agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-09-14 | |
* 62. Agresorii. Salvatoarea.
E adevărat că tânărul comandant ajunsese destul de târziu acasă seara trecută, dar asta nu-l împiedică să se trezească dimineaţa nici prea devreme, dar nici foarte târziu; pe la 09.00... Având în vedere ora la care ajunsese el seara trecută acasă, era foarte bine! Era deja duminică, 17 iunie 2085. Iată cum numai 10 zile îi mai despărţeau de măreţul eveniment: lansarea navei „Pacifis” în îndrăzneaţa misiune. Deocamdată, în programul comandantului pentru acea zi era inclusă încă o seară de dans, la discoteca Institutului. Îi plăcuse seara trecută; fetele se comportaseră bine. „De ce n-o fi fost aşa mereu?” se întrebă el în gând. De asemenea, îşi închipui şi cum ar fi fost dacă printre fetele prezente ar fi figurat şi reclamanta, domnişoara consilier, frumoasa brunetă... Evident însă, ea nu fusese acolo; nici în acea seară nu va onora discoteca Institutului cu nobila-i prezenţă... Pentru Nis, geograful cel înalt, activitatea acelei zile era foarte clară: se rezuma, în marea majoritate a timpului, la o nouă şedinţă foto, acasă la prietena lui, Adela Cristescu, de data aceasta el – în uniformă, deşi de acasă plecase în haine particulare, îşi luase totuşi uniforma, după cum promisese, într-un rucsac, umplut, pe lângă aceasta, bineînţeles, cu foarte multe dulciuri, acestea fiind, ca de obicei, nelipsite lunganului. Nistor se distră destul de bine în acea zi, încercând să uite de refuzul adolescentei de a-i însoţi în misiunea lor spre planeta Proxima; era cam greu însă... Părinţii Adelei îl priveau îngăduitori, ba chiar cu admiraţie; Nistor era un băiat bun; puţin cam prea înalt, însă parcă i se potrivea această înălţime. 2,18 m... Cine şi l-ar mai fi putut imagina pe geograf mai scund? Nimeni! Pentru că toţi se obişnuiseră cu el astfel; când îi rosteau numele, imediat îl asociau cu imaginea aceasta, caracteristică lui, de lungan inconfundabil... Spre seară, deşi nu se întunecase, Nistor decise că ar fi cazul să plece acasă, la el acasă; nu-şi putea neglija părinţii, trebuia să stea şi cu ei... Mai greu însă era să-i transmită Adelei hotărârea lui de a pleca. Totuşi, n-avea încotro... Fotografii erau acum destule; chiar şi Adela părea mulţumită de numărul lor. Îşi puteau umple albumele; în plus, le „salvaseră” şi pe CD-uri. Nistor se schimbă de uniformă, pe care o puse în rucsac; dulciurile dispăruseră, deşi nu în totalitate. Iar cum părinţii adolescentei erau în casă, ei doi ieşiră în curte; Nistor consideră că era momentul potrivit să-i spună: - Adela, cred că trebuie să plec acasă, nu mai pot rămâne; am stat destul, de azi dimineaţă... - Bine, înţeleg; nu te reţin, dacă trebuie să pleci, pricepu ea. - Ştiu că nu e foarte târziu, însă părinţii mei... - Ţi-am pus că înţeleg; trebuie să mai stai şi cu ei, îl întrerupse Adela. - Exact, trebuie, o aprobă lunganul. - Nis, pot spera că o să ne mai vedem? Vei mai veni înainte de lansare? Zilele următoare, spre exemplu? - Nu ştiu nimic sigur, deci prefer să nu-ţi promit; s-ar putea totuşi să ne mai vedem, replică lunganul. - Dar şi cealaltă variantă ar fi posibilă, presupuse Adela. - N-ar fi exclus, rosti îngândurat lunganul şi o îmbrăţişă delicat. Deocamdată, prefer însă să nu-ţi spun încă „Adio”, ci doar „La revedere”. Pa, nebunatică mică, surâse geograful. - Nu sunt mică! se împotrivi ferm Adela, acest amănunt părându-i-se inconvenabil; o deranja... Totuşi, Nistor nu plecă fără a-i saluta şi pe părinţii adolescentei, domnul şi doamna Cristescu, spunându-le şi dânşilor că s-ar putea să nu se mai vadă până la lansare. Soţii Cristescu tresăriră surprinşi la auzul acestei posibilităţi, venindu-le greu să creadă că nu-l vor mai vedea pe băiatul cel înalt mult timp din acel moment încolo; devenise un „obişnuit al casei”... Măcar de s-ar fi certat Adela cu el înainte de plecarea în misiune, sau măcar de n-ar fi fost dânşii de acord cu relaţia dintre fiica lor minoră şi acest tânăr