*94. Pluto = „Infernul” îngheţat – Ultimul avanpost
al „Imperiului” solar.

Pe puntea principală ceasurile indicau ora 21.30 şi într-adevăr atât era când „Pacifis” se afla în vecinătatea lui Pluto şi a satelitului său natural, Charon, încheind astfel „vizita” de la distanţă, de pe orbită, a planetelor sistemului solar. Pluto, mic şi îndepărtat faţă de soare, nu simţea niciodată căldura împrăştiată de razele astrului central al sistemului. În traseul său orbital, pe care-l parcurge timp de 249 de ani tereştri (atât durează un an pe planeta Pluto), timp de 20 de ani, Pluto se află mai aproape de Soare decât Neptun, distanţa dintre Pluto şi Soare variind mult. De pe Terra, Pluto nu putea fi văzut decât ca un cerc micuţ, chiar cu ajutorul aparaturii astronomilor. În realitate, Pluto chiar era o planetă mică, mai mică decât Triton, satelitul lui Neptun, deşi suprafeţele lor îngheţate se asemănau mult, părând a avea destule în comun.
Pluto fusese descoperită ca planetă în anul 1930, de către astronomul american Clyde Tombaugh. Pluto, solid şi îngheţat, avea o atmosferă subţire, cu metan şi azot îngheţat la suprafaţă, polii planetei fiind mai strălucitori decât celelalte regiuni ale sale. Unicul satelit natural al lui Pluto, denumit Charon, fusese descoperit în anul 1978, în fotografiile lui Pluto. Charon, pe jumătatea lui Pluto, părea puţin prea mare pentru a fi satelitul unei planete de dimensiunile lui Pluto, ambele corpuri cereşti părând a forma mai degrabă o ciudată pereche de planete. În plus, orbita lui Charon era foarte apropiată de a lui Pluto. Şi totuşi, Charon era satelitul lui Pluto, nu o altă planetă care să-i ţină companie micuţului Pluto, aşa cum ar putea părea la prima vedere. În orice caz, Pluto şi Charon încheiau sistemul solar, cel puţin în privinţa planetelor ce se rotesc în jurul Soarelui, căci dincolo de Pluto se mai aflau doar câteva corpuri de gheaţă ce formau banda Kuiper. În plus, ceva mai departe, bulgări murdari de zăpadă şi gheaţă, deplasându-se rapid pe orbite îndepărtate de Soare încheiau cu adevărat sistemul solar; cometele din norul Oort...
Deocamdată însă, „Pacifis” se înscrisese pe o orbită a planetei Pluto, o orbită uşor mai îndepărtată decât cea a lui Charon.
- Ce-ar fi să ne povesteşti acum legenda lui Pluto şi a satelitului său? i se adresă Mihai Liei.
- Acum? se miră Lia.
- Da, întări Mihai. Înainte de a stabili ultima legătură cu Terra, care s-ar putea să dureze mai mult.
- Nu ştiu. Depinde ce cred şi ceilalţi, presupuse Lia.
- Păi... Să-i întrebăm. Ce părere aveţi? zise Mihai, privindu-şi colegii rugător, de parcă le cerea să fie de acord cu el.
- Ar putea vorbi acum, înclină Stela balanţa în favoarea informaticianului.
- Dacă legendele lui Pluto şi Charon ar fi mai scurte, adăugă blondina ceva ce părea a-l sprijini tot pe Mihai.
- Bineînţeles că sunt mai scurte, pentru că sunt doar două, justifică Mihai.
- Mie mi-e indiferent dacă ne va povesti acum sau mai târziu, replică Alex nepăsător.
- N-am avea nimic de pierdut dacă am asculta-o acum, fu de părere geograful.
Cu toţii îşi întoarseră privirile spre Lucian; doar el nu-şi exprimase părerea, iar fiind comandantul, opinia lui conta poate totuşi cel mai mult. În orice caz, el avea să decidă când va povesti domnişoara consilier legendele celor doi aştri. Zise:
- Bine. Dacă nu durează prea mult, poate povesti acum, apoi vom stabili legătura cu Terra, pentru ultima oară.
- Mulţumesc, se bucură, nu Lia, ci Mihai.
Iar domnişoara consilier începu:
- În mitologia romană, Pluto sau Pluton, fiul lui Saturn şi al Rheei, fratele lui Jupiter şi Neptun, era zeul Infernului, corespunzător lui Hades la greci.
- Zeul Infernului, Pluto?! se miră tânărul informatician, exprimându-şi în continuare nedumerirea: Dar Pluto e atât de rece, fiind aşa de îndepărtat de Soare, încât Infernul ar trebui să fie îngheţat. Zeul Infernului ar trebui să fie Mercur, sau prima planetă a sistemului solar ar fi trebuit să se denumească Pluto, pentru că fiind atât de aproape de Soare, acolo chiar e fierbinte, aşa cum ar trebui să fie în Infern. Şi atunci de ce Pluto?
- Nu ştiu de ce ultima planetă a sistemului solar are această denumire, pentru că nu eu am pus denumirile planetelor; eu doar vă povestesc legendele corespunzătoare acestor denumiri, ripostă Lia.
- Desigur. Nu te supăra, rosti informaticianul.
- Nu mă supăr deloc. Doar că nu ştiu ce-i cu denumirile astea, surâse Lia.
- Atunci continuă legenda, propuse Mihai.
- Soţia lui Pluto a fost Proserpina, fiica zeiţei Ceres şi a lui Jupiter. Ceva mai târziu, romanii l-au asimilat zeului latin Dis Pater, care era şi el, la origine, un zeu agrar, deoarece orice bogăţie venea din sol şi subsol. Însă, ca în majoritatea cazurilor zeităţilor, legenda lui Pluto este mult mai bine redată în mitologia greacă, Pluto nefiind decât un atribut ritual al zeului Infernului, Hades. Dar chiar şi în mitologia greacă, cu excepţia lui Hades, mai exista şi Ploutos, adică Bogăţia sau Bogatul, deci zeul bogăţiilor, care trecea drept fiul lui Jason şi al Demetrei în teogonia lui Hesiod. El se născuse în Creta şi figura în cortegiul Demetrei şi în cel al Persefonei, având trăsăturile unui tânăr sau chiar ale unui copil, ţinând în mână un Corn al Abundenţei. Mai târziu, odată cu dezvoltarea bogăţiei şi luxului din casele grecilor, Ploutos s-a desprins din grupul Demetrei şi a devenit personificarea Bogăţiei în general. Sub această înfăţişare apărea în comedia lui Aristofan, care îi era consacrată. Ploutos era reprezentat de către comici, dar şi de înţelepciunea populară, ca fiind orb, deoarece îi vizita fără deosebire atât pe cei buni, cât şi pe cei răi, împrăştiind comorile la întâmplare. După spusele lui Aristofan, Zeus însuşi l-ar fi orbit pe Ploutos, pentru a-l împiedica să-i răsplăteasă doar pe oamenii buni, forţându-l astfel să-i favorizeze chiar şi pe cei răi, însă toate acestea sunt mai mult simboluri, decât mituri. Miturile vorbesc despre Hades, zeul morţilor, al Infernului, al Tartarului, la greci. Era fiul lui Cronos şi al zeiţei Rheea, frate cu Zeus, Poseidon, Hera, Hestia şi Demetra. Împreună cu Zeus şi Poseidon, Hades era unul dintre cei trei stăpâni care şi-au împărţit împărăţia Universului, după victoria asupra Titanilor. În timp ce Zeus a obţinut Cerul, iar Poseidon Marea, Hades a primit stăpânirea lumii subterane, a Infernului sau Tartarului. Sub acest nume, Hades, se înţelege şi împărăţia subterană a morţilor, Avernul. La naşterea sa, Hades fusese, ca şi fraţii săi, înghiţit de către Cronos, apoi eliberat de Zeus. A luat parte la lupta împotriva Titanilor, iar Ciclopii l-au înzestrat cu o cască făurită de ei, care îl făcea invizibil pe cel ce o purta. Această renumită cască a lui Hades, asemănătoare cu cea purtată de Siegfried din mitologia germană, a fost mai târziu purtată şi de alte divinităţi, cum ar fi zeiţa Atena, sau chiar de unii eroi, cum ar fi Perseu. În Infern, Hades domnea asupra morţilor, fiind un stăpân nemilos, care nu permitea nici unuia dintre supuşii săi să se întoarcă printre cei vii. El era ajutat de către demoni şi de către genii multiple, care ascultau poruncile sale (de exemplu, Charon sau Caron, luntraşul) şi de către alţi monştri, cum ar fi câinele Cerber, paznicul de la poarta Infernului. Pentru a putea intra în Avern, împărăţia lui Hades, sufletele morţilor trebuiau să plătească un obol, o veche monedă grecească, barcagiului Charon. Numai umbra celui ce era îngropat sau incinerat putea intra în împă-răţia lui Hades. În plus, tot Hades era stăpânul tuturor bogăţiilor subsolului. Alături de el domnea în Infern, trei luni pe an, zeiţa Persefona, soţia sa, care era mai puţin crudă ca el. Se povestea că ea fusese răpită odinioară de către zeu din câmpiile Siciliei, în timp ce se juca împreună cu însoţitoarele sale, Nimfele, adunând flori. Persefona, fiica Demetrei, era deci nepoata lui de soră. Hades se îndrăgostise de ea, dar Zeus, frate cu Hades şi tatăl Persefonei, nu era de acord cu această căsătorie, neplăcându-i ideea, cel puţin faţă de Demetra, ca tânăra fată să fie închisă pentru totdeauna în lumea umbrelor. Din acest motiv, Hades a hotărât să o răpească, fiind poate ajutat să împlinească această răpire chiar de către Zeus, care ar fi devenit în taină complicele său. Totuşi, mai târziu, indiferent că l-ar fi ajutat sau nu în săvârşirea răpirii, Zeus i-a poruncit lui Hades să o redea pe Persefona mamei sale. Însă Hades îşi luase unele măsuri de precauţie şi îi dăduse fetei să mănânce o rodie, iar oricine vizita Imperiul morţilor şi mânca acolo ceva, întrerupând postul, nu se mai putea întoarce în lumea celor vii. Ascalafos, fiul lui Aheron şi al Nopţii (Nix), a fost preschimbat într-o bufniţă de către Demetra, pentru că a denunţat-o lui Zeus pe Persefona că ar fi gustat dintr-o rodie în Infern, acest lucru făcând ca şederea ei printre fiinţele infernale să se prelungească. La insistenţele Demetrei, Zeus a obţinut ca Persefona să trăiasă două treimi din an alături de mama ei, Demetra, de care era foarte legată, fiind obligată să petreacă restul de o treime din fiecare an alături de Hades, în Infern. Căsătoria Persefonei cu Hades nu a lăsat urmaşi. În afară de scena răpirii Persefonei, care aparţinea ciclului legendar referitor la zeiţa Demetra, Hades nu mai figurează decât într-un singur mit, referitor la Heracles. În Iliada, Homer povestea că atunci când Heracles a coborât în Infern, Hades a vrut să-i interzică accesul în regatul său; l-a întâlnit la „poarta” Infernului, dar Heracles l-a rănit grav cu o săgeată în umăr, astfel încât Hades a trebuit să fie dus grabnic pe muntele Olimp, unde Pean (sau chiar zeul Pan), zeul vindecător, i-a aplicat un balsam miraculos şi rana s-a cicatrizat imediat. Alte variante ale legendei îl prezintă pe Heracles doborându-l pe zeu cu o bucată enormă de piatră; oricum, victoria i-a revenit lui Heracles, fiul lui Zeus. Hades, al cărui nume înseamnă „Cel nevăzut”, nu era pomenit în mod obişnuit, deoarece oamenii se temeau că i-ar fi stârnit mânia pronunţându-i numele, ceea ce nu era de dorit, dat fiind că era vorba despre zeul Infernului; în acele vremuri, oamenii credeau că numele lui Hades prevestea nenorociri cumplite, care s-ar fi abătut asupra celui ce ar fi pronunţat numele zeului, cât şi asupra familiei nefericitului. Datorită acestor superstiţii Hades era desemnat adesea prin eufemisme. Cel mai frecvent apelativ utilizat era porecla de Pluto sau Pluton (corespondentul latin al lui Hades), care însemna „Bogatul”, aluzie la bogăţiile inepuizabile ale pământului, atât ale solului, cât şi ale subsolului; din aceste motive, deseori era confundat cu Ploutos, zeul orb al bogăţiilor, dar în acelaşi timp, faptul că Hades sau Pluto deţinea bogăţiile subterane era motivul pentru care era înfăţişat adesea ţinând în mâini un Corn al Abundenţei, simbolul acestor bogăţii.
- N-a fost chiar foarte puţin de spus, constată blondina.
- Ba, despre Pluto – destul de puţin, combătu tânărul Mihai concluzia Mariei, adăugând precizarea: Despre Hades au fost mai multe de povestit.
- Hades şi Pluto erau unul şi acelaşi, protestă blonda.
- Nu chiar, se împotrivi, la rândul său, Mihai, fiind convins că el înţelesese mai bine istorisirea Liei; abandonă însă rapid contradicţiile ivite între el şi colega lui cea blondă, propunându-i celei brunete: Acum povesteşte-ne despre Charon.
Înainte de a-şi începe noua istorisire din mitologia antică, Lia privi sugestiv, insistent, în primul rând către Lucian; acesta încuviinţă scurt, printr-un semn discret, că poate vorbi, simţindu-se totuşi, oarecum derutat de faptul că Lia îi cerea mereu, într-un fel sau altul, părerea, ori chiar aprobarea lui. Oare în batjocură sau de ce? O ascultă totuşi cu atenţie:
- Charon era fiul lui Ereb şi al Nopţii (Nix), geniu al lumii infernale, barcagiu al Infernului, care primea sufletele morţilor de la Hermes, având misiunea de a trece sufletele peste balta Acheron, pe celălalt mal al râului morţilor, Stix. Ca plată, morţii trebuiau să-i dea un obol, o veche monedă grecească. Din această cauză se obişnuia să se pună o monedă în gura celor decedaţi înainte de îngropare. Charon conducea barca funebră, dar nu vâslea deloc, sufletele înseşi făcând acest lucru. Pentru a putea să-şi îndeplinească această sarcină ce-i revenea, de a-i conduce pe cei decedaţi pe celălalt mal al Stixului, aproape de porţile Infernului, unde era paznic câinele Cerber, era obligatoriu ca morţii să fie incineraţi sau îngropaţi (înhumaţi) după toate regulile tradiţiei, altfel umbrele acestora rătăceau veşnic pe ţărmul Stixului. Câteodată, deşi nu de bunăvoie, Charon (Caron) îşi permitea să treacă în lumea veşnică şi câte un personaj viu, un muritor, care, pentru a fi primit de el, trebuia să aibă totuşi cu sine o ramură de aur lucrată de Hefaistos, destinată zeiţei Persefona, soţia lui Hades. Heracles l-a obligat să-l treacă în barca sa, dar pentru că Charon l-a refuzat, Heracles l-a lovit cu cangea de luntraş până când s-a supus. Pentru că a permis unui om viu să treacă în lumea morţilor, Charon a fost pedepsit de către stăpânul său, Hades, să petreacă un an întreg înlănţuit. Charon era înfăţişat ca un bătrân foarte urât, cu o barbă zbârlită şi căruntă, cu o manta zdrenţuită şi o pălărie rotundă. Cu excepţia lui Heracles, a mai reuşit să pătrundă în Infern şi Orfeu, fiul muzei Caliope şi al lui Eagru, regele Traciei; Orfeu era cântăreţ din liră, primită în dar de la Apollo, iar cântecul lui Orfeu fermeca oamenii, îmblânzea animalele şi natura dezlănţuită. Pentru a pătrunde în Infern, Orfeu i-a adormit pe Charon şi pe Cerber cu cântecul său. El dorea să coboare în împărăţia morţilor pentru a o recăpăta pe soţia sa, Euridice, care murise, fiind muşcată de către un şarpe veninos. Orfeu a reuşit să ajungă la Persefona, pe care a înduioşat-o cu cântecul său. Atunci zeiţa i-a redat-o pe Euridice, cu condiţia clară de a nu se întoarce spre ea, s-o privească, înainte de a ajunge pe Pământ. Nerăbdarea i-a fost însă mai puternică; în clipa în care şi-a întors privirea spre ea, Euridice a dispărut pentru totdeauna, ajungând din nou în Infern. Orfeu s-a întors atunci în Infern, adormindu-i iarăşi pe Charon şi pe Cerber. Zadarnică a fost însă după aceea orice încercare de a o redobândi pe Euridice din împărăţia morţii a lui Hades; Persefona nu s-a mai lăsat înduplecată, de moment ce el nu-i dăduse ascultare şi ratase şansa pe care ea i-o oferise. Revenit singur şi trist pe Pământ, cântăreţul a fost sfâşiat de Menade pe muntele Rhodope, acestea fiind furioase că Orfeu nu le acorda nici o atenţie. Capul şi lira lui Orfeu, aruncate în mare, ar fi ajuns până în insula Leibos, devenită de atunci leagănul poeziei şi cântecului. În legătură cu Hades, zeul Infernului, ar fi şi Stixul, Aheronul şi Cerberul, deci v-aş putea vorbi şi despre aceştia, deşi nu există nişte sateliţi ai lui Pluto cu asemenea denumiri, spuse Lia.
- Bineînţeles, povesteşte-ne! se înflăcără fostul campion mondial; imediat însă se domoli, privind şi el întrebător tot spre Lucian, comandantul: Ar putea?!
Remarcând entuziasmul tânărului său coleg, Lucian nu reuşi să-l refuze:
- Bine, să povesteasă, deşi par cam sinistre aceste legende. Dar îşi poate continua istorisirile, doar despre aceştia trei de care a amintit, pentru că deja am întârziat cu ultima legătură cu Terra...
- Doar despre aceştia trei; Stixul, Aheronul şi Cerberul, zâmbi campionul, apoi o îndemnă pe Lia: Spune-ne!
- Am să încep cu Cerberul, decise Lia. Cerber era câinele lui Hades, unul dintre monştrii care păzeau intrarea în împărăţia morţilor, interzicând pătrunderea celor vii, dar, mai ales împiedicându-i pe morţi să se întoarcă în lumea celor vii, deci să părăsească Infernul. Înfăţişarea cea mai obişnuită atribuită Cerberului era următoarea: avea trei capete de câine, o coadă formată dintr-un şarpe, iar pe spate avea o mulţime de capete de şarpe; uneori se spunea că avea 50 de capete sau chiar 100. Era înlănţuit la poarta Infernului şi îngrozea sufletele în momentul în care acestea intrau acolo. Era paznicul incoruptibil al porţilor infernale, vigilenţa nefiindu-i învinsă decât de vreo câteva ori: prin forţa fizică (lupta cu Heracles), prin forţa spirituală (cântecul lui Orfeu) şi prin vicleşug (de către eroul Enea, care l-a ameţit cu o plăcintă preparată din miere şi făină fermecată). Una dintre Muncile impuse de Euristeu lui Heracles a fost ca eroul să meargă în Infern pentru a-l găsi pe Cerber şi a-l aduce pe Pământ, îmblânzindu-l. Heracles a pornit, dar nu înainte de a fi fost iniţiat în misterele din Eleusis. Hades i-a dat voie în cele din urmă eroului să-l ducă pe Cerber pe Pământ, punându-i condiţia să-l stăpânească fără a se folosi de armele sale. Heracles a luptat împotriva Cerberului doar cu forţa braţelor sale, l-a sugrumat pe jumătate şi l-a învins, iar Cerber i s-a supus. Apoi Heracles i l-a adus lui Euristeu, însă acesta, fiindu-i teamă de el, a poruncit să fie dus înapoi în Infern; astfel, Heracles i l-a redat pe Cerber stăpânului său, Hades, care l-a legat din nou la Porţile Infernului. Mai târziu, Cerber a fost fermecat de către Orfeu, cu cântecul său, când acesta a coborât în Infern pentru a-şi recăpăta soţia, pe Euridice. Cerber trecea drept fiul Gigantului Tifon şi al Echidnei (Ehidna, cunoscută drept mama tuturor monştrilor) şi era frate cu Ortros (Ortos) – câinele monstruos al lui Gerion; cu Hydra din Lerna; cu Leul din Nemeea; cu Himaria; cu Gorgonele (printre care şi Medusa); cu Sfinxul; cu Vulturul lui Prometeu etc. Cât despre Aheron, era balta peste care luntraşul Charon trebuia să treacă sufletele celor morţi, spre Infern, împărăţia lui Hades, pe celălalt mal al râului Stix. Aheron era fiul lui Helios (Soarele) şi al Gaiei (Pământul) în mitologia greacă, preschimbat în râu şi rostogolit mai apoi în Infern. Odată cu Odiseea, apăruse şi o descriere amănunţită a lumii subpământene a Infernului, în care este menţionată balta formată de râul Aheron, alături de Piriflegeton şi de Cocit. Apa Aheronului era aproape stătătoare, deşi Aheron era totuşi un râu, în esenţă, malurile sale fiind acoperite de trestii şi pline de nămol. O tradiţie îl consideră un fiu al Gaiei, condamnat să rămână sub pământ pentru o străveche greşeală a sa: în timpul luptei dintre Zeii Olimpieni şi Titani, Aheron le dăduse să bea acestora din urmă, însetaţi din cauza luptei cu zeii. Deci Aheron potolise setea Titanilor, deşi ştia foarte bine că aceştia se răzvrătiseră împotriva lui Zeus, de aceea, după obţinerea victoriei, Zeus îl pedepsise pe Aheron. Cu Orfine, Nimfa Întunericului, sau cu Gorgira, Aheron l-a avut fiu pe tânărul Ascalafos, prefăcut în cucuvea sau bufniţă de către Demetra. Exista cu adevărat un râu numit Aheron în Epir, pe coasta occidentală a Greciei continentale; acest râu străbătea un ţinut sălbatic şi pe o anumită porţiune, dispărea într-o falie adâncă. Când ieşea din nou la suprafaţă, aproape de vărsare, forma o mlaştină periculoasă, într-un peisaj dezolant. O etimologie falsă, care deriva numele său din cuvântul grecesc ce însemna „durere”, precum şi particularităţile râului din Epir, au contribuit desigur la naşterea ideii că acest râu era în legătură cu Infernul, iar caracteristicele sale de pe Pământ i-au fost transferate în lumea subterană. În credinţele mistice la modă în Imperiul Roman, se credea despre Aheron că s-ar afla în apropiere de Polul Sud, printre constelaţiile de la Antipozi. Iar Stixul era chiar râul din Infern, în faţa căruia zeii greci făceau jurăminte sacre pe care, dacă nu le respectau, deveneau muritori. În Teogonia lui Hesiod, Stixul era cel mai mare dintre copiii lui Oceanos şi ai zeiţei Tethys. Dar genealogia pusă de Hygin în fruntea fabulelor sale îl considera drept unul dintre copiii Nopţii (Nix) şi ai lui Ereb (Tenebrele). Ea figura printre tovarăşele de joacă ale Persefonei în „Imnul” homeric închinat Demetrei, dar exista şi o altă tradiţie, consemnată de Apollodor, conform căreia Stix ar fi fost chiar mama Persefonei, în locul zeiţei Demetra. Cel mai adesea, Stix era căsătorită cu Pallas, având mai mulţi copii: Zelos, Nike, Cratos şi Bia (adică Zelul, Victoria, Puterea şi Forţa). În timpul luptei lui Zeus împotriva Giganţilor, Stix, împreună cu copiii săi, îl ajutase pe regele zeilor şi contribuise la victoria acestuia. Drept recompensă, Zeus i-a acordat dreptul de a fi garantul jurămintelor făcute de zei. Conform unei alte versiuni, consemnate într-un fragment al lui Epimenide, Stix se căsătorise cu un anumit Piras şi-i dăruise acestuia o fiică pe nume Echidna (Ehidna). În sfârşit, un alt copil atribuit uneori Stixului era Ascalabos, sau chiar Ascalafos. S-a mai dat numele Stix unui izvor care se găsea în Arcadia, nu departe de satul Nonacris, aproape de cetatea lui Feneu. Acest izvor ieşea dintr-o stâncă înaltă, apoi se pierdea pe sub pământ. I se atribuiau acestei ape proprietăţi periculoase: ar fi fost o otravă puternică pentru oameni şi vite; făcea să plesnească obiectele din fier şi din alte metale, precum şi oalele care erau scufundate în ea. Cu toate acestea, o copită de cal rezista acestei ape şi nu era atacată de ea. Pausanias, care conservase această enumerare a proprietăţilor Stixului, făcea aluzie la o legendă, conform căreia Alexandru cel Mare ar fi fost otrăvit cu apă din acest izvor. Apa râului infernal Stix (nu cea a izvorului cu acelaşi nume, despre care se considera că se vărsa în acesta), se spunea că avea proprietăţi magice. În acest râu, Tethys îl cufundase pe fiul ei, Ahile, pentru a-l face invulnerabil. Dar apa Stixului mai era folosită de zei, după cum am mai spus, chiar şi pentru rostirea unui jurământ solemn. Atunci când un zeu voia să se lege printr-un jurământ, Zeus o trimitea pe Iris să scoată o cană de apă din Stix şi să o aducă în Olimp, pentru ca aceasta să fie martorul jurământului divin. Dacă zeul jura strâmb, îl aştepta o pedeapsă cumplită. El rămânea fără suflare timp de un an întreg şi nu avea voie să apropie de buze în această perioadă nici ambrozie, nici nectar. La sfârşitul acelui an, îi era impusă o altă probă, la fel de dificilă. Timp de alţi nouă ani, zeul mincinos stătea departe de zeii nemuritori şi nu lua parte nici la sfaturile, nici la ospăţurile lor. Nu-şi recăpăta drepturile decât începând cu al zecelea an. Aceasă descriere a efectelor pe care le avea un jurământ strâmb, conţinută într-un pasaj interpolat din Teogonia lui Hesiod, adaugă detalii în plus referitoare la natura acelei ape fatale. Ea era formată, după cum se spunea, dintr-un braţ al Oceanului, fiind exact a zecea parte a râului, celelalte nouă alcătuind nouă cercuri care înconjurau discul pământului. Această cifră de nouă cercuri se regăsea şi în descrierea făcută de Vergiliu râului infernal, care înconjura cu meandrele sale regatul Infernului, Avernul.
- Şi totuşi, încă n-am înţeles: Care era de fapt râul din Infern, Aheron sau Stix? păru nedumerit Mihai.
- Stix era râul din Infern, preciză Lia. Şi avea proprietăţi magice, uneori binefăcătoare, alteori periculoase. Aheron forma o baltă imensă şi mlăştinoasă în Infern, pe care Stixul o înconjura cu apele sale; barcagiul Charon conducea în luntrea sa sufletele morţilor, ducându-le peste această baltă, de pe un mal al Stixului pe celălalt, la porţile Infernului, unde aştepta Cerber. Dacă sufletele celor decedaţi nu erau înhumate sau incinerate, ori nu aveau un obol cu care să plătească luntraşului Charon călătoria, nu puteau urca în barca geniului, nu puteau trece peste Aheron, rămânând pe veci să bântuie pe malul Stixului, cel opus intrării în Infern. Cam atât. Sper că aţi înţeles.
- Poate că am înţeles, murmură blonda îngândurată.
- În orice caz, aceste povestiri au fost cam sinistre, macabre, concluzionă Lucian.
- Nu-i vina mea dacă au fost astfel, se apără Lia.
- Nu te acuză nimeni, replică Lucian. Iar acum e cazul să stabilim, pentru ultima oară, legătura cu Terra, cu Institutul...
- Mda, îl aprobă şoptit Alex.
- Şefu’, în timpul acestei legături, rămânem în apropierea lui Pluto? se interesă lunganul.
- Trebuie să rămânem, Nis, pentru ca legătura să fie posibilă, altfel, dacă ne-am îndepărta, s-ar putea să pierdem semnalul, ceea ce n-ar fi de dorit, explică Lucian.
- Atunci stabiliţi legătura mai repede! îi îndemnă Stela.
- Într-adevăr, s-o stabilim, replică Alex, reglând aparatura.
Iar în timp ce echipajul se pregătea pentru ultima convorbire cu cei de „acasă”, „Pacifis”, o scânteie albastră în întunericul din jur, plin de punctuleţe gălbui, încă se afla în preajma lui Pluto şi Charon, doi aştri mult prea îndepărtaţi faţă de Soare, pentru ca lumina şi căldura stelei centrale să le „mângâie” suprafeţele veşnic reci. Deci, aveau în faţa lor un Infern îngheţat...