agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-09-14 | |
*66. Vizite. „Cruzime”.
Atât ziua, cât şi săptămâna debutaseră destul de bine pentru cei şapte tineri, deşi noaptea trecută, geneticianului echipajului era să i se întâmple ceva neplăcut şi nedorit; de abia scăpase. Şi tocmai datorită acelui eveniment, Alex era nevoit să se deplaseze până la secţia de poliţie în arestul căreia fuseseră reţinuţi cei doi infractori (al treilea fusese spitalizat, sub escorta poliţiei). Vizita medicală, începută în jurul orei 10.00, nu presupunea deloc doar nişte controale de rutină, banale, cum ar fi fost tentaţi să creadă cei şapte tineri; era o examinare completă, amănunţită, de durată... Tocmai de aceea nu se încheiase atât de curând. Alex şi Lucian intraseră primii de fiecare dată, însă de abia în jurul orei 15.00 reuşiră să încheie socotelile medicale ale acelei zile; zilele următoare mai aveau însă de îndurat alte examene medicale, alte analize, multe la număr. Deocamdată însă, scăpaseră. Directorul se apropie de ei. - Mai mergem la poliţie, băieţi? - Desigur, dom’ director, îi răspunse preferatul. - Bine. Plecăm imediat. Să le spunem totuşi celorlalţi, decise dânsul şi li se adresă: Ascultaţi-mă puţin! Eu, Alex şi Luci plecăm acum, pentru o declaraţie pe care colegul vostru trebuie s-o dea la poliţie, referitor la ceea ce s-a petrecut în noaptea trecută. Voi, ceilalţi, rămâneţi aici până terminaţi toţi cu analizele, apoi mergeţi în navă şi vedeţi ce vă mai spune Eugen că aţi avea de făcut; dacă vă dă drumul să plecaţi, sunteţi liberi, dacă nu, mai rămâneţi cu el. În orice caz, să nu ne aşteptaţi pe noi; nu ne vom mai întoarce la bordul navei azi. Transmiteţi-i şi lui Eugen acest lucru. De la poliţie, vom merge direct s-o vedem pe domnişoara body-guard Neţoiu. Se poate, domnişoară doctor? - Desigur, domnule director, aprobă Stela. - Atunci aşa rămâne, stabili directorul. Ne-am înţeles, da? - Da, daaa... îl aprobară ceilalţi. Dânsul, cu cei doi băieţi, porniră spre locul în care era parcată maşina albastră, chipurile – a directorului. La volan trecu însă preferatul acestuia, iar în faţă, alături de el, se aşeză Alex, directorul ocupând un loc în spate. Afară aşteptau cei doi body-guarzi, Petre şi Adi. Înţelegând însă repede care era situaţia, aceştia se urcară în maşina „Cocoşului”, body-guardul lui Alex, partenerul „Ucigaşei”, iar cele două maşini porniră spre oraş fără întârziere. Găsind timp disponibil între două consultaţii, Lia nu ezită s-o caute pe Dora; cabinetul acesteia nu se afla departe de locul în care se afla Lia, evident, tot în Institut, pentru vizita medicală. Din fericire, o găsi; Dora era acolo. Lia îi transmise răspunsul lui Lucian. Auzind că poate veni în vizită la bordul navei albastre, domnişoara Bercea se bucură şi nu se feri în a-şi manifesta bucuria. Stabiliră însă ca ziua următoare, după-amiaza, să vină la bordul navei „Pacifis”, pentru că ţinea tare mult să-l cunoască pe Lucian, iar dacă el plecase, ce rost ar mai fi avut să meargă acum?! Se mai înţeleseră ca dimineaţa următoare, Dora să vină în cabinetul Liei, pentru a rămâne cu Magda, pe la ora 09.30. Aceste amănunte fiind stabilite, Lia reveni la timp în locul în care continuau investigaţiile medicale; era rândul ei să intre... Între timp, în