geograf înalt; dar nici una dintre aceste două variante nu exprima realitatea... Pentru că realitatea suna astfel: băiatul de 2,18 m era astronaut şi va pleca peste vreo 10 zile într-o misiune spaţială de lungă durată, cel puţin pentru următorii 13 ani... Comandantul misiunii, fără uniforma specifică funcţiei sale, se afla din nou la distracţie; discoteca Institutului era plină de tinere domnişoare frumoase; localul, destul de spaţios, părea acum neîncăpător. Ca şi seara trecută, îl întâmpinară cum se cuvine pe Don Juan, doar pe el îl aşteptau. Fetele încercară totuşi să nu fie prea insistente, ca nu cumva să i se pară lui ceva în neregulă şi să plece acasă prea devreme; doreau să petreacă împreună cu el cât mai mult timp posibil, sau măcar să-l ştie acolo, aproape... Şi pentru că fetele nu aveau un comportament care să nu fie pe placul lui, Lucian le recompensă rămânând toată seara la discotecă, miezul nopţii găsindu-l tot acolo, iar el nu părea dispus a pleca, deşi era târziu. Era conştient că de dimineaţă va fi nevoit să se trezească devreme, pentru a nu întârzia la bordul navei... Se afla în Institut şi putea rămâne acolo peste noapte; cu locul de odihnă nu era o problemă – avea cine şi unde să-l găzduiască. Practic, putea dormi chiar şi în navă, în propria-i rezervă, cea cu iniţialele E.L., doar nu-l împiedica nimic. Însă dacă va dormi în Institut, cum rămânea cu părinţii lui? Acum se înţelegea bine cu ei, nu mai erau supăraţi, ca să procedeze astfel. În plus, mai erau şi bunicii lui la mijloc; ar fi fost şi dânşii îngrijoraţi şi nu le putea face aşa ceva... Hotărât lucru deci; trebuia să se întoarcă acasă! Deocamdată însă, nu încă; mai rămase, spre bucuria fetelor... Geneticianul nu ieşise deloc din casă, ca şi ziua trecută; poate doar până în curte, pentru vreo câteva clipe, după care revenea rapid în casă. Motivul lui era foarte clar şi putea fi explicat printr-un singur cuvânt: „Ucigaşa”, pe care Alex o vedea aşteptând la poartă răbdătoare, ori de câte ori geneticianul privea în acea direcţie. Iar avântul de a ieşi din curte, măcar pentru o scurtă plimbare, i se tăia de fiecare dată după ce o zărea pe această domnişoară body-guard cu o poreclă atât de grăitoare... După miezul nopţii, Alex zări parcă faptul că body-guarzii plecaseră din faţa casei sale. Pentru a se încredinţa că nu se înşeală, încălţă rapid o pereche de papuci şi ieşi în curte, să verifice. Noapte senină, cer înstelat, aer răcoros, temperatură plăcută... Deşi negură, îşi dădu rapid seama că, într-adevăr, body-guarzii plecaseră, nu mai erau acolo. Reintră în casă doar pentru a se încălţa în adidaşi; în rest, era numai bine îmbrăcat pentru o scurtă plimbare, nu foarte departe de casă: în blugi şi tricou. Tatăl său, domnul Radu-Emanuel, care nu adormise până la acea oră, îl simţi mişcându-se, deşi el se străduise să nu facă zgomot şi se apropie de el. - Încotro, Alex? - Ies puţin, tată... - La ora asta? se miră dânsul. - Da; se pare că, în sfârşit, au plecat body-guarzii, deci mă pot plimba puţin, nestingherit. - Unde? se interesă tatăl său. - Pe aici, pe aproape, răspunse Alex evaziv. - Vrei să te însoţesc? se oferi domnul Ştefan. - Nu, lasă, nu-i nevoie, refuză fiul. De altfel, eşti în pijamale, justifică Alex refuzul. - Mă schimb imediat. - Nu-i nevoie, tată! Vreau să fiu singur. - Treaba ta, acceptă domnul Radu-Emanuel. Oricum, să nu întârzii prea mult cu plimbarea asta, îl sfătui dânsul, pornind îndărăt, spre camera sa. Şi să fii foarte atent. - N-am să întârzii, promise Alex. De cum observă că domnul Ştefan intrase în camera lui, Alex se grăbi să iasă în curte, continuându-şi drumul; nu-şi schimbase hotărârea; chiar avea de gând să pornească într-o scurtă incursiune nocturnă, de unul singur, nu foarte departe de casă. Ieşi din curte şi după vreo câţiva paşi ajunse în dreptul cordonului format de oamenii legii care-i păzeau casa. Un domn poliţist, pare-se un ofiţer, se apropie de el. - Bună seara, îl salută poliţistul. - Bună