*77. Pentru ultima oară cu Magda. Geograful ghinionist.

Iulian şi Diana coborâră treptele navei albastre. Afară, seară călduroasă de vară; soarele încă strălucea pe cerul senin, iar vântul, potolit, nici măcar nu adia.
Ceva mai în faţă, Diana o zări pe blonda cea mărunţică şi pe părinţii acesteia; nu uitase vizita în straniul ei apartament plin de animale. Ţinând însă cont de ceea ce-i spusese Luci, se grăbi să-i ajungă din urmă; blondul nu grăbi deloc ritmul paşilor (de parcă îi era ciudă că fiul său rămăsese cu directorul, deci, de fapt, adevăratul tată). Când consideră că era destul de aproape de familia domnişoarei biolog, Diana Enka strigă, nu foarte tare:
- Domnule Stoica; domnişoară Maria!
Cei strigaţi se opriră; evident, nu doar ei, ci şi doamna Eleonora Stoica; Diana ajunse lângă ei, iar după câtva timp şi blondul (încă era abătut; se observa pe chipul său).
- Ce s-a întâmplat, doamnă? întrebă Andrei Stoica.
- Nimic deosebit. Luci mi-a spus însă că fiica dumneavoastră ar dori să-l vadă pe Rikky.
- Da, aşa-i, aş vrea, însă dacă domnul director l-a mai reţinut pe Luci... zise Maria, ceea ce-l întristă şi mai mult pe blond, care, pe deasupra, deşi nu dorea să pară nepoliticos, era şi foarte tăcut; părinţii Mariei erau totuşi înţelegători.
- L-a reţinut puţin, dar nu-i nici o problemă, replică Diana Enka. Haideţi cu noi, domnişoară, împreună cu părinţii dumneavoastră; ne întoarceţi vizita, propuse doamna Enka.
- Ah, păi... rosti îngândurat Andrei Stoica, privind întrebător spre soţia sa.
- Ştiu şi eu?! păru nehotărâtă doamna Eleonora.
- Haideţi, vă rog, insistă Diana. N-avem foarte multe animale, decât pe Rikky şi pe Nero, nici plante prea multe, decât un lămâi pe holul de la intrare, câteva flori pe la ferestre şi evident, pe cele din curte, dar presupun că asta nu vă împiedică să ne faceţi o scurtă vizită. De altfel, îl putem aştepta împreună pe Luci, să se întoarcă; directorul ne-a promis că va fi acasă înainte de ora 20.00, se strădui Diana Enka să-i convingă pe cei din familia Stoica să-i însoţească; privi dojenitor spre soţul ei: Iuli, spune şi tu ceva!
- Hm?! murmură blondul posomorât; n-avea chef de nimic.
- Ah... se arătă Diana nemulţumită de reacţia soţului ei, însă îl lăsă în pace; nu şi pe cei din familia Stoica: Ce spuneţi, mergeţi?
- Cum se mai simte Nero? întrebă doamna Stoica, medic veterinar, în loc de răspuns.
- Mult mai bine, mulţumită tratamentului prescris de dumneavoastră. Dacă veniţi, îl veţi vedea şi pe Nero, găsi Diana un alt motiv în favoarea propunerii ei.
- Bine, să mergem, păru a ceda doamna Stoica în favoarea Dianei. Ce zici, dragă? o întrebă însă pe Maria.
- Cum vrei, mamă, nu se împotrivi fiica.
- Vai, ce bine! aprecie Diana surâzătoare; în spatele aparentei veselii se ascundea însă o tristeţe imensă – doar câteva ore o mai despărţeau de plecarea fiului ei, care, pe deasupra, mai şi rămăsese în nava albastră, cu directorul Institutului, însă Diana se dovedise înţelegătoare (nu-i putea răpi directorului plăcerea unor ultime clipe alături de fiul său, chiar dacă acest lucru îl întrista pe blond).
Întrucât se înţeleseră să pornească împreună spre domiciliul familiei Enka, întocmai astfel procedară, însă în maşini diferite: Diana şi Iulian urcaseră în cea gri, a lor, de curând cumpărată, familia Stoica în maşina personală, iar în plus, în urma lor porni şi maşina celor doi body-guarzi ai blondinei, Marius Stâncă şi Geo Drăguşin. Iată cum trei maşini porniseră, în şir, spre casa familiei Enka. Între timp, domnişoara consilier Lia ajunsese de mult la clinica de psihiatrie unde era internată Magda. Cei doi body-guarzi care o însoţeau nu se dovediră a fi curioşi; nu întrebară unde sau de ce se duc, oprind doar exact acolo unde le indicase Lia.