oraş, două maşini se apropiară de secţia de poliţie în arestul căreia se aflau doi dintre cei trei agresori din noaptea trecută. Body-guarzii nu coborâră din vehiculul lor, în schimb din maşina albastră coborâră trei persoane (două în uniforme albastre) şi intrară în sediul Poliţiei. Poliţiştii îi recunoscură de îndată şi-i întâmpinară cum se cuvine. S-ar fi simţit onoraţi şi doar de vizita geneticianului, la a cărui prezenţă se aşteptau, doar acesta era nevoit să dea declaraţie; văzându-l însă însoţit, atât de comandantul misiunii, cât şi de directorul Institutului, nici nu mai ştiau ce să spună sau să facă; erau cam derutaţi de prezenţa celor trei. Totuşi, nu se lăsară copleşiţi de „înalta” vizită neaşteptată. Geneticianul scrise şi semnă declaraţia, amintindu-şi totul, întocmai cum se petrecuse. Îi găsise pe cei patru poliţişti din patrula de noaptea trecută; chiar şi pe ofiţerul care-i lăsase cartea de vizită. Redactarea declaraţiei nu-i luă mult timp lui Alex, doar ştia ce să scrie şi de ce... Martori nu existau, cu excepţia „Ucigaşei”, dar aceasta nu putea părăsi deocamdată apartamentul doctoriţei, apartament situat la etajul 13, nu din cauza numărului etajelor, ci din cauza interdicţiei doctoriţei. Nu era însă nevoie de martori; cei doi agresori (cei conştienţi) îşi recunoscuseră fapta. Al treilea, neavând încotro, probabil va recunoaşte şi el totul, când îşi va reveni, dacă-şi va mai aminti ceva din cele petrecute, după straşnica lovitură primită („Ucigaşa” nu-l menajase deloc, cu toate că avusese mare grijă să... nu-l ucidă). Cei trei „oaspeţi de seamă” nu plecară de îndată ce Alex terminase cu declaraţia, mai rămaseră câtva timp, spre mulţumirea poliţiştilor. - Deci, să înţelegem că cei trei se află aici, la dumneavoastră, la secţie, în arest, spuse directorul Simionescu. - Nu toţi trei, doar doi; al treilea este spitalizat, sub supravegherea continuă a poliţiştilor noştri – acela este şeful bandei, îi răspunse un poliţist. - Ah, deci sunt doar doi aici, se dumiri directorul. - Desigur, domnule director; doar doi şi deja şi-au recunoscut fapta. Noi îi vom reţine până ce colegul lor de nelegiuiri îşi va reveni şi vor putea fi deserviţi justiţiei, pentru judecarea faptelor lor; sigur vor fi condamnaţi... - Păi, presupun că eu nu voi mai putea veni la proces; s-ar putea să plecăm până atunci, spuse Alex îngândurat. Misiunea nu suferă amânare. - Nu-i nici o problemă; declaraţia dumneavoastră este suficientă, replică poliţistul. Va fi folosită la proces, iar acuzarea va fi reprezentată de domnişoara Petra Neţoiu, „Ucigaşa”, body-guardul dumneavoastră. Nu vă faceţi griji, cei trei n-au cum să scape; există multe alte capete de acuzare împotriva lor. - Dacă este de vreun folos, pot semna şi eu declaraţia colegului meu, în sprijinul lui, se oferi Lucian. - Nu-i necesar, dar dacă doriţi, puteţi semna; ar fi posibil să conteze la proces, aprobă poliţistul, iar Lucian nu mai stătu pe gânduri; atât îi fu de ajuns pentru a semna şi el. - La nevoie, îl voi reprezenta eu pe Alex la proces, în lipsa lui, pentru a-i susţine declaraţia, se arătă şi directorul dornic de a se implica în acţiunea declanşată împotriva celor trei infractori. - Da, desigur, s-ar putea, iar asta chiar ar fi în folosul acuzării; deci, se rezolvă, dacă