seara, îi răspunse Alex. - Mă scuzaţi, vă rog, ştiu că nu-i treaba mea, dar aş putea şti unde plecaţi? - Până aici, pe aproape, replică Alex, încurcat de curiozitatea de care dădea dovadă ofiţerul de poliţie. - Singur?! Body-guarzii dumneavoastră nu mai sunt, au plecat deja. - Ştiu, am observat... Mă duc doar să-i cumpăr tatălui meu... Ăăă... Un pachet de ţigări, găsi Alex şi o motivaţie, deşi nu considera că ar fi fost dator cu vreo explicaţie către acel domn. - Poftim?! se miră poliţaiul. - Păi, dacă m-a rugat, ce era să fac, să-l refuz?! justifică Alex. - Mă scuzaţi, vă rog, însă din câte ştiu, tatăl dumneavoastră nu fumează deloc, niciodată, anulă poliţistul motivaţia lui. - Ăăă... De unde ştiţi? păru uimit geneticianul, încruntându-se. - Chiar dânsul a afirmat într-un interviu recent; am văzut... explică poliţistul. - Ah, se dumiri Alex. Păi... - Lăsaţi, nu-i nevoie să-mi explicaţi mie unde mergeţi, dar n-ar trebui să plecaţi singur, neînsoţit de body-guarzii dumneavoastră, mai ales la ora asta târzie; prin oraş mişună fel de fel de indivizi periculoşi, iar noi nu putem pleca de aici. Totuşi, dacă doriţi, pot trimite câţiva oameni cu dumneavoastră, să vă însoţească. - Ah, nu, mulţumesc, refuză Alex oferta poliţistului. Mă descurc şi singur. - Cum doriţi, nu insistă ofiţerul. În orice caz, aveţi foarte mare grijă! îl sfătui acesta. - Bineînţeles, replică Alex, continuându-şi drumul. „Hmm... Ce naiba-şi mai închipuie şi ăsta? Că am scăpat de body-guarzii mei, ca să dau peste oamenii lui?.” îşi zise Alex nemulţumit în gând, îndepărtându-se grăbit. Se opri într-un părculeţ, unde se aşeză tăcut pe o bancă. Aerul, deşi uşor poluat, era plăcut, mai proaspăt în timpul nopţii, decât ziua. Tăcut, privi stelele palide, cu gândul la călătoria în care va porni în curând nava albastră „Pacifis”, spre tărâmuri îndepărtate, necunoscute. Bineînţeles, nici planeta Proxima, nici sistemul planetar Alfa, nici steaua centrală a sistemului respectiv, nici galaxia din care făceau parte nu puteau fi zărite cu ochiul liber de aici, de pe suprafaţa Terrei. Practic, nici cu aparatura existentă în acel moment nu se puteau zări, deşi aparatura era destul de modernă, sofisticată; existenţa planetei spre care urmau să se îndrepte putea fi mai degrabă doar o bănuială, pe care ei aveau s-o confirme sau s-o infirme; vor porni deci într-o aventură spaţială ce nu putea fi asemuită cu nimic, cu nici o altă misiune organizată până în acel moment, cu un obiectiv nesigur, învăluit într-o incertitudine totală... Oare ce vor găsi acolo, pe misterioasa planetă, dacă aceasta exista, într-adevăr? Ce?! Nici Alex, nici vreunul dintre colegii săi, sau organizatorii misiunii, n-aveau de unde şti... Deodată, Alex fu trezit din gândurile sale de zgomotul unor paşi. Îşi coborî privirea de pe cerul înstelat asupra parcului în care se afla; nu zări pe nimeni prin preajmă. Totuşi, nu-l înspăimântă deloc gândul că n-ar fi singurul plimbăreţ nocturn, rătăcit prin părculeţ la ora aceea; poate vreo pereche de îndrăgostiţi, sau nişte câini vagabonzi, doar erau destui, chiar şi prin centrul oraşului... Se ridică de pe bancă şi porni agale pe alee, afundându-se din nou în gândurile legate de misiunea navei „Pacifis”... Nici nu băgă de seamă cum sau când fu ajuns de vreo 2-3 indivizi; simţi doar parcă ţeava unei arme înfiptă în spatele lui. Iniţial, fu înclinat să creadă că doar i se părea lui. Pentru a se convinge de acest lucru, vru să-şi întoarcă privirea spre nedoriţii săi însoţitori. - Dacă ţii la viaţa ta, nu mişca! auzi glasul celui aflat în spatele său, cel cu arma. - Poftim?! se miră Alex, nevenindu-i să creadă că, într-adevăr, se întâmpla aievea; i se părea lui oare? - Am spus, nu mişca! repetă glasul, întărindu-i convingerea că nu i se părea lui; chiar aşa se întâmpla! - Staţi puţin; trebuie să fie o greşeală, spuse Alex, fără a mai încerca să-i vadă pe agresori. - Nu-i nici o greşeală, drăguţule; eşti unul dintre membrii echipajului navei „Pacifis”; te-am recunoscut, rosti aceeaşi persoană. - Da, sunt... Şi totuşi, nu pricep... Ce doriţi? - Bani, drăguţule, bani; ştim că ai mulţi, foarte mulţi... - Eu?! Scuzaţi-mă, dar vă înşelaţi dacă vă închipuiţi că umblu cu sume mari asupra mea; n-am decât vreo câtva mărunţiş la mine şi atât; bani de buzunar, surâse geneticianul, încercând să facă haz de necaz. - Cine ar avea nevoie de mărunţiş? Din ăsta îţi dăm şi noi; avem o grămadă... Noi ne refeream la sume mari, foarte mari... - Păi, nu sunt chiar atât de bogat, încât să deţin asemenea sume... De unde speraţi să obţineţi aceşti bani? întrebă Alex, încercând să-şi păstreze calmul, să nu pară îngrijorat. - De la părinţii tăi, de la colegii tăi, de la conducerea Institutului, sau de la toţi aceştia; ce contează de unde?! Contează doar să-i obţinem, asta-i cel mai important; şi sperăm să-i obţinem... Ar fi spre binele tău să ni se dea tot ce vom cere; eşti un tip foarte valoros... Tu sau oricare dintre colegii tăi... - Asta înseamnă că aş fi ostaticul vostru? - Dacă va fi cazul, vei deveni; depinde de cât de rapid şi eficient se vor mişca persoanele apropiate ţie sau cei interesaţi să te recupereze... Ce bine că ai ieşit la o plimbare fără body-guarzi; de când urmăream noi să prindem pe vreunul dintre voi şapte singur?! spuse agresorul; vorbise tot timpul şoptit, să nu fie auzit de cine n-ar trebui; se asigurase însă că nu mai erau şi alţii prin preajmă. Alex regretă că ieşise fără body-guarzi, doar din dorinţa absurdă de a se plimba fără a fi însoţit de „Ucigaşa”; doar nu era tipa aceea mai periculoasă decât aceşti indivizi; dimpotrivă, ea lucra pentru el, să-i asigure lui protecţie împotriva unora ca aceştia, deci oricât de fioroasă ar părea, sau oricât de înspăimântătoare ar fi fost porecla ei, prezenţa ei era necesară. De abia în acel moment pricepu Alex acest amănunt; puţin cam târziu... Măcar de l-ar fi avut pe Mihai prin preajmă, chiar dacă era doar un puştan de nici 18 ani, totuşi, fost campion mondial la lupte, arte marţiale; interesant... Puştiul s-ar fi descurcat într-o asemenea situaţie, dar el, geneticianul, ce putea face? Habar n-avea... Nu-i rămânea decât să se supună agresorilor, deşi varianta nu era deloc foarte convenabilă lui; intrase însă singur în această încurcătură nedorită. - Ia spune... auzi Alex glasul celui care încă ţinea arma îndreptată spre el. Eşti important pentru desfăşurarea misiunii? - Nu ştiu; nu eu stabilesc aceste amănunte. - Nu face pe isteţul cu noi, nu-i în avantajul tău... Desigur, ar fi fost mult mai interesant să-l fi capturat pe comandantul misiunii, dar ne mulţumim şi cu tine. Se pot deci lipsi de tine sau eşti indispensabil? - V-am mai spus, nu ştiu, repetă Alex. - Nu ştii? se miră agresorul. Ar fi în avantajul tău să nu ţi se dorească lipsa... De fapt, care dintre cei şapte eşti? - Alex, şopti geneticianul. - Alex... repetă glasul atacatorului; cel cu arma. Aha, Alexandru Ştefan, specialist în ingineria genetică, se dumiri individul. - Întocmai, aprobă, nu foarte încântat, Alex. - Nu prea-ţi este de folos genetica asta... Cu ce te ocupi, de fapt? Parcă să zic, cu ADN-ul, cromozomii, coduri genetice, ereditate, alte chestii d-astea complicate... presupuse agresorul. - Pe aproape, replică Alex scurt, nu foarte dornic de o conversaţie cu acel individ. - Uite, maşina noastră este în stradă; dubiţa aceea albă. O vezi? - Da, o văd, zise Alex. - E aproape de locul în care ne aflăm. Vom porni în curând spre ea. Ai mare grijă cum te comporţi! Nu încerca să atragi atenţia asupra ta, dacă nu vrei să ai necazuri. Nu cumva să strigi după ajutor sau altceva de genul acesta; altminteri, zilele următoare, îţi vor afla identitatea doar cu ajutorul preţiosului tău cod genetic. Ai înţeles?! - Desigur, am înţeles, se arătă Alex foarte ascultător, cooperant. - Nu încerca să scapi, n-ai nici o şansă! îl avertiză agresorul. - Ştiu; îmi dau seama, doar sunt om de ştiinţă, nu luptător; nu mă descurc în asemenea cazuri, recunoscu Alex. - Spre norocul nostru... De asemenea, tot spre norocul nostru, ai ieşit la o plimbare nocturnă nu doar fără body-guarzi, ci şi fără uniformă, ca să nu atragi atenţia asupra ta. Ce isteţ! - Într-adevăr, foarte isteţ... murmură Alex nemulţumit, dar el era vinovat de ceea ce i se întâmpla. - Cât valorează misiunea asta? Mult, nu-i aşa?! întrebă agresorul, ochii sclipindu-i de lăcomie în lumina palidă a nopţii, aidoma animalelor de pradă. - Normal, foarte mult, rosti Alex îngândurat; îşi dădea seama de gravitatea situaţiei în care se afla doar datorită prostiei sale. De ce nu acceptase oferta poliţistului, sau măcar pe-a tatălui său? Preferase să plece singur, să facă pe viteazul! Iată unde ajunsese... - Deci, s-au cheltuit mulţi bani până acum şi încă se vor mai cheltui destui, ceea ce înseamnă că organizatorii din Institut au bani, nu glumă, aşa că vom cere o răscumpărare grasă... Dacă vor ca misiunea să mai aibă loc, sau dacă nu doresc să piardă unul dintre membrii echipajului, ar face bine să accepte toate condiţiile noastre; pricepi că de asta depinde viaţa ta acum? Soarta ta se află în mâinile noaste. - Pricep, bineînţeles... mormăi Alex. - Fii atent, pornim; am să te iau de braţ! îl avertiză individul şi chiar îl apucă de braţ, potrivind însă şi ţeava armei. Dacă apare cineva, vreun trecător sau vreo maşină, să te porţi cât mai fireşte, prieteneşte, să nu laşi de bănuit, să nu atragi atenţia asupra ta. De asemenea, fereşte-te de lumină, încearcă să-ţi ascunzi chipul, să nu fii recunoscut. Nu vreau să riscăm nimic până ajungem la dubiţă. După aceea, eşti al nostru, în totalitate! - Am înţeles, replică geneticianul şi porni pe aleea ce ducea spre ieşirea din părculeţ, alături de cel care avea arma. Discret, trase cu coada ochiului spre individ; deşi era negură, îi putu zări trăsăturile; nu era un tip fioros. Avea însă o armă, ceea ce contrazicea aspectul său fizic; era totuşi agresiv... Cât de agresiv oare?! Alex spera să nu afle. Păşeau încet, agale, Alex străduindu-se să-şi adapteze mersul ritmului lor. Ieşiră din părculeţ; mai aveau însă o bucată de drum de parcurs până în dreptul dubiţei. Se aflau pe trotuar. Din faţă, o lumină albă, mişcătoare, anunţa apropierea unui vehicul, unul cu un singur far. - Ai grijă ce faci! îl atenţionă şeful agresorilor, fără a slăbi arma, pe care, deşi ascunsă, o ţinea bine. Alex nu spuse nimic, dar nu avea de gând să-i înfrunte pe cei trei indivizi. Li se supuse, ascultător. Totuşi, observă că vehiculul din faţă era o motocicletă, de aceea avea un singur far, nu pentru că n-ar fi văzut el bine sau ar fi fost unul defect... Alex încercă să ignore acea motocicletă ce se îndrepta spre ei, deşi ar putea oare să-l ajute cu ceva apropierea acelui vehicul pe două roţi? Geneticianul spera că da, deşi nu-şi dădea deloc seama cum; nu-şi putea alcătui rapid un plan de scăpare; era în pană de idei salvatoare. Dacă ar fi fost un singur ins, s-ar fi încumetat să se ia la harţă cu acela, deşi prezenţa armei înclina mult balanţa în favoarea agresorului; aşa însă, erau trei, probabil toţi înarmaţi, deci ce-i rămânea lui de făcut? N-avea încotro, era nevoit să li se supună... Motocicleta se apropia din ce în ce mai mult; lui Alex i se păru că încetinise în dreptul lor. Dar după ce vehiculul îi depăşi nu foarte mult, motociclistul execută brusc o mişcare neaşteptată: Urcă pe trotuar cu motocicleta, năpustindu-se cu precizie asupra celui ce ţinea arma îndreptată spre Alex. Agresorul n-avu timp să riposteze, nici să se ferească de izbitura violentă sau să utilizeze arma. Căzu lat, pierzându-şi cunoştinţa şi arma din mână; era un pistol. Ceilalţi doi apucaseră să se ferească la timp. După ce opri vehiculul, motociclistul coborî; un picior bine plasat doborî rapid un alt agresor, dintr-o singură lovitură, foarte puternică. Geneticianul asista uimit la această scenă, tare nedumerit. - Fereşte-te! auzi Alex un glas cunoscut lui, dar înainte de a-şi da seama cui aparţinea, privi instinctiv în spate, spre al treilea atacator; acesta scosese un cuţit şi-l aruncase în direcţia geneticianului. Avertizat însă, Alex se aplecă la ţanc, cuţitul oprindu-se însă în umărul motociclistului, care scrâşni de durere, nu foarte zgomotos. Geneticianul zări arma căzută pe jos; fără a mai sta pe gânduri, o luă în mână, se ridică şi îndreptă ţeava pistolului spre cel de-al treilea individ. - Nici o mişcare! Acum eu am arma! Şi n-am să ezit în a o folosi la nevoie! avertiză Alex cu seriozitate, stăpânindu-şi teama; acum situaţia era sub control, deci încercă să-şi reţină uşorul tremur al mâinii pe care-l simţea cum îl cuprinde involuntar, datorită contactului cu arma rece. Totuşi reuşi să pară destul de convingător; prin urmare, cel de-al treilea ridică mâinile deasupra capului, semn că se preda, sau cel puţin că nu mai intenţiona să atace. Alex ţinu arma îndreptată spre individ. - Frumoasă mişcare, asule! auzi Alex glasul motociclistului şi brusc realiză cine era persoana sosită pe neaşteptate în apărarea lui; simţi cum îi îngheaţă sângele în vine, pentru că respectivul era, de fapt, o motociclistă... - „Ucigaşa”?! rosti Alex întrebător, fără a-şi întoarce privirea spre ea. - Exact, isteţule, chiar ea... îl aprobă Petra Neţoiu, body-guardul său, tipa poreclită „Ucigaşa”. Alex auzi zgomotul unor cătuşe; Petra îi unise pe primii doi între ei cu o astfel de pereche de „bijuterii” metalice. - Treci lângă ceilalţi doi! i se adresă Alex celui de-al treilea, ţinând arma îndreptată spre acesta; individul li se alătură colegilor de nelegiuiri, de care Petra îl prinse cu cătuşe; acum erau un trio de nedespărţit. În umărul drept al „Ucigaşei” încă stătea înfipt cuţitul aruncat de cel din urmă agresor. Petra îşi scoase casca de motociclist cu mâna stângă. Întâlnindu-i chipul băieţos, primul impuls al geneticianului fu de a se retrage doi paşi înapoi, dar imediat se opri încurcat. - M-ai salvat... Mulţumesc, rosti Alex recunoscător. - Mda, da, da; bla, bla, bla... De ajuns cu mulţumirile; mi-am făcut doar datoria, zise „Ucigaşa” şi începu să le citească drepturile celor trei indivizi, deşi doar unul o putea auzi, fiind conştient; ceilalţi doi zăceau fără a-şi revenit. - Le poţi citi drepturile? Şi le poţi pune cătuşe? se miră Alex. - Da, pot face acest lucru, am autorizaţia necesară. - De ce te-ai întors? se interesă Alex. - Am avut un presentiment ciudat, de parcă ştiam că o să intri în cine ştie ce încurcătură... - Într-adevăr, ciudat presentiment, însă benefic mie. - Ce s-ar fi întâmplat dacă nu soseam eu? - Ajungeam ostaticul lor; cereau o răscumpărare grasă în schimbul eliberării mele. - Ah, dacă ştiam, poate nu interveneam, spuse „Ucigaşa”. - Păi... Nici nu erai obligată, o aprobă Alex îngândurat. - Ia mai taci! replică Petra Neţoiu, fără asprime. Şi mai lasă arma aia din mână; n-ar fi trebuit s-o atingi. - De ce? întrebă Alex, lăsând jos pistolul, aproape de Petra. - Din cauza amprentelor lăsate; până acum ai umplut-o cu urmele tale. - Nu m-am gândit la asta... - Sigur; cum să te fi gândit? Pariez că habar n-ai să foloseşti o armă ca asta. - Aşa-i, nu ştiu, recunoscu Alex, spre disperarea celui de-al treilea agresor, care se lăsase păcălit de modul convingător în care geneticianul ţinuse ţeava îndreptată spre el. La noi, la Institut, sunt cu totul alt fel de arme în dotare; cu acelea am făcut noi instrucţie... - Hmm; instrucţie... Halal! Habar n-ai, murmură „Ucigaşa”. Cred că nici n-ai făcut armata... - Păi... Nu. Fiind elevi ai Institutului, ba chiar cadeţi, eram scutiţi de armată, stagiul militar fiind făcut în Institut. - Deloc bine, îl completă „Ucigaşa”, fără a-i scăpa din ochi pe cei trei indivizi. - Ce să zic?! Sunt astronaut, nu soldat. - Ba, mai degrabă, astronăuc, îl corectă Petra. - Scuze, însă afirmaţia asta ar fi valabilă doar în cazul colegului meu cel înalt, Nistor, geograful... - Hmm... Am impresia că şi-n cazul tău e cam la fel... Nu eşti nici tu prea departe de colegul tău; poate doar în cazul înălţimii, spuse în glumă „Ucigaşa”, zâmbind pentru prima oară spre genetician; acesta îi întoarse zâmbetul. Începea „Ucigaşa” să devină amabilă faţă de el?! Ea era foarte atentă la cei trei indivizi. Totuşi, cu mâna stângă îşi trase singură cuţitul din umărul drept, unde se înfipsese destul de adânc; sângele ţâşni rapid; până în acel moment nu prea sângerase. Alex se încruntă; se apropie totuşi de ea, dispus să-i acorde primul ajutor. - Eşti rănită, rosti el cu blândeţe. - N-am nimic grav, se împotrivi Petra. - Totuşi, dă-mi voie să te ajut, se oferi Alex. - Nu cumva să mă atingi! îi interzise categoric „Ucigaşa”, întrerupându-i acţiunea. - Dar, umărul tău... Sângerezi destul de rău, replică Alex, renunţând totuşi la intenţia de a o ajuta. - Eh şi?! Ce-ţi pasă ţie? rosti „Ucigaşa”. - Ba, să ştii că mă interesează soarta ta; nu sunt nepăsător... - Aha, acum, după ce ţi-am salvat viaţa, da, ţi-am trezit brusc interesul, îi reproşă Petra Neţoiu. - Nu fi nedreaptă! Deşi... Recunosc, am greşit în privinţa ta; se mai întâmplă... Dar să uităm ce-a fost şi să încercăm să fim prieteni de acum încolo, chiar dacă doar pentru 10 zile, câte au mai rămas până la lansare. - Prieteni? repetă Petra întrebător. Poate vom încerca; rămâne de văzut... Acum însă, du-te şi caută un poliţist; adu-l aici, să strângă „gunoaiele” astea trei, indică „Ucigaşa” spre cei trei agresori. - Bine; am să caut un poliţist, rosti Alex, privind şi el încurcat spre cei trei: Ia spune-mi, primul, cel pe care l-ai lovit cu motocicleta, e cumva... mort? - Cum?! tresări „Ucigaşa”, făcând ochii mari la auzul unei asemenea presupuneri. - Întrebam doar aşa, de curiozitate; doream să aflu, justifică Alex. Adică... L-ai lovit cu motocicleta. - Nu! se împotrivi cu fermitate Petra. Trăieşte; ce-ţi închipui?! Poate că porecla mea presupune că aş fi o ucigaşă cu sânge rece, dar nu-i deloc chiar aşa; nu exprimă realitatea, e doar o poreclă, atâta tot şi nimic mai mult. - Bine, scuză-mă; n-am vrut să insinuez altceva... Mai bine plec după poliţist, presupuse Alex, intenţionând să plece. - Ce faci? întrebă Petra, privindu-l bănuitoare. - Păi, plec să caut un poliţist, după cum mi-ai zis, să cureţe zona asta de „gunoaie”... - Aşa pleci, pe jos?! Vrei să dai iar de bucluc? - E foarte puţin probabil să păţesc de două ori acelaşi lucru, la un interval atât de scurt. - Mie nu mi se pare deloc imposibil, mai ales că e vorba despre tine... - Nu, de data asta voi fi mult mai atent; voi merge doar pe drumuri mult mai circulate şi mai bine iluminate. - Pentru siguranţă, ia motocicleta mea, propuse „Ucigaşa”. - Motocicleta?! întrebă Alex uimit, privind derutat spre cea care-l salvase, de parcă n-ar fi înţeles propunerea ei, sau de parcă nici n-ar fi cunoscut sensul acestui cuvânt. - Să nu-mi spui că nu ştii să mergi cu o motocicletă? replică ea, încruntându-se. - Păi... Nu prea, recunoscu din nou Alex, uşor jenat de acest adevăr, pe care nu-l putea nega. - Cum să nu ştii?! Doar e atât de simplu, păru uimită Petra Neţoiu. E doar o motocicletă banală. - Dacă ar fi fost vorba de o bicicletă sau o maşină, m-aş fi descurcat, replică Alex. La fel şi-n cazul avioanelor, elicopterelor de orice tip, navelor spaţiale... - Ia mai scuteşte-mă de navele tale spaţiale; asta-i doar o motocicletă! îl întrerupse „Ucigaşa”. - Aşa-i, doar o motocicletă, însă... Pare uşor de manevrat, dar nu-i chiar aşa şi n-am de gând să experimentez acum, să exersez... - Nici nu ţi-am propus să experimentezi, mai ales nu cu motocicleta mea! Ştii, dacă mă gândesc mai bine, poate ar trebui să plec chiar eu în căutarea unui poliţist, nu să te las pe tine. - Nu poţi; eşti rănită, motivă Alex. - Ba pot, se împotrivi categoric Petra. În plus, eu aş merge cu motocicleta, nu pe jos, deci m-aş întoarce mult mai repede. Dar nici să te las pe tine aici nu pot, să-i păzeşti p’ăştia trei în lipsa mea, chiar dacă doar unul singur e conştient. Dacă o să-ţi scape? - Ah, nu sunt nici chiar atât de bleg, rosti Alex în favoarea lui. - Oare?! întrebă Petra amuzată; se observa însă că în glumă. Totuşi, du-te tu după un poliţist, dar mai repede! - Bine. Repede, acceptă Alex; înainte însă de a pleca, se mai întoarse o dată spre domnişoara Neţoiu: Cred că ar trebui şi o salvare, sau o echipă de medici, sau altceva de genul ăsta... - Pentru ce? se încruntă Petra a nemulţumire. - Pentru tine, replică Alex foarte firesc. La ceilalţi doi nu mă gândeam; şi-or reveni ei... Dar rana ta trebuie îngrijită cât de curând. - Nu cumva să aduci vreo salvare sau alţi doctori! îi interzise ea categoric. - Dar... încercă Alex să motiveze. - Nu vreau să ajung în spital, îl întrerupse „Ucigaşa”. - Şi totuşi, un medic ar trebui să te vadă; ce zici de colega mea, domnişoara doctor Stela Stejăran? O cunoşti? - Cum să nu? E cea căreia ai vrut să mă pasezi... - Nu, de fapt, nu asta mi-a fost intenţia; n-am vrut să te pasez ei, dar... se opri încurcat Alex. - Lasă taina! interveni salvator Petra. - Ţi s-ar părea mai convenabil să te îngrijească ea? - Poate... rosti neclar „Ucigaşa”. Acum pleacă odată! - Sigur, mai şopti Alex şi porni în căutarea unui poliţist. Precaut, o luă prin locuri mult mai iluminate şi nu chiar pustii, deşi ora era târzie. Avu parte şi de noroc; nu departe de locul în care o lăsase pe Petra cu agresorii, zări o patrulă de noapte. Perfect! Se îndreptă grăbit spre poliţişti, ca nu cumva să-i piardă din vedere, deşi aceştia se deplasau destul de lent. Considerând că se apropiase suficient, strigă, nu foarte tare: - Domnilor poliţişti, vă rog, aşteptaţi! Poliţiştii se întoarseră spre el; fiind noapte, nu-l puteau zări prea bine. Totuşi, se opriră, astfel că Alex îi ajunse fără probleme şi-i salută. - Bună seara, domnule, îi răspunse unul dintre cei patru poliţişti. Ce doriţi? - Să vă raportez că tocmai am fost atacat de trei indivizi înarmaţi în părculeţul din apropiere. Agresorii doreau să mă ia ostatic şi să ceară în schimbul meu o sumă mare drept răscumpărare, dar, din fericire, o persoană a intervenit la timp în favoarea mea, m-a salvat şi i-a prins pe cei trei. Vă rog deci să mă urmaţi până la locul faptei, să-i arestaţi pe indivizi şi să-i duceţi la secţie. - Fugi, dom’ne d’aci! Dumneata ne iei drept proşti, să te credem?! Din ce film ai împrumutat scenariul ăsta? râseră poliţiştii. - Poftim?! se miră Alex de neîncrederea pe care i-o arătau poliţiştii. Dar e adevărat, nu vă mint! Cei trei agresori au fost prinşi de body-guardul meu, domnişoara Petra Neţoiu. - „Ucigaşa”?! întrebă unul dintre cei patru, tresărind. - O cunoaşteţi?! păru surprins Alex. - Cum să nu; am colaborat foarte des cu ea, aprobă poliţistul. Dumneavoastră cine sunteţi? Vă rugăm să vă legitimaţi! - Ah; nu cred că am actele la mine, replică Alex, fără a căuta documentele solicitate de poliţişti; ştia foarte bine că nu le avea la el. Mă scuzaţi, însă, dacă vă ajută cu ceva, vă pot spune cum mă numesc, Alexandru Ştefan. - Poftim?! tresăriră surprinşi cei patru poliţişti, privindu-l mai cu luare-aminte, mai la lumină; de abia acum începeau să-i dea crezare. - Vai... Dumneavoastră sunteţi unul dintre cei şapte tineri, membru al echiapajului... îşi dădu seama unul dintre poliţişti, dar şi ceilalţi trei colegi ai săi. Nu-i nevoie să vă identificaţi; vă recunoaştem... - Ne scuzaţi pentru modul în care v-am vorbit mai înainte, rosti un altul. - Nici o problemă, surâse Alex înţelegător; n-avea pretenţia să fie recunoscut imediat, dintr-o privire, de oricine, ba chiar pe întuneric. - Ce spuneaţi c-aţi păţit? Aţi fost atacat? întrebă poliţistul care părea a fi unicul ofiţer dintre cei patru. - Exact asta încercam să vă spun, însă dumneavoastră nu păreaţi dispuşi să-mi daţi crezare, replică Alex. - Încă o dată vă rugăm să ne scuzaţi; acum vă credem şi vă însoţim până unde este nevoie, aprobă ofiţerul şi toţi cei patru poliţişti din patrulă porniră alături de Alex spre părculeţul la marginea căruia aştepta Petra Neţoiu, păzindu-i pe cei trei agresori... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate