*82. Lănţişorul.

Acasă la familia Enka era destulă linişte, în limita posibilităţilor: musafirii plecaseră de câtva timp, iar de puţina gălăgie produsă, doar papagalul Rikky era responsabil. Restul erau tăcuţi: tânărul comandant, părinţii şi bunicii acestuia, chiar şi bătrânul dulău Nero.
Doar lui Rikky nu-i tăcea pliscul deloc; cum însă era drăgălaş, nu deranja pe nimeni, căci toţi îl iubeau şi-l răsfăţau, chiar şi blondul. Îşi revăzuse în acea zi şi vechea familie, de la care plecase de bunăvoie; cu domnul şi doamna Stoica va mai avea ocazia să se întâlnească, însă pe blondină habar n-avea năstruşnicul papagal că o văzuse pentru ultima oară, iar în curând acelaşi lucru se va petrece şi-n cazul „şefului”. Pentru că nu-şi dădea seama de acest lucru, Rikky nu putea fi trist; ceilalţi însă...
Chiar şi Nero părea abătut şi nu din cauza vârstei sale. Dulăul negru parcă presimţea că în curând se va schimba ceva, se va întâmpla ceva; nu ştia sigur ce, însă orice ar fi fost, se părea că avea legătură cu tânărul său stăpân. Astfel simţea dulăul negru şi nu se înşela deloc...
Ca de obicei în această casă, cina fu servită de simpaticul băiat, care se ocupa cu mare atenţie de acest lucru, pentru ultima oară, în această seară. Bunicii, nostalgici, îl priveau cu drag. Părinţii, destul de mohorâţi şi trişti, îl sorbeau din priviri.
Blondul, deşi conştient că nu era fiul lui, simţea totuşi că va pierde pe cineva drag; băiatul îi „intrase” la inimă (indiscutabil, îl iubea nespus de mult). Dar acest lucru nu era deloc neobişnuit, cunoscut fiind faptul că băiatul avea, în general, „lipici”, nu doar la fete... Deci cum să nu-l fi îndrăgit chiar şi acest domn blond care-l crescuse de mic, îi veghease copilăria; ar fi fost imposibil... Iar Iulian Enka resimţea în aceste ultime ore mai mult ca oricând dragostea imensă care se înfiripase de-a lungul timpului între el şi acest băiat. Cum să se despartă de el, pentru următorii 13 ani, cel puţin?!
Cât despre Diana, ea nici nu încerca să se gândească la ce va urma, pentru a nu recădea în starea aceea de împotrivire totală, categorică, cu înverşunare, cu orice preţ. Se amăgea doar cu prezentul, cu clipa actuală, iar momentan fiul ei era încă alături de ea... Dar, după cum indicau fără milă toate ceasurile, timpul trecea, mereu în aceeaşi direcţie: Înainte! Afară era deja întuneric, iar miezul nopţii se apropia ameninţător. Nu mai rămăsese mult din ziua de marţi, 26 iunie 2085 (şi aceasta, ca toate celelalte, se apropia de sfârşit).
După ce servi familiei sale cina, tânărul comandant se retrase în camera sa, deşi nu-i era încă somn. Şi chiar de i-ar fi fost, tot n-ar fi reuşit să adoarmă, din cauză că se gândea la ziua ce urma...
Se schimbă de uniformă, pe care o aşeză cu grijă la locul ei. O privi: şase bulinuţe aurii încă străluceau pe reverul hainei albastre. Cu sau fără ajutorul directorului, tot el era comandantul misiunii. Cât de mult conta acest amănunt? După părerea lui Lucian, nu foarte mult. Totuşi, era conştient de responsabilitatea ce-i revenea datorită acestei funcţii; reuşita misiunii depindea în mare măsură de el...
Îngândurat, băiatul nu mai coborî în camera în care se aflau ai săi. Totuşi, nici singur nu rămase un timp îndelungat, căci în camera lui intră, după ce-şi anunţase prezenţa prin câteva ciocănituri în uşă, doamna Dana Dragomir, bunica. Venise să-şi vadă nepoţelul...
Lucian se întoarse surâzând spre dânsa:
- Mamaie...