dumnealui (poliţistul se referea la genetician) este de acord să-l reprezentaţi la proces şi veţi semna amândoi actele necesare... - Semnăm tot ce este necesar, păru directorul hotărât să nu dea înapoi. - Dom’ director, chiar vreţi să mă reprezentaţi? se miră Alex, părând măgulit de oferta dânsului. - Da, Alex, ai înţeles foarte bine; chiar vreau! Ce nu fac eu pentru voi?! Desigur, n-am fost de faţă, deci nu ştiu sigur ce s-a întâmplat, însă a fost domnişoara Petra Neţoiu şi tu... Îţi voi susţine întru totul declaraţia dată, pentru ca nici unul dintre cei trei agresori să n-o poată contesta, iar judecata să fie corectă; n-au decât să primească pedeapsa pe care o merită, pe măsura faptelor. Geneticianul nu mai comentă; nu zise nimic altceva. Îl ştia pe director dispus să-l ajute oricând pe favoritul său, nu şi pe el... Semnară actele necesare, atât el, cât şi directorul, acte prin care Alex era de acord să fie reprezentat de Traian Simionescu la procesul care va avea loc când îşi va reveni cel de-al treilea infractor. Directorul lăsă o carte de vizită, cu numerele de telefon la care putea fi găsit şi adresa Institutului, pentru a fi contactat când va fi nevoie de prezenţa dânsului la procesul respectiv. Următoarele semnături, de care nu scăpară, nu erau pe alte acte oficiale; poliţiştii le solicitaseră autografe; ba chiar şi fotografii, de la cei doi băieţi din echipaj, dar şi împreună, toţi şapte. - Ne puteţi da şi dumneavoastră autografe, i se adresă directorului ofiţerul. - Eu?! se miră dânsul. Sigur, pot, dar nu pricep de ce; eu nu sunt membru al echipajului, nu plec nicăieri... - Nu contează; sunteţi directorul Institutului... justifică poliţistul. - Ah, păi... privi nehotărât Traian Simionescu spre cele câteva foi. - Haideţi, dom’ director, semnaţi şi dumneavoastră, doar nu aveţi nimic de pierdut, zise Lucian. - Bine... decise directorul; dacă preferatul său insistase, cum să-l refuze? Luă foile şi semnă, sub scrisul ordonat al comandantului; se simţi mândru să-şi aştearnă iscălitura sub cea a fiului său, deşi acesta scrisese, evident, Enka, nu Simionescu... Apoi toţi trei plecară de la secţia de poliţie; şi Lucian păru surprins de neaşteptata acţiune a directorului, de a-l reprezenta pe Alex la proces. În curând, cele două maşini părăsiră locul respectiv, îndreptându-se spre blocul domnişoarei doctor Stejăran, pentru a o vizita pe pacienta acesteia, „Ucigaşa”. În faţa blocului, mai erau parcate vreo câteva maşini; probabil ale colegilor din echipajul navei albastre, dar şi ale colegilor „Ucigaşei”, body-guarzii. Lucian, Alex şi directorul coborâră din maşina albastră, dar şi cei trei body-guarzi, Petre, Adi şi Ovidiu Băloi – zis „Cocoşul”, din maşina lor. Cei trei body-guarzi se apropiară; priviră încurcaţi spre director. Petre Mocanu – zis „Neîndurătorul”, luă cuvântul, deşi cam timid, nu prea îndrăzneţ: - Ne scuzaţi, vă rog, am putea urca şi noi? - Desigur, Petre; cine vă reţine?! îl aprobă degrabă Lucian, pe un ton prietenos. - Am dori şi noi s-o vedem pe colega noastră, să aflăm cum se mai simte, spuse tot Petre, privind insistent spre director. - Ah, aprobarea mea o aşteptaţi? se dumiri dânsul, zâmbind. Bineînţeles că puteţi urca şi voi, doar nu-i interzis; mai ales dacă Luci a zis că e posibil. Atenţie, Luci! Ai