutaseră cu colegii lor, Florin Neamţu, zis Nemilosul şi Bogdan Trană, zis Temutul, body-guarzii care-i asigurau protecţie Liei şi aflaseră de la ei că aceasta îi rugase să nu declare nimic rău împotriva colegului ei, Lucian, comandantul misiunii, pe care cei doi nu-l cunoşteau prea bine. Deci nici din partea declaraţiilor acestora nu avea de ce să-şi facă griji, iar body-guarzii celorlalţi colegi nu erau chemaţi în faţa Comisiei. Cei patru îl urmară pe tânărul slăbuţ cu ochelari, Horaţiu; intrau pentru prima oară în Institut şi păreau impresionaţi de tot ceea ce vedeau. Traian Simionescu nu-l aşteptă pe Horaţiu, cu cei patru body-guarzi, se îndreptă chiar şi el spre nava albastră; părinţii tinerilor din echipaj trecuseră deja toţi pe acolo. După discuţiile avute cu părinţii, directorul părea mulţumit; preferatul său nu părea a fi în pericol de a se lua măsuri împotriva lui, judecând după declaraţiile date până în acel moment de toţi cei pe care Comisia îi chemase, pentru audiere. Nimeni nu-l criticase, toţi vorbiseră în favoarea lui, încercând să n-o defavorizeze nici pe domnişoara consilier Stancu, reclamanta, pentru că n-aveau nimic nici împotriva ei; nici n-o cunoşteau prea bine.
Directorul se grăbi să ajungă pe puntea principală a navei „Pacifis”, pentru că afară încă ploua. Uneori se mai oprea, dar după scurte pauze se pornea iarăşi; de două zile tot ploua într-una şi nu părea a se opri în curând. „Ce vreme mohorâtă...” îşi spunea directorul în gând, dar nu doar dânsul. Probabil tot astfel gândeau mulţi, foarte mulţi oameni, nemulţumiţi de vremea urâtă din mijlocul verii; evident şi tinerii din echipaj, deşi pe ei ploaia nu-i afecta deloc, cu nimic, doar se aflau la adăpost, la bordul navei lor albastre, pe puntea principală, unde în curând intră şi directorul, puţin ud. Acum era şi Mihai la bord; terminase cu fizica.
- Vai, ce ploaie interminabilă, comentă dânsul.
- Tot mai plouă, dom’ director? întrebă, inutil, Nistor.
- Da; nu se vede?! Plouă mereu, răspunse Traian Simionescu, apoi privi către instructor: Pe aici cum merge treaba, Eugen?
- Destul de bine, răspunse profesorul. Am urmat programa stabilită iniţial, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic. Am fost doar puţin întrerupţi de vizitele părinţilor, dar dânşii nu ne-au deranjat deloc; bine că nu ne-au căutat cei din Comisie.
- Deci, totul merge bine, deocamdată, concluzionă directorul, adăugând, mai mult pentru preferatul său: Cam tot aşa, adică bine, decurg lucrurile şi pe la Comisie, Luci, în favoarea ta. Cred că vei fi norocos, deci, nu-ţi griji inutile în acest sens; nu vor fi urmări grave.
- S-ar putea, dom’ director, îl aprobă Lucian.
- Acum sunt audiaţi body-guarzii; Horaţiu s-a dus după ei, îl înştiinţă directorul.
- Petre şi Adi; ştiu, mi-au spus, am vorbit cu ei, zise Lucian.
- Iar după ei, vor intra cei care-i asigură protecţie domnişoarei consilier, continuă să-l informeze directorul.
- Cum?! tresări Lucian. Au fost chemaţi şi aceia?
- Da, doar dânşii; restul nu, rosti directorul, iar privindu-l mai atent, remarcă faptul că băiatul era binedispus, nu mâhnit, nici trist; zise: Am auzit că au fost pe aici şi părinţii tăi...
- Da, am întârziat puţin, dar v-am anunţat, v-am spus şi motivul...
- Ştiu; te-ai împăcat cu domnul Enka, iar asta-i bine, aprecie directorul. V-aţi luat maşină nouă?
- Da. Blondul mi-a dat voie s-o aleg eu şi i-a plăcut; a cumpărat-o chiar pe cea pe care am zis eu. E... Aproape ca a dumneavoastră, surâse Lucian.
- Mă bucur. Mai ales că se pare că-ţi prinde bine această împăcare cu tatăl tău, rosti directorul îngândurat.
- Cred că vă pot înapoia acum cheile de la maşina dumneavoastră, presupuse Lucian.
- Luci, păstrează-le! Maşina mea încă îţi rămâne la dispoziţie; o poţi folosi oricând vei avea nevoie, fără să mă întrebi nimic, sau să mă anunţi, deci nu mai tot încerca să-mi înapoiezi cheile. N-am nevoie, nici de ele, nici de maşină.
- Cum doriţi dumneavoastră, dom’ director... Eu n-am să insist, renunţă Lucian; de fapt, încă mai avea nevoie de maşina directorului, deşi se putea descurca şi fără, dar dacă dânsul i-o lăsa...
- Cât despre body-guarzi, s-a rezolvat problema cu ei? Cei de la firmă m-au asigurat că da, domnişoară doctor.
- S-a rezolvat, domnule director, răspunse Stela.
- Sunteţi mulţumită? întrebă Traian Simionescu.
- Desigur, domnule director, aşa e mult mai bine, spuse Stela.
- Dar tu, Alex?
- Şi eu, dom’ director, se grăbi geneticianul să răspundă, înainte ca directorul să spună ceva despre „Ucigaşa”.
- Iar altădată să nu mai faci pe deşteptul şi să ceri modificări de acest gen! i se adresă doctoriţa.
- N-am să mai cer nici o modificare, spuse Alex, temându-se că doctoriţa ar putea aminti despre „Ucigaşă”.
Dar nici Stela nu-l dădu de gol faţă de ceilalţi, spre norocul lui. Iar cei şapte rămaseră doar la bordul navei albastre în acea zi, împreună cu instructorul lor, profesorul Manea, până seara, destul de târziu, în timp ce Comisia Disciplinară îşi continuase ancheta în cazul „Enka Lucian”.
Mihai mai repetase la geografie, împreună cu Nistor, chiar şi aici, la bordul navei albastre, pentru ziua următoare, când avea proba la geografie. Se înţelegea bine cu lunganul; nici geneticianul nu mai părea a fi împotriva lui...
Seara, la plecare, acuzatul o conduse din nou pe frumoasa reclamantă brunetă, domnişoara consilier, până în faţa casei ei, cu aceeaşi maşină albastră a directorului; pe drum, cei doi nu-şi vorbiră deloc, deşi body-guarzii nu se aflau pe bancheta din spate, ci în cealaltă maşină, care o urma pe a directorului. Dar probabil că nici nu ştiau ce să-şi spună unul altuia, temându-se că dacă ar vorbi, n-ar putea ocoli subiectul legat de Comisie, de reclamaţie, iar acesta nu era deloc un subiect interesant, deci preferau să tacă. Din când în când, privirile li se mai întâlniră involuntar, cu toate că Lucian era foarte atent la drum, la trafic, însă ori de câte ori îi întâlnea chipul plăcut, Lia îşi amintea de enorma ei greşeală, cu reclamaţia şi regreta; dar tăcea... Lucian opri în dreptul casei ei. Ieşi şi-i deschise portiera. Îi sărută galant mâna, rostind protocolar: „La revedere, colega”; nu părea supărat pe ea, deşi avea un milion de motive. Se urcă înapoi, în maşina directorului, iar după ce urcară şi body-guarzii, porni maşina spre casă.
- Tocmai am depus şi noi declaraţii la Comisia Disciplinară, zise Petre. N-am spus nimic rău despre tine.
- Au fost şi colegii noştri, cei ce-i asigură protecţie chiar domnişoarei, adăugă Adi.
- Ştiu; mi-a spus dom’ director.
- Dar probabil că dânsul nu ştia că nici ei n-au declarat nimic în defavoarea ta. Am vorbit cu ei şi ne-au asigurat că nu te-au vorbit de rău; de fapt, nici nu te cunosc prea bine, zise Petre Mocanu.
- Dar ştii de ce au dat declaraţii favorabile ţie? întrebă Adrian Pleşa.
- Nu, n-aş avea de unde, replică Lucian.
- Pentru că aşa le-a cerut domnişoara, explică Adi.
- Poftim?! se miră Lucian. Cum?! Lia le-a cerut celor doi să vorbească în favoarea mea?
- Ei aşa ne-au spus. Domnişoara i-a rugat insistent, întări Petre.
- Ciudat! aprecie Lucian îngândurat, apoi nu mai adăugă nimic; nici body-guarzii nu-l deranjară.
În curând ajunse acasă, oprind maşina albastră a directorului în curte, lângă cea nouă, gri, a familiei, cumpărată în acea dimineaţă; totuşi, maşina directorului era mai modernă, mai frumoasă...