- Nu dormi, dragul meu?
- Încă nu. Nu pot...
- Ştiu. Te macină gândul plecării, presupuse bunica.
- Cred că e normal să mă macine, mamaie.
- Sigur, scumpule, îl aprobă doamna Dana, privindu-l cu drag. Când erai mic nu credeam că o să ajungi o persoană atât de importantă, de cunoscută. O mare vedetă...
- Aş, mamaie... se împotrivi băiatul. De unde până unde atâta importanţă? replică el, punând mai apoi altfel problema: Dar ce credeai că voi deveni când voi fi mare?
- Nu conta prea mult ce; tot nepoţelul meu drag erai. Şi poate ar fi fost mai convenabil dacă n-ai fi învăţat atât de bine. Acum n-ai fi plecat în misiunea asta, ai fi rămas acasă, cu noi, chiar dacă ai fi fost un mic golan.
- Pentru cine ar fi fost mai convenabil, mamaie?
- Ai dreptate; pentru noi, ceilalţi. Nu trebuie să fiu egoistă, trebuie să mă gândesc şi la tine, la ceea ce-ţi doreşti tu.
- Eu, mamaie?! Îmi doresc să plec. Deşi, normal, mi-e greu să iau această decizie, pentru că ştiu că-mi va fi dor de voi, dar... Asta e decizia mea!
- Sigur, scumpule. Te înţeleg şi te asigur că-ţi respectăm decizia. Nu ne împotrivim.
- Nici n-aţi avea cum, mamaie. E deja prea târziu. Numărătoarea inversă a fost pornită.
- Ştiu. Am văzut... Am fost acolo. Simpatici colegii tăi, toţi!
- Ţi-a plăcut de ei?
- Cum să nu? Tineri şi frumoşi... Cel puţin ştiu că te vei afla în compania lor în următorii ani, deci te vei simţi bine.
- Da, mamaie, mă voi simţi bine, surâse îngândurat nepotul.
- Eşti comandantul misiunii, dragul meu, rosti Dana Dragomir cu mândrie în glas. Iar preşedintele ţării a venit din capitală special pentru a vă cunoaşte pe voi şapte. În plus, aveţi gărzi personale de corp, body-guarzi...
- Ah... Doar pentru că dom’ director a insistat, însă deja ne-am împrietenit cu ei.
- Îmi dau seama. Ştiu că voi sunteţi prietenoşi; lesne vă găsiţi prieteni noi, dar şi ei vor rămâne aici.
- Bineînţeles că vor rămâne. Vor asista la lansare.
- Lansare... Hai să nu vorbim despre acest eveniment. Pe mine mă întristează.
- Off, mamaie... murmură băiatul, îmbrăţişându-şi bunica.
Doamna Dragomir nu întârzie în camera nepotului. Nu dorea să-l deranjeze. Ştia că băiatul avea nevoie de linişte, de odihnă. La scurt timp după ce bunica ieşise, apăru însă fiica acesteia, Diana, mama lui Lucian.
- N-ai adormit, Luci?
- Nu, mamă. Nu pot.
- Te înţeleg, dar va trebui să te odihneşti.
- Probabil că voi reuşi mai târziu, iar dacă nu, am să recuperez orele de nesomn după lansarea navei. Voi avea timp...
- Poate vei avea, poate nu... Ar fi indicat să dormi şi-n noaptea asta, pentru ultima oară acasă.
- Pentru ultima oară... Ce ciudat sună! De ce pentru ultima oară, mamă? Crezi că nu mă voi întoarce peste 13 ani?
- Te rog, nu spune aşa ceva nici măcar în glumă! tresări Diana. Te vei întoarce, bineînţeles, dar pentru ultima oară, acum.
- Mda, acum... murmură băiatul.
- Ce-a vrut bunica ta?
- Nimic deosebit, mamă. Doar să stăm de vorbă, atâta tot. Ca şi tine, presupun.
- Da. Şi eu vreau să stăm de vorbă, dacă nu eşti prea obosit.
- Nu sunt obosit, rosti Lucian. Deci, îmi poţi spune ce doreşti.
- Traian mi-a spus că... începu Diana o idee, dar se opri brusc, dându-şi seama că greşise rostind prenumele directorului.
- Poftim?! Cine?! tresări de îndată Lucian, încruntându-se.
- Domnul director, dragul meu, se corectă Diana; cam târziu însă, căci fiul ei reţinuse exprimarea ei anterioară.
- I-ai spus Traian, mamă! remarcă el.
- Doar e numele dânsului, încercă Diana să-şi repare greşeala.
- Prenumele, mamă! replică Lucian contrariat, corectând-o.
- Sigur, prenumele... surâse Diana şters, cu nevinovăţie.
- De când îţi permiţi să-i spui pe numele mic directorului, mamă?! o privi bănuitor Lucian.
- Am greşit, dragul meu, se scuză Diana.
- Desigur, ai greşit... murmură băiatul, nemulţumit de explicaţia primită.
- Evident! A fost doar o greşeală de exprimare, întări Diana, încercând să pară convingătoare.
- Sper să fi fost doar atât... În orice caz, dânsul mi-a zis că eşti perfectă, ba chiar divină.
- A spus domnul director aşa ceva despre mine?! se miră Diana.
- Nu. De fapt, eu am spus aşa ceva, dar dânsul m-a aprobat.
- Ah, linguşitorule... surâse Diana. Era însă vorba despre ce mi-a spus mie prietenul tău, îi aminti dânsa.
- Te ascult!
- Asta ar fi o mare noutate, zâmbi Diana, ştiindu-şi fiul, de obicei, foarte neascultător.
- Ce ţi-a zis dom’ director, mamă? întrebă Lucian, neluând seama la remarca mamei sale.
- Că i-ai fi povestit ce s-a întâmplat în seara aceea, când ne-ai anunţat despre misiune, pe mine şi pe tatăl tău.
- Da, evident, i-am povestit, recunoscu Lucian.
- Şi i-ai spus că încă te simţi vinovat, deşi ne-am împăcat, continuă Diana.
- Ah, mamă... Normal că mă simt vinovat. Nu pot uita că am fost un mare dobitoc şi nici nu ştiu cum mi-aş putea îndrepta greşeala aceea; nu am cum. Am fost atât de neghiob, mai ales faţă de tine... Iar acum vom pleca şi... Ceea ce-am spus rămâne...
- Dragul meu, nu te frământa degeaba! Ţi-am spus că n-am fost supărată deloc pe tine atunci, n-am luat seama la câteva cuvinte rostite într-un moment tensionant, deci n-are rost să te simţi vinovat, să-ţi faci zilele amare din cauza acelui incident. Uită ce-a fost atunci!
- Dacă ar fi atât de simplu...
- Este! afirmă Diana, convinsă că ar avea dreptate. Uite, vreau să-ţi dăruiesc ceva.
- Mie?
- Da. Doar dacă-mi promiţi că vei lăsa în urmă acea întâmplare.
- Să-ţi promit? Nu vreau să te mint; nu cred că pot, dar cel puţin am să încerc, spuse Lucian cu sinceritate.
- E bine şi atât, decise Diana şi-i întinse fiului ei un lănţişor de aur, cu un medalion în formă de inimioară. Poftim! Ia-l tu, ca să-ţi amintească de mine în următorii ani.
- Dar, mamă, e al tău… păru a se împotrivi fiul, privind delicatul obiect.
- Bineînţeles că-i al meu. Însă vreau să-l ai tu, ca să nu mă uiţi.
- Ştii bine că nu te-aş putea uita nicicând, indiferent de distanţa care ne-ar despărţi sau anii în care nu te-aş vedea.
- Te cred, dragul meu. Primeşte însă şi acest lănţişor, iar când îţi vei aminti de mine, priveşte-mi chipul din medalion.
Lucian desfăcu uşor medalionul în formă de inimioară şi privi chipul mamei sale din micuţa fotografie, ce acoperea doar jumătate din locul din interior. Doamna Enka îi spuse, cu nostalgie în glas:
- Eram foarte tânără atunci...
- Încă eşti şi acum, tânără şi frumoasă, surâse ştrengăreşte fiul ei, apoi adăugă cu seriozitate: În fotografia asta însă pari cu adevărat doar o copilă. Ce vârstă aveai?
- 16, poate aproape 17.
- 16, repetă fiul îngândurat, reţinând această cifră. Chiar erai doar o copilă. Pot să te întreb de unde ai lănţişorul şi medalionul? Sau de la cine?
- Le-am primit... de la tatăl tău, răspunse Diana cu o scurtă pauză, amintindu-şi momentul în care le primise, într-adevăr, de la tatăl lui, adică de la directorul Institutului, pe atunci doar elev, al aceluiaşi Institut...
- Şi de ce nu apare şi blondul în fotografie, alături de tine? se interesă fiul, nebănuind că nu la Iulian Enka se referise Diana.
Mama lui căută rapid o explicaţie plauzibilă, dar singura care-i trecu prin minte în acel moment suna astfel:
- Pentru că atunci n-a avut o fotografie atât de mică, iar după aceea am neglijat... Aşa că a rămas doar a mea.
Astfel îi explicase Diana. În realitate însă, cealaltă jumătate din interiorul medalionului fusese ocupată de o fotografie a directorului, pe care Diana o scosese şi n-o mai înlocuise cu o alta, a blondului ei soţ Iulian Enka, dar fiul nu află acest amănunt.
- A rămas doar fotografia ta? Pe mine nu mă deranjează deloc, dar...
- Te rog, Luci, nu mă refuza, acceptă acest cadou din partea mea; poate fi talismanul tău norocos. S-ar putea să ai nevoie şi de aşa ceva în misiunea asta. Nu contează dacă-l vei purta sau nu, ci doar că va fi acolo, iar ori de câte ori îţi vei aminti de mine, vei privi această fotografie şi mă vei simţi aproape; la fel şi eu pe tine, fiul meu drag.
- Ah, mamă... murmură Lucian, apoi decise: Bine, am să-l iau cu mine şi-am să-l păstrez cu drag, ca pe unul dintre obiectele cele mai de preţ. Iar ca dovadă că-l preţuiesc, am să-l port, zise băiatul, prinzându-şi lănţişorul la gât. Tot aici va fi şi mâine, în timpul lansării. Astfel vei fi foarte aproape de mine, ba chiar lângă inima mea.
- Vai, dragul meu... suspină Diana, îmbrăţişându-şi fiul.
- Te iubesc, mamă! Te iubesc, nespus de mult, îi şopti fiul cele mai plăcute cuvinte pe care şi-ar fi dorit să le audă.
- Ştiu, scumpule... Şi eu te iubesc, îi răspunse, firesc, mama. Tocmai de aceea mă împotriveam plecării tale, pentru că te iubesc prea mult, însă din aceeaşi cauză am acceptat în cele din urmă ideea, deşi nu în totalitate. Dar ca de obicei, sunt din nou de partea ta.
- Mulţumesc, mamă, mai zise Lucian, tare emoţionat.
După acest înduioşător moment, Diana se îndepărtă puţin de fiul ei. Era cât pe ce să pornească spre ieşirea din cameră, când îşi aminti ceva:
- Ar mai fi un lucru de lămurit, dragul meu. Tot de la distinsul tău prieten am aflat un amănunt care m-a pus serios pe gânduri: Domnul director mi-a spus că ai fi îndrăgostit de domnişoara consilier, cea care te-a reclamat Comisiei Disciplinare a Institutului.
- Poftim?! tresări Lucian. Ţi-a spus dom’ director aşa ceva?
- Da... Eu aşa am înţeles, începu Diana să aibă unele îndoieli în legătură cu ceea ce auzise, lăsându-se uşor influenţată de fiul ei.
- Nu, mamă; poate ai înţeles greşit. Nu cred că dom’ director a spus una ca asta.
- Poate nu astfel formulat, dar ideea în sine era aceeaşi, replică îngândurată Diana, străduindu-se să-şi amintească exact cuvintele directorului. Şi te rog, Luci, dacă eşti cumva îndrăgostit, de ea sau de altcineva, spune-mi! Nu-mi ascunde un amănunt atât de important.
- Mamă... Nu pot să-ţi spun decât că... Dacă aş fi îndrăgostit de ea, ar şti şi ea acest lucru, pentru că i-aş fi spus deja până acum, dar o poţi întreba de dimineaţă, să vezi ce-ţi va răspunde, găsi Lucian o soluţie pentru a ieşi din încurcătură.
- Nu, dragul meu. Nu-i nevoie! Mi se părea absurd să fii îndrăgostit tocmai de ea. Poate de domnişoara cea blondă, ea e foarte drăguţă, zise Diana.
- Într-adevăr, foarte, o aprobă Lucian îngândurat.
- Nu ştiu de ce domnul director mi-o fi spus aşa ceva.
- Nici eu... murmură Lucian, deşi gândul îi era deja la frumoasa domnişoară consilier; chiar era îndrăgostit de ea, dar ascunsese acest adevăr faţă de mama lui, deşi nu-i stătea în caracter să procedeze astfel.
Diana Enka, mult mai liniştită, nu întârzie în camera fiului ei, pentru a-i pune şi alte întrebări; era mulţumită cu ceea ce aflase. Prin urmare, băiatul se întinse în pat, stând astfel. Diana Enka coborî treptele. Jos, în cameră, se mai afla doar soţul ei, Iulian.
- Ce face Luci? întrebă dânsul.
- Stă. Ce-ar putea?! replică Diana cu indiferenţă, apoi adăugă dojenitor: Nu-mi place cum te-ai purtat astăzi! Ai fost ursuz, mai ales faţă de familia domnişoarei biolog.
- Ce-ai fi vrut? Să par bucuros, când de fapt nu eram?
- Ce motive aveai să nu fii? păru nedumerită Diana.
- O grămadă. Dar cel mai mult m-a indispus faptul că l-ai lăsat pe Luci să rămână cu directorul în seara asta!
- Doar câteva ore, Iuli... Nu puteam să-l refuz.
- Câteva ore?! Nu era oare de ajuns că a stat o săptămână întreagă la el? Şi că, în plus, l-a văzut în tot timpul ăsta, zi de zi, mai mult chiar decât noi? Ce-i mai trebuiau câteva ore?
- Te rog, fii înţelegător!
- Am fost întotdeauna; prea înţelegător, prea tolerant...
- Iuli, te rog! N-are rost să ne certăm. E inutil.
- Evident, n-are; nici nu vreau şi nici n-am de gând. Aşa că poţi sta liniştită: Orice supărare mi-a trecut deja între timp.
- Mulţumesc, surâse Diana şters. Avem destule pe cap, nu ne trebuia încă o grijă în plus.
- Sigur... Am să urc şi eu puţin până la Luci. Crezi că l-aş deranja? se interesă blondul.
- Nu ştiu. Încearcă! îl îndemnă Diana.
Blondul Iulian Enka nu-i mai răspunse, însă porni hotărât în sus, pe trepte, spre camera fiului său; acesta nu avea parte de linişte, însă nici el nu putea sta liniştit.
Lucian auzi uşa deschizându-se, dar nu se ridică din pat, să vadă cine era. Blondul se apropie încet, străduindu-se să nu facă zgomot, crezând că băiatul doarme. Îl privi. Observă că avea ochii închişi, iar alături de el încă se afla acea păpuşică brunetă, care semăna cu domnişoara consilier.
În plus, remarcă şi lănţişorul de la gâtul băiatului. Se încruntă uşor, prezenţa acestui lănţişor părând a-l nemulţumi; ştia bine de la cine era... Nu de la el, în nici un caz! Lăsă însă orice mâhnire în urmă, pentru că nu era timp suficient pentru asemenea supărări; rămăseseră doar câteva ore până la lansare.
Se aşeză pe marginea patului, lângă băiat, fără a spune nimic. Încercând să nu-şi deranjeze fiul, se întinse şi luă păpuşa, pentru a o cerceta cu atenţie; îl frapă asemănarea izbitoare cu domnişoara consilier, dar şi mai surprins păru când auzi vocea fiului său:
- Ce faci aici, la ora asta, blondule? Te joci cu păpuşile?
- Nu... tresări blondul, punând repede păpuşa la locul ei. Credeam că dormi.
- Tot aşa credeam şi eu, replică fiul.
- Scuză-mă că te-am deranjat. N-am vrut, spuse Iulian Enka, intenţionând să se ridice.
- Nu, nu... Stai liniştit! îl opri Lucian. Nu m-ai deranjat deloc; nu reuşisem încă să adorm.
- Ah, aşa... renunţă blondul la ideea de a se ridica, rămânând lângă băiat.
- Deci, cum e cu păpuşa? îl tachină fiul. Te jucai?
- Nu mă jucam deloc; văd că tu te ocupi cu activitatea asta, remarcă blondul că păpuşa era altfel îmbrăcată decât cum o văzuse el ultima oară, semn că fiul său o schimba periodic de hăinuţe. Eu doar o priveam cu atenţie; chiar seamănă mult cu domnişoara Barbie.
- Nu-i o Barbie, blondule! îl atenţionă fiul.
- Arată la fel ca păpuşa ta, îşi susţinu domnul Enka părerea.
- Nici păpuşa nu e o Barbie.
- Eh; orice ar fi... Nu mă pricep la păpuşi; n-am avut nici o fiică, soră sau nepoţică, rosti blondul cu indiferenţă, rămânând la părerea sa: Aşa că eu tot Barbie o să le spun, amândurora.
- Cum doreşti. Nu-ţi interzice nimeni, rosti fiul.
- Îţi place de ea, nu-i aşa? întrebă blondul.
- Din anumite considerente, da; e o păpuşă deosebită.
- Nu la păpuşă mă refeream, ci la colega ta, cea care seamănă cu păpuşa, cea pe care obişnuieşti s-o conduci zilnic acasă cu maşina prietenului tău, directorul... domnişoara Barbie.
- Ah, la ea... murmură Lucian, îngândurat.
- Exact, domnişoara Barbie; e tare frumoasă, dar şi afurisită! o caracteriză blondul în câteva cuvinte.
- Aşa crezi? replică întrebător fiul.
- Nu; aşa e! întări blondul. Puştoaica asta îţi va da serios de furcă pe parcursul misiunii, mai ales dacă eşti îndrăgostit de ea, presupuse dânsul.
- Am s-o domolesc eu, zise calm Lucian.
- Metoda lui Shakespeare din „Îmblânzirea scorpiei” nu cred că o să meargă în cazul ei.
- Nu, pentru că ea nu-i o scorpie, se împotrivi fiul, zâmbind.
- Nu, ea-i mai rău de aşa, pentru că, pe deasupra, e inteligentă şi vicleană, ca o vulpe. Periculoasă puicuţă, fiule! Ai grijă cu ea: „Mâţa blândă zgârie rău!”
- Încetează, tată! surâse fiul.
- Ia te uită, te-ai şi supărat pe mine; mi-ai spus „tată”.
- Doar din greşeală, blondule, păru din ce în ce mai bine dispus băiatul. Ce tot ai cu ea? Îi zici când Barbie, când puştoaică, când scorpie, când vulpe, când puicuţă, când mâţă...
- E câte puţin din toate, sau mai bine zis, toate la un loc, concluzionă blondul, adăugând: Nu m-ai lămurit cum e cu ea, dar în fine... Să trecem cu vederea partea asta.
- Eşti tare amuzant, blondule, replică fiul. Iar dacă-mi promiţi că nu mă spui mamei, am să te lămuresc cum e cu frumoasa mea colegă, domnişoara consilier.
- Ah, deja ai secrete faţă de mama ta?
- Te rog, blondule! insistă Lucian, justificând: Doar din cauză că şi-ar face prea multe griji, nu de alta.
- Bine. Promit solemn că am să-ţi păstrez secretul, îl asigură domnul Enka.
- Atunci ascultă: Da, sunt îndrăgostit de ea, de mult încă, nu de acum, dar... Ai dreptate, chiar e afurisită; n-a acceptat prietenia mea, m-a refuzat categoric!
- Hmm... În 13 ani poate o va accepta, presupuse blondul.
- Aşa sper şi eu, zise Lucian.
- Şi la Institut ce-ai făcut în seara asta? schimbă blondul subiectul.
- Ai auzit mai înainte, îi aminti fiul.
- Cu excepţia părţii cu hârtia igienică, îi solicită domnul Enka lămuriri suplimentare.
- Cu excepţia acelei părţi, nimic interesant. Am vorbit doar cu dom’ director, surâse Lucian, amuzat de modul în care blondul său tată aborda discuţia.
- Serios?! Cu prietenul tău? Despre ce?
- M-a întrebat chiar şi despre tine.
- Despre mine?! se miră blondul.
- Da, puţin...
- Şi ce dorea distinsul tău prieten să afle despre mine? Cât de afurisit aş fi? În special, cu tine?! se interesă domnul Enka.
- Nu... M-a întrebat cât de mult ţin la tine.
- Şi tu ce i-ai răspuns?
- Că ţin foarte mult, desigur; ba chiar că... Te iubesc!
- Zău?! I-ai spus tu aşa ceva lui? N-aş fi crezut, zâmbi blondul.
- Ar fi trebuit, spuse fiul cu seriozitate în glas.
- Văd că mama ta ţi-a dat ţie lănţişorul ei, remarcă blondul.
- Da, ca să-mi poarte noroc şi să-mi amintească de ea, de parcă aş avea nevoie de un lănţişor ca să-mi amintesc de ea.
- Cine ştie?! Poate vei avea nevoie vreodată. Iar dacă ea ţi-a dat acest lănţişor, eu ce să-ţi dau, ca să nu mă uiţi?
- Nimic, blondule. Nu-i nevoie de nimic. Oricum, n-o să te uit niciodată. Cum aş putea, oare?! îl asigură Lucian.
- Aşa-i. Sunt o persoană greu de uitat, murmură blondul.
- Mai ales pentru mine, adăugă Lucian cu seriozitate. În plus, mama mi-a spus că de la tine are acest lănţişor; tu i l-ai dăruit...
- Hmm... Eu?! tresări Iulian Enka, uşor nedumerit; imediat adăugă şoptit: Mda, desigur... De la mine-l are, murmură dânsul îngândurat; fiul său remarcă de îndată:
- S-a întâmplat ceva, blondule?
- Nu, nimic. Ce s-ar fi putut întâmpla?! păru domnul Enka încurcat, găsind rapid o motivaţie: Totul e-n ordine, cu excepţia faptului că peste câteva ore vei pleca într-o misiune spaţială, pentru următorii 13 ani...
- Greşeşti; poate ăsta-i singurul amănunt care e-n ordine acum, îl corectă fiul. Restul pare a fi un haos total.
- Ai dreptate, îl aprobă tatăl, încă dus pe gânduri.
- De ce nu-i şi fotografia ta în medalion, alături de-a mamei? întrebă Lucian pe neaşteptate.
- Nu e?! păru surprins Iulian Enka. Se pare că am neglijat acest mic amănunt.
- Tot aşa mi-a spus şi mama, se linişti băiatul la auzul răspunsului primit; blondul însă îl nimerise din greşeală.
- Mda, normal că tot aşa, rosti dânsul, mulţumit că se potrivise cu Diana în explicaţie, fără a se fi înţeles dinainte, deci, nu se dăduse de gol faţă de fiul său; încercă să pună capăt discuţiei: Bine, Luci... Cred că e cazul să mai şi dormi. Până şi comandantul misiunii are nevoie de odihnă.
- Desigur, zise Lucian.
- Noapte bună, fiule, surâse blondul. Succes în misiune! Şi ai grijă cu domnişoara Barbie; ambele...
- Noapte bună, blondule! Şi mulţumesc, răspunse fiul, îmbrăţişând păpuşa, privind cum Iulian Enka se îndrepta spre ieşire.
În curând rămase singur în încăpere, în întuneric; doar şase buline mici, aurii, sclipeau timid în lumina palidă a nopţii, pe reverul hainei uniformei lui...