grijă, să nu fim totuşi prea mulţi, s-o supărăm pe doctoriţa voastră. - Nu se va supăra, dom’ director; de altfel, nu vom intra toţi deodată, ci pe rând, să nu deranjăm. Oricum, se pare că au mai sosit unii dintre colegii noştri în vizită, nu suntem nici primii, nici singurii; probabil nici ultimii. - Bine, atunci să mergem, rosti directorul. - Ah, de abia aştept s-o vedem, mai ales eu; îmi este de mult parteneră şi ţin la ea, chiar dacă sentimentul n-ar fi reciproc, spuse Ovidiu Băloi, „Cocoşul”. Sper că este teafără. - Domnişoara doctor ne-a asigurat că este în afara oricărui pericol, deci nu trebuie să ne îngrijorăm, îl linişti Alex. Intrară toţi în blocul respectiv şi se opriră în faţa ascensorului. - Funcţionează liftul ăsta, Luci? se interesă directorul. - Da, dom’ director. L-am „probat” noaptea trecută, aprobă preferatul. Funcţionează... - Oare putem intra toţi? Ne va lua? întrebă din nou Traian Simionescu. - Cred că putem, dom’ director; face faţă, îi răspunse tot preferatul său. A fost nu doar reparat, ci şi modernizat, prin urmare are o capacitate destul de mare; ne ia pe toţi. - Bine. Atunci haideţi, îi îndemnă directorul. Şi intrară toţi şase, pe rând, fără a se înghesui; mai întâi intră preferatul, directorul dându-i prioritate, apoi Alex şi Traian Simionescu, după aceea cei trei body-guarzi. Liftul îşi începu ascensiunea spre etajul 13, unde opri în curând. Toţi ştiau deja unde locuia doctoriţa, aşa că nu ezitară în dreptul uşii apartamentului. Sunară. Le răspunse chiar Stela; nu păru surprinsă de prezenţa directorului. Îi întâmpină zâmbitoare şi-i invită în interior. Avură astfel ocazia să constate că veniseră, într-adevăr, toţi ceilalţi colegi de echipaj, cu body-guarzii lor, ba chiar şi cu domnul profesor Eugen Manea. În plus, se mai aflau şi părinţii doctoriţei, deci oricât de spaţios ar fi fost apartamentul, tot s-ar fi produs înghesuială. Zâmbind, Lucian o remarcă pe... domnişoara consilier Lia; era şi ea acolo, iar dacă era, bineînţeles, îi atrase lui de îndată atenţia spre ea. Ar fi vrut parcă să-i spună ceva, dar nu ştia ce; în prezenţa ei, nu-şi găsea deloc cuvintele potrivite, cu care să i se adreseze. Domnul şi doamna Stejăran se ocupară de noii oaspeţi sosiţi de curând, în primul rând de directorul Institutului, fără a-i neglija însă nici pe ceilalţi. În încăperea în care domnişoara Neţoiu era nevoită să rămână pe perioada convalescenţei, se afla în acel moment tânărul informatician Mihai Ristea, împreună cu cei doi body-guarzi care-i asigurau lui, în mod inutil, protecţia, Sorin Negură – „Fiorosul” şi Dan Firan – „Forţosul”; evident, ambii o cunoşteau foarte bine pe Petra, „Ucigaşa” fiind realmente o adevărată legendă vie atât printre colegii ei de breaslă, cât şi printre cei din lumea interlopă sau chiar printre poliţişti, gardieni, jandarmi, alţi oameni ai legii. Majoritatea o cunoşteau, mai ales pe raza municipiului Craiova, însă şi prin împrejurimi; era renumită... Şi pentru că sosise Traian Simionescu, toţi au fost de acord ca dânsul să intre după ce va ieşi Mihai. - Bine, eu voi fi următorul, dar sper că nu mă lăsaţi singur. - Nu, domnule director; poate intra şi domnul profesor cu dumneavoastră, stabili Stela. - Cum aşa, Eugen, deşi ai venit mai devreme, n-ai fost până acum s-o