Ea era cunoscută la acea clinică, fiind doctoriţa care se ocupase de Magda, de aceea nu întâmpină greutăţi la intrare; se văzu reţinută doar pentru a împărţi vreo câteva autografe, doar aflaseră toţi că ziua următoare va pleca în importanta misiune spaţială. Bineînţeles, ar fi recunoscut-o şi fără uniforma albastră, dar aşa era şi mai intreresant (prezenţa ei nu putea trece deloc neobservată).
Iar Lia reuşise ceea ce-şi propusese: s-o vadă pe Magda. Ea nu era deloc impresionată de uniforma albastră a Liei, neînţelegând semnificaţia acesteia.
Câteva ore în compania pacientei favorite îi prinseră bine domnişoarei consilier, dar şi Magdei, deşi aceasta din urmă nu înţelegea foarte bine de ce urma o despărţire lungă şi inevitabilă, de cel puţin 13 ani. Tocmai de aceea momentul despărţirii părea mult mai dificil de suportat pentru Lia, care conştientiza totul, nu şi pentru Magda, deşi nici ea nu era complet ignorantă (înţelesese că Lia va fi înlocuită cu Dora).
La 18.30, Lia era încă în camera Magdei, împreună cu aceasta, dar tocmai se pregătea de plecare, deocamdată, poate pentru ultima oară, încă spre casă.
- Magda, mâine plec, zise Lia.
- Pleci acolo, departe; şi n-o să te mai văd?
- Da, acolo... Iar tu vei rămâne cu prietena mea, Dora.
- Îmi place Dora. E bună şi frumoasă; aproape la fel ca tine...
- Mă bucur că-ţi place. S-o asculţi mereu, pentru că ea vrea doar să te ajute, tot aşa cum am făcut şi eu. Trebuie să vă înţelegeţi bine amândouă. Promite-mi, te rog!
- Promit că o s-o ascult şi o să mă înţeleg cu ea, la fel ca şi cu tine.
- Asta-i bine. Dar vreau să-mi mai promiţi ceva; anume că vei continua să înveţi, împreună cu Dora, iar când mă voi întoarce, tu vei fi o tânără normală, cu o viaţă normală, fără probleme, de nici un fel.
- Promit... rosti Magda scurt (nu părea o promisiune făcută în van).
- Mulţumesc, surâse Lia. Ştiu că nu mă vei dezamăgi; nici tu, nici Dora. Voi două veţi reuşi împreună. Şi mai ştiu că n-am greşit lăsând-o pe Dora în locul meu, să se ocupe de procesul tău de recuperare; e un proces lung şi anevoios, dar veţi reuşi.
- Şi eu vreau să reuşim, spuse Magda.
- Sigur că vrei, iar dacă vrei, poţi, aşa că arată tot ce-i mai bun în tine; colaborează cu Dora şi vei avea de câştigat.
- Nu ştiu dacă voi avea de câştigat, dar o să fac tot ce-mi spune ea. Tu m-ai ajutat mult şi-ţi mulţumesc pentru asta; cred totuşi că era mai bine înainte, când nu ştiam nimic.
- De ce?! se miră Lia.
- Pentru că nu-mi dădeam seama că tot ce mi se întâmplase era foarte grav; nu ştiam că trăisem un coşmar... Nu înţelegeam şi era mai bine. Acum ştiu şi...
- Vai... Deci, de fapt nu te-am ajutat, nu ţi-am făcut un bine... tresări Lia.
- Ba; tu m-ai ajutat cu drag. Ai fost cea mai bună prietenă pentru mine, prima şi ultima.
- Nu ultima; şi Dora îţi va fi prietenă, de acum încolo.
- Şi Dora... Tu şi ea; singurele mele prietene.
- Ai putea avea şi altele.
- Nu vreau! Nu-mi plac! Sunt rele; râd de mine...
- Nu; de ce-ar râde?!
- Nu ştiu de ce, dar aşa se întâmplă mereu.
- Nici n-ai încercat să ai alte prietene.
- Ba da, am încercat şi nu mai vreau.
- Ah, Magda... Zău că nici nu ştiu ce să-ţi spun, păru încurcată Lia; îşi privi ceasul: Uite cât de târziu este! Crede-mă, aş mai sta cu tine, dar...
- Trebuie să pleci? Acum?! bănui Magda.
- Da. Trebuie, replică Lia îngândurată.
Totuşi, nu reuşi să plece de lângă Magda mai devreme de ora 19.30, pentru că n-o lăsa sufletul (ceva o reţinea lângă fosta ei pacientă).
Cu excepţia comandantului misiunii, colegii Liei plecaseră spre case la ora 18.00, când directorul şi instructorul le dăduseră voie.
Pentru că nu era doar cu cei doi body-guarzi care-l însoţeau mereu, ci şi cu părinţii săi, lunganul nu putu pleca direct la Adela, cum avea el de gând (nu dorea să-şi supere părinţii). Aşa că, pentru a le face pe plac, geograful merse cu ei, acasă. Cum rămânea însă cu el, cu frământările lui? Cum să se liniştească şi să nu se mai chinuie, tot gândindu-se la adolescenta bălaie?
Ajunsese deja acasă, cu domnul şi doamna Harris, dar ceva nu era deloc bine. Dulciurile nu-i lipseau; avea o sumedenie. Şi totuşi...
Trist, se aşeză nepăsător pe un fotoliu, fără a scoate o vorbă. Părinţii îl priviră nedumeriţi, neştiind ce i-ar putea spune. Ar fi vrut totuşi să-l ajute să iasă din acea stare. Şi nu puteau privi nepăsători cum înaltul lor fiu îşi petrecea ultimele ore acasă suferind. Prin urmare, doamna Renata-Antoaneta zise:
- Nis, ce-i cu tine, dragul meu?
- Hmm?! tresări lunganul, de parcă nici n-o auzise.
- Ce te nemulţumeşte? Ce-ai păţit?
- Ah... Nimic, mamă. N-am nimic...
- Nu-i adevărat! se împotrivi doamna Harris. Peste câteva ore veţi pleca... Veţi porni în misiune...
- Eh; poate tocmai asta e... găsi Nistor o motivaţie, pe care chiar mama lui i-o sugerase.
- Nu; nu-i asta, se opuse doamna Renata, privindu-l bănuitoare; zise şoptit: Scuză-mă, te rog, uitasem; a fost Adela pe aici, te-a căutat...
- Adela?! tresări lunganul. Când?!
- Alaltăieri, duminică, dar tu erai la Institut.
- În ultimul timp, mereu am fost doar la Institut... mormăi uşor nemulţumit lunganul.
- Pentru că aţi fost ocupaţi, îl completă mama lui.
- Da, ştiu; am fost... murmură Nistor. Foarte ocupaţi!
- Poţi să pleci, fiule... surâse doamna Harris.
- Poftim?! îşi ridică el întrebător ochii spre mama lui.
- Poţi să te duci acum la Adela, s-o vezi; ştiu că asta îţi doreşti, îl lămuri doamna Renata.
- Dar... zise încurcat lunganul, privind de data aceasta spre tatăl său.
- Eu n-am nimic împotrivă, replică domnul Henry Harris. Poţi merge s-o vezi pe domnişoara Cristescu, dacă asta te linişteşte, fiule, aprobă şi dânsul.
- Mulţumesc. Mulţumesc pentru înţelegere... zise el, sărutându-şi mama, plin de recunoştinţă.
Înainte însă de a se repezi spre uşa de la intrare, se schimbă totuşi de uniforma-i albastră; de abia după aceea ieşi val-vârtej din casă. Cei doi body-guarzi erau încă la poartă; urcă în maşina lor. Nu-l întrebară decât unde să-l ducă şi porniră fără a comenta; cunoşteau drumul, doar tot ei îl mai aduseseră pe lungan de vreo câteva ori în zonă. Opriră deci exact în dreptul casei familiei Cristescu.
Doar Nistor coborî. Intră grăbit pe poartă, pe alee mergând la fel de repede. Nu trecu însă pe lângă Brutus fără a-l lipsi pe dulău de biscuiţii moi şi dulci. Sună hotărât la uşă, sperând să-i deschidă Adela; de abia aştepta s-o vadă. În prag însă apăru chipul plăcut al doamnei Manuela, mama Adelei.
- Nistor... surâse dânsa.
- Cine-i, dragă? se auzi din interior glasul domnului Gigi.
- Astronautul nostru, rosti cu mândrie doamna Manuela.
- Ah, geograful, prietenul fiicei noastre... se ivi în prag şi chipul domnului Gigi, alăturându-se soţiei. Intră, tinere! îl invită tatăl Adelei.
Semn bun; dânsul îl invita să intre, ceea ce, presupuse geograful, putea semnifica faptul că dânsul nu era supărat după ceea ce văzuse ultima oară...
- Intră, adăugă şi doamna Manuela, văzând că el se oprise nehotărât în prag.
- Ah, păi... De fapt... Adela este? se încurcă lunganul.
- Îmi pare rău, nu, răspunse doamna Manuela. Tocmai a plecat, în urmă cu un sfert de oră.
Vestea nu-i căzu deloc bine lunganului; se observa pe chipul acestuia.
- Atunci cred că... N-are rost să... Adică... rămase la fel de indecis geograful cel înalt.
- Hai, intră! insistă domnul Cristescu cu amabilitate.
Domnul Cristescu era amabil?! Nistor se încruntă; s-ar fi aşteptat la o cu totul alt fel de reacţie din partea dânsului... Intră totuşi, de moment ce ambii soţi îl invitaseră insistent.
- Nu te descălţa, îl opri glasul doamnei Manuela exact în momentul în care el tocmai asta intenţiona.
Prin urmare rămase încălţat şi-i urmă pe cei doi până în camera de zi.
- Rău l-ai mai învăţat pe Brutus, comentă domnul Cristescu.
- Mă scuzaţi, domnule, n-am avut intenţia asta.
- Lasă, nu-i ceva foarte grav, îl disculpă domnul Cristescu, sărind brusc la un alt subiect: Mâine e ziua cea mare; plecaţi...
- Da, mâine... aprobă Nistor îngândurat; parcă ar fi preferat să ocolească acest gen de discuţii.
- Vom veni şi noi să te vedem, afirmă domnul Gigi.
- I-am dat Adelei o invitaţie, replică lunganul.
- Ne-a spus, aprobă domnul Cristescu (dânsul nu văzuse invitaţia, dar era suficient că fiica sa îi spusese că o are; de fapt, n-o mai avea, o pierduse, dar încă nu remarcase acest lucru).
- Ştiţi dacă va întârzia mult acum? abia îndrăzni lunganul să întrebe.
- Regret, nu ştiu... Ca să vezi, n-am întrebat-o când se întoarce; a plecat cu nişte prietene, nici măcar nu ştiu unde... îşi dădu seama domnul Gigi de neglijenţa sa de abia în acel moment; cum se putuse întâmpla?!
„Dacă Adela ar fi fost cu mine, tatăl ei ar fi ştiut detaliat toate amănuntele astea...” îşi zise lunganul în gând; altceva însă glăsui:
- N-am să pot aştepta prea mult...
- Ne imaginăm... rosti domnul Cristescu.
- Vrei să te servesc cu ceva? întrebă doamna Manuela.
- Nu, mulţumesc, refuză el politicos.
- Prăjituri de casă, Nistor; prăjituri... îl ademeni doamna cu acest cuvânt.
- Prăjituri?! repetă lunganul, ridicându-şi brusc privirea, părând interesat de ofertă; oricât de multe dulciuri avea el, nu putea refuza altele, deci zise: Bine; poate doar câteva...
Doamna Manuela se îndreptă spre bucătărie, de unde se întoarse cu un platou plin de prăjiturele proaspete, cu un miros aromat, îmbietor, care-l corupse imediat pe lungan; luă, într-adevăr, vreo câteva. Şi totuşi, nu foarte multe...
Îngândurat, le mestecă leneş, de parcă pentru a le mânca era nevoit să depună un efort prea mare. În realitate, nu lenea era motivul lui. După aproape o oră la familia Cristescu, spuse:
- Îmi pare rău, nu cred că pot să stau mai mult de atât; am aşteptat destul.
- Vrei să pleci? tresări doamna Manuela; ar fi vrut să-l mai reţină.
- Dacă Adela întârzie... justifică lunganul.
- Bine; o să-i spunem că ai căutat-o, replică domnul Gigi, tatăl adolescentei. O să-i pară rău că a plecat cu fetele, în loc să rămână acasă, dar... O s-o vezi mâine; vom veni mai devreme la Institut.
- Vă aştept... surâse şters Nistor.
Lunganul îşi luă rămas bun de la părinţii Adelei şi porni spre ieşire; ar mai fi rămas el în aşteptarea adolescentei, însă era destul de târziu. În plus, cine ştia la ce oră s-ar fi întors Adela acasă?! Iar maşina body-guarzilor porni îndărăt, spre casa familiei Harris...