vezi pe domnişoara? - Nu, Traian; am preferat să-i las pe cei tineri înainte, justifică instructorul. - Bine gândit, aprecie directorul. Ştii, nu mă aşteptam să te găsesc aici, împreună cu ceilalţi. - Mi-am zis că ar fi indicat să profităm de timpul liber pentru o asemena vizită, explică Eugen Manea. - N-ai greşit deloc, îl asigură directorul. În curând Mihai şi body-guarzii săi ieşiră din încăperea respectivă, directorul şi instructorul pregătindu-se să intre dânşii. Mihai păru foarte surprins de apariţia neaşteptată a directorului, mai ales că tocmai cu dânsul dădu ochii de îndată ce ieşi afară. - Vai, domnule director, bună ziua, rosti Mihai încurcat. - Salut, tinere, dar cred că ne-am mai văzut pe ziua de azi, deci reţine că nu trebuie să mă saluţi de fiecare dată... - Desigur, domnule, aprobă Mihai timid, trecând pe lângă dânsul. - Luci, Alex, haideţi şi voi, li se adresă directorul celor doi, înainte ca dânsul şi domnul Eugen Manea să fi intrat. Cei doi băieţi se supuseră, ascultători, dar de uşa ce ducea spre încăperea în care se afla Petra Neţoiu, se apropie şi partenerul „Ucigaşei”, Ovidiu Băloi, body-guardul poreclit „Cocoşul”, cel care lucra de mult în echipă cu Petra, avându-l în pază, dintre cei şapte tineri, chiar pe Alex. - Vă rog, domnule director, aş putea intra şi eu tot acum, cu dumneavoastră? întrebă „Cocoşul”. - Din partea mea, desigur, poţi intra, aprobă directorul. Dar să vedem ce are de spus domnişoara doctor; e de acord să mergem toţi? N-am fi prea mulţi? - E-n ordine, domnule director; poate intra şi dânsul, fu de acord Stela. Auzind hotărârea doctoriţei, colegul Petrei se bucură tare mult; simţea că de abia după ce o va vedea, se va putea linişti. Deci intrară cinci. Ovidiu Băloi se apropie grabnic de patul colegei sale, părând foarte îngrijorat. - Ce faci, năroado? Aşa te lauzi? Cine i-a venit de hac „Ucigaşei”? întrebă „Cocoşul”, privind spre colega sa cu simpatie. - Încă nu mi-a venit nimeni de hac; tot eu lor... replică Petra, părând tulburată de prezenţa directorului; probabil nu se aştepta s-o viziteze şi dânsul. Încercă să se aşeze într-o poziţie cât mai acceptabilă, însă nu reuşi. - Stai liniştită, domnişoară, nu te obosi degeaba; noi am venit doar să vedem cum te simţi, rosti directorul, observând efortul ei, datorat în mare măsură prezenţei dânsului. Alex privi şi el spre „Ucigaşă”, tăcut şi îngândurat. Simţea că nu-şi găseşte cuvintele potrivite, prin intermediul cărora să-şi exprime recunoştinţa faţă de această fiinţă, o domnişoară body-guard, o tipă care ştia să-şi facă meseria, căreia el îi era foarte dator, însă tăcu, nu-i zise nimic. O privi însă cu admiraţie, altfel decât până atunci; nu mai era tipa de care dorea să scape cu orice preţ, doar din cauză că se temea de reacţia colegilor săi, sau din cauză că nu dorea să se râdă de el, pe motiv că ar avea nevoie de protecţia unei fete; acum ar fi răspuns oricui, fără a sta mult pe gânduri, că da, avea nevoie de protecţia unei tipe ca ea şi că se simţea onorat de faptul că tocmai ea îi asigura lui protecţie, iar într-un fel avea dreptate. Chiar se putea mândri cu acest amănunt, pentru că „Ucigaşa” nu accepta cu uşurinţă să asigure protecţie unei anumite persoane; pe Alex însă îl acceptase destul de repede, dar el nu cunoştea acest lucru. - Ce bine că eşti teafără! exclamă Ovidiu Băloi. - Ce credeai, că o să scapi aşa de repede de un partener ca mine? - Nu, surâse Ovidiu. Nici nu credeam, nici nu-mi doream una ca asta; n-aveam chef de alt partener, poate doar pentru că m-am obişnuit cu tine. Îmi place să lucrăm împreună. - Şi mie, aprobă „Ucigaşa”. - Deşi, după cum se vede, uneori o mai iei pe cont propriu, o completă Ovidiu fără răutate. - Nu intenţionat, se grăbi Petra să justifice. - Aşa s-a întâmplat, replică Ovidiu îngândurat. - Doar din cauza mea, zise Alex, uşor posomorât, conştient că în mare parte, doar lui îi aparţinea vina asupra celor petrecute. - Ba aşa a fost să fie, se împotrivi Ovidiu Băloi. Poate dacă rămâneam şi eu prin preajmă, altfel se prezenta acum situaţia. Putem fi însă mulţumiţi că totul s-a terminat cu bine. - Numai datorită colegei tale, care a dat dovadă de foarte mult curaj, deşi nu înţeleg deloc de ce s-a implicat în această acţiune, în apărarea mea, rosti Alex cu vinovăţie în glas. Dacă ar fi ţinut cont de modul în care m-am purtat cu ea, ar fi plecat degrabă, fără a privi în urmă, fără a o interesa ce mi s-ar putea întâmpla. M-ar fi lăsat în voia soartei; poate chiar asta şi meritam... - Ah, nu-i stilul ei să procedeze astfel, spuse Ovidiu. Colegei mele nu-i sunt indiferenţi cei pe care-i apără ea, clienţii ei... - Tocmai de aceea îi voi fi veşnic recunoscător, spuse Alex. - Desigur, nu doar el; toţi îi suntem recunoscători, îl completă directorul. Iar recunoştinţa noastră nu se va opri aici, se va concretiza cât de curând, nu doar prin prezenţa noastră aici, pentru că nici acest gest, nici câteva cuvinte de mulţumire, sau câteva mici cadouri, nu sunt suficiente pentru a exprima aprecierea noastră faţă de curajul ei. Nu este destul să-i mulţumim pentru că l-a salvat pe geneticianul echipajului; e o adevărată eroină şi nu cred că greşesc afirmând acest lucru. Ar merita să primească ea singură întreaga sumă pe care o pretindeau cei trei ca răscumpărare pentru eliberarea lui Alex. Desigur, chiar atât nu-i vom putea nicicând oferi, deşi ar merita. O asigur totuşi că o vom răsplăti cum se cuvine pentru meritul ei, foarte probabil nu acum, ci după plecarea în misiune, pentru că deocamdată Institutul are cheltuieli foarte mari. - Vai, domnule director, vă asigur că nu-i nevoie de nici un fel de răsplată, de ordin material, sau de alt gen; n-am intervenit în favoarea lui pentru a beneficia de cine ştie ce avantaje; nu m-am gândit nici o clipă la aşa ceva. Pur şi simplu, mi-am făcut datoria, protestă Petra. - Se prea poate, domnişoară, o aprobă directorul, zâmbindu-i amabil. Însă nu te-ai limitat doar la a-ţi face datoria; la ora aceea, Alex ar fi fost nevoit să se descurce singur, pe cont propriu... Deci, nici o grijă; nu vei scăpa de răsplata noastră şi... Să-ţi spună ei; când eu promit un lucru, nu e deloc ceva spus în van. - Aşa este, întări Lucian. Deocamdată însă, îţi oferim doar un mic bucheţel de flori şi toată simpatia noastră... surâse el, aşezând cu grijă florile într-un vas cu apă. „Ucigaşa” privi emoţionată spre cei prezenţi în încăpere; părea impresionată de atenţia care i se acorda. Bineînţeles, spuse şi profesorul Manea vreo câteva cuvinte cam la fel de „răsunătoare” ca ale directorului, iar în cameră mai erau alte câteva buchete de flori primite de domnişoara Petra Neţoiu în acea zi. - Cel puţin eşti îngrijită cum trebuie, concluzionă colegul ei, Ovidiu. - Glumeşti?! Mai mult de atât; cu trei doctori pe lângă mine, sunt superîngrijită, afirmă Petra şi avea dreptate, doar se afla într-un apartament cu trei medici în familie, ba încă nişte medici de prestigiu, iar cei şase colegi aveau să se convingă de profesionalismul doctoriţei echipajului în destulele ocazii care se vor ivi de-a lungul misiunii lor, în următorii ani. După ce directorul, profesorul Manea, Alex, Lucian şi Ovidiu Băloi, zis „Cocoşul” ieşiră, intrară alţii trei, avându-l ca protagonist principal pe cel ce deţinea recordul la înălţime în echipaj, Nistor. Lunganul renunţă cu greu la o cutie cu bomboane fine de ciocolată în favoarea domnişoarei Petra, însă renunţă; i-o lăsă deci „Ucigaşei”. Nu râse deloc de de domnişoara body-guard din cauza poreclei sale, dar Alex n-avea cum să scape de cicăleala înaltului său coleg; lunganul deja se amuza pe această temă... După lungan intră micuţa Maria şi cei doi body-guarzi care-i asigurau paza. Între timp, dintre cei care o văzuseră deja pe domnişoara Petra, începuseră să se retragă. Traian Simionescu se apropie de preferatul său: - Luci, am putea pleca şi noi, să eliberăm puţin zona. - Ăăă... Dom’ director, dacă vă grăbiţi, puteţi pleca; eu cred că o să mai rămân. - De ce? Pe cine aştepţi? - Ah, păi... rosti el încurcat şi privi cu subînţeles spre domnişoara consilier, fără a spune vreun nume. Pe... nimeni. - Aha, pricep... Pe „nimeni”, îl asigură directorul, fără a-i mai solicita lămuriri suplimentare, deşi preferatul nu-i explicase mare lucru. Bine, poţi rămâne; eu am să plec totuşi. Ne vedem mâine, la 08.00... - Dom’ director, dacă aveţi nevoie de maşină, pentru a ajunge înapoi la Institut, vă dau cheile. - Luci, ne vedem mâine! îl opri directorul, înainte ca el să fi scos cheile maşinii din buzunar. - Cum doriţi, dom’ director, aprobă Lucian îngândurat, întorcându-şi din nou privirea spre domnişoara consilier. - Mă descurc eu; găsesc cu ce să ajung înapoi la Institut, spuse directorul, deşi era foarte puţin probabil ca preferatul să-l mai fi auzit; îl auzi însă domnul Manea. - Dacă vrei, Traian, te duc eu până la Institut. - Mersi, Eugen. Ia te uită, ce amabil eşti! - Nu din amabilitate m-am oferit, ci pentru că trebuie să ajung înapoi, la Institut, în seara asta, explică Eugen Manea. Bineînţeles, gazdele îl conduseră pe domnul director şi pe profesorul Manea până la ieşire; aceştia îi asigurară că se descurcau foarte bine şi singuri mai departe. Cam plecaseră şi ceilalţi. Lucian consideră că era momentul prielnic să se apropie de domnişoara Lia; ea însă îl întâmpină cu aceeaşi răceală în glas: - Tu de ce-ai mai rămas aici? - Eu?! Bună întrebare... Într-adevăr, oare de ce? păru el uşor încurcat, deşi reacţia ei nu-l intimidă. Doream doar să-ţi propun să mergem împreună, după ce o vei vedea şi tu pe domnişoara Petra. - Împreună? replică Lia întrebător, ridicând uşor o singură sprânceană. Rămâne de văzut, comandante! - Ai putea să... Să-mi evaluezi activitatea, presupuse el. - După ce va începe misiunea; până atunci nu încă, se împotrivi ea. - N-ar strica să începi mai din timp, nu cedă el. - Poate, replică ea scurt, iar fiindcă Maria tocmai ieşise, se îndreptă spre uşa care ducea spre încăperea în care se afla „Ucigaşa”, fără a-l lămuri dacă acceptase sau nu oferta lui de a merge împreună. Blonda se opri în dreptul lui Lucian. Părea oarecum indignată. - Vai... Câtă cruzime! murmură ea, suficient de tare, pentru a fi auzită. - Aşa-i; din nefericire mai există şi asemenea indivizi care nu se dau în lături de la asemenea fapte reprobabile, acceptă Lucian. - Poftim?! se miră blondina. Desigur, ai dreptate, dar nu la indivizii aceia mă refeream eu. - Nu?! Atunci la ce?! păru nedumerit Lucian. - La cruzimea cu care foarte multe flori au fost smulse de la locul lor, doar pentru a ajunge şi a sfârşi în nişte vase cu apă, următoarea lor destinaţie, ultima, fiind, foarte probabil, o ladă de gunoi, îl lămuri blondina. Câtă cruzime! repetă ea, dezvăluind motivul indignării ei. - Ah, asta era... Desigur, în felul tău poate ai dreptate, însă prezenţa acelor flori are un scop bine determinat, ba încă unul nobil: acela de a o înveseli pe domnişoara Petra, în perioada de convalescenţă. - De acord; nu te contrazic, însă acest scop şi-l puteau îndeplini la fel de bine şi dacă erau aduse cu rădăcini, în vase cu pământ, nu aşa, rupte... Deci, ţine minte, Luci, altădată nu oferi un buchet de flori, ci o glastră cu flori, vii, care vor răsări şi-n anii următori, cu o îngrijire adecvată; vor aduce tot atâta fericire în sufletul celui căruia doreai să-i alini suferinţa şi nu vor ajunge gunoi, îl sfătui Maria. - Bine, am să încerc să nu uit, surâse Lucian cu luare-aminte, fără a i se părea absurd ceea ce spunea domnişoara blondă. - Ah, scuză-mă; vorbea biologul din mine, justifică blondina. M-a răvăşit însă imaginea atâtor flori rupte, când ar putea fi lăsate să trăiască, pentru că şi ele trăiesc... Ştii, într-un fel şi asta este tot o crimă; dacă florile ar avea grai şi ne-ar putea spune ce cred ele despre asta, nici nu vreau să-mi imaginez ce-am putea afla, ce-am auzi şi nu ştiu dacă s-ar ţine cont de părerea lor, dar să lăsăm asta... Măcar domnişoara Petra e mulţumită şi veselă văzându-le; ei nu i-am împărtăşit opinia mea, ca să n-o indispun... Spune-mi, ce mai face Rikky?! - E tare năzdrăvan şi drăgălaş, cum îl ştii; ca de obicei. - Îmi închipui... Şi Nero? - Din ce în ce mai bine; se înzdrăveneşte văzând cu ochii, zise Lucian. N-o să-mi fie teamă să plec în misiune, ştiindu-l sănătos, dar mai ales cu părinţii tăi în preajmă, să-l ajute în caz de nevoie. - Desigur; poţi fi liniştit, rosti blondina. - Dacă vrei să-l vezi pe Rikky acum... începu Lucian un soi de invitaţie, pe care spera ca blonda să n-o accepte. - Lasă, îl întrerupse la timp blonda, dându-şi seama că altceva avea el de gând, scutindu-l de la a părea ridicol. Poate cu altă ocazie. Deocamdată, mi-e de ajuns să-l ştiu sănătos, fericit şi bine îngrijit. - Mulţumesc, şopti Lucian parcă fără a-şi da seama, privind admirativ spre mărunţica blondă. - Pentru ce?! surâse ea amuzată, fără a insista asupra acestui amănunt. Pa, Luci. Ne vedem mâine. - Pa, frumoaso... Pe mâine, îi răspunse el, rămânând în aşteptarea domnişoarei consilier Lia. Cu blonda se înţelegea de minune; nu şi cu bruneta, dar el tot pe cea din urmă o prefera. De ce oare?!... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate