*97. Banda lui Kuiper. Mercur – negustor şi hoţ.

La ora 23.30 nava albastră „Pacifis” plecase de pe orbita micuţului Pluto.
- Şefu’, acu’ am rămas cu adevărat singuri, murmură îngândurat lunganul. Doar noi şapte...
- Aşa-i, îl aprobă Lucian. De abia în acest moment începe adevărata noastră misiune, adevărata aventură, constată el. Sper că nu vă înspăimântă acest lucru.
- Să ne înspăimânte? se miră Alex.
- În nici un caz, protestă Stela.
- Nu; pe noi nu, adăugă Nistor.
- Nici nu există motive să ne considerăm înspăimântaţi, spuse Mihai.
- N-am avea de ce să ne temem, fu părerea Liei.
- Nu cu un comandant ca tine, Luci, o completă Maria.
- Mă bucur că nu vă este teamă. Asta-i bine, constată Lucian; se întoarse spre blondină surâzător: Însă nu doar pentru că aveţi un comandant ca mine...
- Poate, dar şi asta contează destul de mult, fu de părere micuţa blondă Maria. Ne putem considera norocoşi că eşti comandantul nostru.
- Nu! se împotrivi Lucian. Eu mă pot considera norocos că-mi sunteţi colegi. Dar să lăsăm amabilităţile astea, deocamdată. Avem anumite responsabilităţi; cu toţii ni le cunoaştem foarte bine. Vă repet, singura mea rugăminte faţă de voi e să păstrăm mereu între noi o relaţie cât mai strânsă, de prietenie, să nu ne certăm, să nu ascundem nimic unul altuia, să ne înţelegem; e cheia succesului nostru...
Alex se afla lângă lungan, mai vechiul său prieten. I-o indică pe Stela cu privirea şi-i spuse şoptit:
- Uită-te la ea! Domnişoara doctor... Ce părere ai despre ea?
- Păi, nu cred că aş putea să mă pronunţ. Pare de treabă. Un picuţ cam exigentă, poate, da-n rest... N-are nici un cusur!
- Aşa, deci... Crezi că ţi s-ar potrivi? Ţi-ar sta bine lângă ea?
- Poftim?! păru uimit Nistor de ceea ce auzise. Ce-ai, mă? Glumeşti sau îţi baţi joc de mine?
- Deloc. E destul de înaltă.
- Înălţimea n-are nici o legătură; nu e deloc de ajuns să fie doar înaltă. Nu mă văd alături de ea... murmură lunganul, gândul zburându-i la adolescenta cea bălaie, Adela.
- De ce, mă? Doar pentru că-i cu vreo doi ani mai mare decât tine?
- Nu. Ce legătură ar avea vârsta? N-are importanţă! Însă un medic exigent, o doctoriţă afurisită... În primul rând, mi-ar interzice cu desăvârşire consumul dulciurilor şi s-o creadă ea p-asta, c-am să renunţ eu vreodată la dulciuri. Pentru nimic în lume şi pentru nimeni!
- Asta aşa-i... Deci nu te interesează persoana ei?
- Câtuşi de puţin, îl asigură lunganul. Dacă te interesează pe tine, din partea mea, ai drum liber spre ea. M-am dat la o parte. Din start!
- Ai înnebunit?! N-ai văzut că are ce are cu mine? E mereu aprigă, pornită împotriva mea.
- Hmm... Ea împotriva ta... Mai e şi consilierul misiunii, domni-şoara psihiatru; asta are ce are cu şefu’.
- Aşa-i, da’ se pare că pe Luci nu-l deranjează.
- Cine ştie?! Oricum, eu nu m-aş încurca deloc cu doctoriţe sau psihiatrii.
- Iar cu micuţa aia cea blondă, astea ar fi colegele noastre. Trei...
- Aşa-i. Şi piticuţa asta se tot ia de mine mereu...
- Şi? Ţi-e cumva teamă de ea?
- Teamă?! Mie?! Uită-te bine la mine, pe urmă uită-te şi la ea... N-aş avea de cine să-mi fie teamă. Doar că mă cam enervează şi nici nu pot să-mi pun mintea cu ea; n-am cu cine...
- Hmm... murmură Alex, îngândurat. Deci, astea-s fetele, colegele noastre... Şi fiecare dintre ele are ce are cu vreunul dintre noi. Atunci care e mai avantajat?
- Pare-se că puştiul nostru, Mihai, informaticianul, constată Nis.
- Aşa-i, de el nu se ia nici una, comentă Alex. Şeful securităţii misiunii...
- Chiar, cu el cum de n-au nimic de împărţit? se miră Nis.
- Păi, să vedem: Fost campion mondial la lupte, ani la rând... Cine s-ar încumeta să se pună rău cu el?
- Hmm, murmură lunganul. Pare-se, spre exemplu, tu...
- Eu? Nu, se împotrivi Alex. Poate, la început, dar acum mi-am reglat conturile cu el.
- Le-ai reglat? Mă întreb cum? Ţi-a altoit vreo câţiva pumni zdraveni, ca să te-nţelegi cu el?
- Pumni? Nici chiar aşa!
- De fapt, ai dreptate. Arte marţiale... Nici nu cred că ăştia folosesc pumnul, comentă Nis amuzat.
- Nu, mă! se împotrivi Alex. Fost campion mondial... N-am nimic cu el. E totuşi simpatic puştiul.
- Sigur, destul de simpatic, îl aprobă geograful.
- Şi cam ăştia ar fi colegii noştri... Cu ei va trebui să ne petrecem următorii, cel puţin 13 ani, zise Alex îngândurat.
- Exact. Şi şefu’, cică, să ne înţelegem bine, să fim prieteni...
- Întocmai; de parcă am putea sau am şi avea cu cine...
- Cu el, poate... replică Nis.
- Cu Luci, sigur, nici o problemă. Cu el ne-am înţeles mereu, de minune! Şi de acum încolo, desigur, la fel.
- Ştii, cei din Comisie s-au gândit bine când l-au numit pe şefu’ în funcţia asta.
- Da, n-au greşit. Un altul în locul lui nu s-ar fi descurcat. Da’ cu el, sunt sigur că totul va fi bine.
- Sigur, întări Nis. Eu, dacă mi s-ar fi propus funcţia asta, aş fi refuzat pe loc.
- Şi eu, fără să fi stat pe gânduri. Şase bulinuţe aurii... Cine are nevoie de ele? Eu nu!
- Nici eu; mă lipsesc bucuros...
- Păi, comandant... Poate condamnat, zâmbi Alex, apoi adăugă cu seriozitate: Da’ cu Luci nu mi-e teamă. Se va descurca el.
- Şefu’? Ca întotdeauna, încheie Nis mica discuţie, privindu-şi şi el colegii, de sus, din cauza înălţimii lui, nu că s-ar fi considerat el cu ceva mai presus de ei, superior lor...
- Trecem acum la viteza maximă a navei sau mai aşteptăm? întrebă Mihai.
Cu toţii îşi întoarseră privirile spre Lucian, de parcă aşteptau un ordin de la el. Contrariat, acesta li se adresă:
- Nu vă uitaţi aşa la mine! V-am spus clar că n-am să vă impun niciodată punctul meu de vedere, nici n-am să vă dau ordine stricte, pe care să le urmaţi. Decidem împreună ce vom face şi ar fi bine să vă obişnuiţi cu asta. Aşa că să vă aud; aştept propunerile sau părerile voastre, apoi vom proceda, de comun acord, cum va fi mai bine...
- Nu cred că e cazul să ne grăbim, zise Alex.
- Desigur; putem vedea banda lui Kuiper, poate şi ceva comete după aceea, adăugă Nistor.
- Chiar vei ţine cont de părerea noastră? întrebă Lia spre Lucian, îndoindu-se de acest lucru.
- Ţie ţi se pare cumva că aş glumi? replică el, adăugând: Vorbesc foarte serios! Aşa că spune-ne părerea ta, o invită mai apoi.
- Dar a ta care e? nu cedă Lia, dovedindu-se tare agresivă.
- A mea?! S-o lăsăm la urmă. Vă dau întâietate vouă, ca să nu vă influenţez. Ce nu vă convine? Sau, mai bine zis, ţie ce nu-ţi convine, domnişoară consilier? o fixă Lucian cu privirea-i ageră, enigmatică; astfel reuşi s-o pună la punct.
- Ah, păi... Eu... Cred că... Ar fi bine să vizităm şi banda lui Kuiper, se fâstâci Lia, simţind un fior puternic, datorită privirii lui iscoditoare, a ochilor lui expresivi; simţind că nu poate continua pe tonul agresiv pe care-l adoptase faţă de el, ca o inutilă formă de apărare, se retrase...
În gând, Lia îşi zise: „Afurisitul! Ştie să profite de atuurile pe care le deţine. Privirea aceea a lui... Parcă s-ar uita prin mine, dincolo de mine... Şi chipul lui, într-adevăr, de Don Juan irezistibil, cu trăsături delicate, bine conturate... Apoi surâsul lui seducător, enigmatic, abia perceptibil, ca o părere... Ah! Dar nu-i ţine cu mine! Nu-i merge! N-am să mă las! N-am să cad pradă în capcana lui... Ce fraieră sunt! Cum pot gândi astfel?! Oare n-am căzut deja, de mult încă?! Mă străduiesc atât de mult să mă prefac că nu-l suport, încât am început să cred că-ntr-adevăr, aşa-i; şi nu-i deloc aşa... Uff...” În timp ce ea se tot contrazicea în gând în fel şi chip, colegii continuau să-şi expună părerile:
- Nu suntem deloc în întârziere, spuse blonda.
- Deci, n-avem motive să lăsăm în urmă banda lui Kuiper, fără s-o luăm în seamă, concluzionă doctoriţa.
- Atunci s-o vedem, s-o cercetăm! se bucură campionul.
Dar Maria se întoarse spre comandant:
- Acum părerea ta, Luci!
- S-o vedem, s-o cercetăm, repetă Lucian ultimele cuvinte ale campionului, surâzând aprobator.
- Hei, nu joci cinstit! Te-ai luat după mine, îi „reproşă” campionul.
- Ba, deloc! Asta-i şi părerea mea. N-am vrut să vă influenţez, aşa că am spus-o ultimul. Am utilizat formularea ta, pentru că mi-a plăcut. Dar eu, de obicei, nu mă las influenţat de nimeni, Mihai! Oricum, chiar dacă aş fi fost împotrivă, majoritatea decide, deci, n-am fi trecut la viteza maximă a navei, fără a vizita banda lui Kuiper şi cometele din norul Oort doar pentru că aşa aş fi vrut eu, spuse comandantul.
- Grozav! aprecie campionul, încântat de corectitudinea comandantului lor; nu întârzie cu propunerea: În cazul ăsta, până ajungem, să ne mai povestească Lia câteva legende mitice...
- Iarăşi? se miră Lia, trezită din gândurile ei contradictorii, confuze. Nu v-aţi săturat de ele? Sau nu v-aţi plictisit deja?
- Eu, unul, nu, replică Mihai. Sper că nici ceilalţi.
- Nu, nuu... Nici noi, rostiră colegii, spre bucuria campionului.
- Dar am trecut deja de Pluto, ultima planetă a sistemului solar, deci ce-ar mai fi de spus? replică Lia.
- Într-adevăr, am trecut de Pluto, o aprobă Mihai, adăugând: Însă nu ne-ai povestit legendele mitice ale lui Mercur şi Venus; ştiu că n-am trecut pe lângă ele, dar tot din sistemul solar fac parte. În plus, nu ne-ai povestit nici despre Terra sau despre Lună şi nici despre sufletul sistemului solar, Soarele însuşi; să nu mai adaug faptul că ţi-au mai rămas vreo câţiva sateliţi din pepiniera lui Jupiter şi a lui Saturn, deci ai ce povesti.
- Chiar vreţi să vă vorbesc despre aceştia toţi? păru uimită Lia.
- Da, bineînţeles, întări Mihai.
- Mihai, aici nu-i vorba doar despre tine şi de ceea ce doreşti tu; e clar că tu vrei să mai asculţi alte legende, dar ceilalţi nu sunt obligaţi să asculte şi ei, dacă nu doresc acest lucru. Dacă ţii atât de mult să afli toate aceste legende, am să-ţi povestesc doar ţie, altădată, doar avem timp destul, spuse Lia.
- Înţeleg, se mai domoli fostul campion mondial.
- Nu, se împotrivi blondina. De ce să-i povesteşti doar lui?
- Chiar aşa, i se alătură doctoriţa. Noi de ce n-am afla?
- Să ştii, nu ne-am plictisit deloc, chiar dacă sunt cam lunguţe legendele astea, adăugă Nistor.
- M-am străduit să le povestesc cât mai pe scurt, replică Lia.
- Oricum ar fi, lungi sau mai scurte, sunt tare drăguţe, interesante, deci te vom asculta în continuare. Nu încerca să-l favorizezi doar pe... fostul campion, spuse şi Alex.
- Nu favorizez pe nimeni, se împotrivi Lia.
- Bineînţeles că nu favorizezi pe nimeni, interveni calm Lucian, cu blândeţe, înainte ca această discuţie nevinovată să se transforme într-un nou conflict; propuse: Aşa că povesteşte-ne tuturor despre Mercur, despre legenda sa; de informaţiile ştiinţifice referitoare la prima planetă a sistemului solar n-avem nevoie, doar le cunoaştem şi noi foarte bine.
- Bine. Atunci să vă vorbesc despre mitul lui Mercur, decise domnişoara consilier Lia, observând că toţi colegii ei doreau acest lucru; începu: La romani, Mercurius era zeul comerţului. Îi proteja îndeosebi pe negustori (în numele său găsindu-se într-adevăr rădăcina cuvântului grecesc „merx”, care înseamnă „marfă”) şi pe călători. După „elenizarea” sa, Mercur a fost reprezentat ca mesager al lui Jupiter şi în chip amuzant, uneori chiar drept servitor al acestuia în diferite cuceriri amoroase (de exemplu, în piesa lui Plant, „Amfitrion”, în care Mercur nu se deosebea de Hermes al grecilor). Aşa cum era de aşteptat, primul templu închinat lui Mercur la Roma a fost ridicat în Valea Marelui Circ, pe versantul colinei Aventin şi nu departe de portul Romei, care era un mare centru comercial. Data tradiţională a fondării acestui templu era anul 496 î.Hr., cu trei ani înainte de construirea templului zeiţei Ceres (identificată cu Demetra), aflat în apropiere. Aceste două sanctuare erau înălţate în afara Pomeriumului (incinta sacră a cetăţii), ceea ce părea să indice originea străină a zeului sau cel puţin a cultului său. Ca şi Hermes, Mercur avea ca atribute caduceul (nuiaua), pălăria cu boruri largi, sandalele înaripate, precum şi o pungă, simbolizând câştigul obţinut din comerţ. Asemenea majorităţii zeilor romani, preluaţi din mitologia greacă, Mercur nu avea un mit al său propriu-zis. Atunci când apărea în vreo legendă latină, părea doar o simplă „traducere” a lui Hermes; de exemplu în tradiţiile care-l considerau a fi tatăl lui Evandru. De asemenea, Mercur trecea drept tatăl Larilor. Această legendă putea fi explicată prin faptul că Larii, ca şi Mercur-Hermes, erau zei ai răscrucilor. Mercur era deci zeul roman al comerţului, dar şi mesagerul zeilor latini. A avut un templu la Roma, în Circus Maximus, începând din anul 495 î.Hr. Serbările în cinstea lui aveau loc o dată la 15 ani. Şi după cum probabil v-aţi dat seama, vechii greci îl numeau Hermes.
- Spune-ne şi varianta greacă, o îndemnă Mihai.
- E mult mai dezvoltată, avertiză Lia.
- Era de aşteptat, replică blondina. Dar hai, spune-ne!
- Ne apropiem de zona bandei Kuiper, anunţă comandantul, adresându-i-se apoi Liei: Tu îţi poţi continua povestirea. Te ascultăm cu atenţie. Dar vă avertizez pe toţi că nu vom întârzia prea mult în zona asta, deci, dacă vă interesează să vedeţi ceva, puteţi încerca să vă îndreptaţi atenţia şi-n această direcţie, fără ca acest lucru să afecteze în vreun fel istorisirea colegei noastre.
- Bine, şefu’, aşa să fie, îl aprobă degrabă Nistor.
Şi într-adevăr, în timp ce studiau micuţele corpuri cereşti aflate dincolo de Pluto, ce intrau în componenţa bandei lui Kuiper, cei şapte tineri ascultau şi istorisirea Liei, referitoare la Hermes, corespondentul grec pentru Mercur; „Pacifis” tocmai trecea prin apropierea unui corp îngheţat din banda lui Kuiper, poreclit „Smiley” („Zâmbăreţul”).
- Se pare că şi grecii antici s-au inspirat din legendele altor popoare vechi, spre exemplu din cele egiptene. Hermes al grecilor pare a fi foarte asemănător cu Anubis, zeul egiptean cu cap de şacal sau câine, mesager al zeilor în vechiul Egipt, cel care îi conducea pe morţi spre împărăţia lumii subterane a lui Osiris, zeul egiptean al Lumii Întunericului veşnic (Hades al grecilor). Anubis era fiu al marelui Ra, zeul Soarelui şi Regele zeilor la egipteni, uneori mama lui fiind considerată Isis, zeiţa Lunii. Legătura lui Anubis cu lumea morţilor era explicată prin prezenţa şacalilor în prejma mormintelor, acesta fiind motivul pentru care Anubis avea cap de şacal. Evident, grecii au dezvoltat mult, în stilul lor, aceste legende, adăugând atribute tipic greceşti, care nu existau la legendele din care se inspiraseră, existând deci numeroase diferenţe. La greci, Hermes era fiul lui Zeus şi al Maiei, cea mai tânără dintre Pleiade. El s-a născut într-o peşteră de pe muntele Cilene din sudul Arcadiei. Maia îl concepuse împreună cu Zeus în plină noapte, în timp ce toţi zeii şi oamenii dormeau. Hermes a venit pe lume în a patra zi a lunii, zi care i-a fost mai apoi consacrată. La naşterea sa, a fost înconjurat cu bentiţe, aşa cum era obiceiul să se procedeze cu nou-născuţii în vremea aceea şi a fost aşezat într-o vânturătoare, care-i ţinea loc de leagăn. Micuţul Hermes a dat dovadă de o precocitate extraordinară chiar din ziua naşterii sale. Tot mişcându-se, el a reuşit să se desfacă din scutece şi s-a dus până în Tesalia, unde fratele său Apollo era atunci păstor şi păzea turmele regelui Admet. În timp ce Apollo, preocupat de iubirea faţă de fiul lui Magnes, Himenos, îşi neglija obligaţiile de păstor, Hermes i-a furat o parte din vite, adică 12 vaci, 100 de juninci care nu cunoscuseră încă jugul şi un taur. Apoi, legând câte o creangă de coada fiecărui animal (după alţi autori, punându-le încălţări), le-a dus prin toată Grecia, până când le-a ascuns într-o peşteră, la Pilos. Nu fusese văzut decât de un singur martor, un bătrân numit Battos, căruia a încercat să-i cumpere tăcerea. La Pilos, Hermes a sacrificat două dintre animalele furate şi le-a împărţit în 12 bucăţi, câte una pentru fiecare dintre cei 12 zei. Apoi, după ce a ascuns restul turmei, a fugit la grota lui de pe muntele Cilene. Ajuns acolo, a găsit în faţa intrării o broască ţestoasă. A luat-o, a golit-o şi a întins în cavitatea carapacei nişte corzi făcute din intestinele boilor pe care-i sacrificase; astfel a fost realizată prima liră din lume. În acest timp, Apollo îşi căuta peste tot bunurile furate. A ajuns în cele din urmă la Pilos, unde Battos i-a dezvăluit ascunzătoarea hoţului turmei. Se mai spunea că Apollo ar fi cunoscut întreaga aventură a fratelui său mai mic prin arta sa divinatorie, observând zborul păsărilor. A alergat atunci pe muntele Cilene şi s-a plâns Maiei pentru furturile fiului ei. Dar Maia i-a arătat copilul, care stătea cuminte, legat strâns în scutece şi l-a întrebat cum putea să-i aducă asemenea acuzaţii nefondate. Apollo l-a chemat atunci pe Zeus, care i-a poruncit copilului să înapoieze animalele furate, în ciuda faptului că pruncul tăgăduia. Totuşi, în grota din Cilene, Apollo văzuse lira şi auzise sunetele pe care le scosese Hermes cu ajutorul ei. Sedus de farmecul instrumentului, el a renunţat la turme, în schimbul acestuia. Puţin mai târziu, în timp ce păştea turmele obţinute în acest fel, Hermes a inventat flautul (un fel de nai sau flautul lui Pan). Apollo a aflat şi a dorit să cumpere acest nou instrument muzical, oferindu-i în schimb nuiaua de aur cu care păzea turmele lui Admet. Hermes i-a mai cerut în plus să-l înveţe arta divinatorie. Apollo a acceptat târgul şi-n acest fel, nuiaua de aur (Caduceul) a ajuns să figureze printre atributele lui Hermes. Ba mai mult chiar, Apollo l-a învăţat arta de a ghici viitorul cu ajutorul pietricelelor. Fericit de îndemânarea şi de activitatea ultimului său născut, Hermes, Zeus l-a făcut pe acesta mesagerul sau crainicul său, în special pentru mesajele personale şi pentru cele ale zeilor Infernului, Hades şi Persefona. Aceste mituri referitoare la copilăria eroului sunt singurele în care Hermes joacă rolul principal. Cel mai adesea, Hermes apare în legende ca personaj secundar, trimis al divinităţii, protector al eroilor, etc. În Gigantomahia, el poartă pe cap casca lui Hades, care îl făcea invizibil pe purtător, ceea ce îi permite să-l ucidă pe Gigantul Hippolitos. În timpul luptei zeilor împotriva Aloazilor, el l-a salvat pe Ares, eliberându-l din vasul de bronz în care-l închiseseră cei doi Giganţi (Aloazii). În mod asemănător, tot el l-a salvat şi pe Zeus în timpul luptei împotriva lui Tifon. El a reuşit să obţină de la monstru tendoanele lui Zeus, pe care Tifon le ascunsese într-o blană de urs şi le dăduse în paza unui dragon, jumătate femeie, jumătate şarpe, numit Delfine. Fără a fi observat de duşmanul său, cu ajutorul lui Pan, Hermes a reuşit să-i prindă din nou, la locul lor, tendoanele lui Zeus, dându-i astfel posibilitatea tatălui său să reia lupta. În toate aceste aventuri, Hermes apare tocmai datorită abilităţilor sale recunoscute. În alte legende, Hermes este un simplu interpret al voinţei divine. El a fost cel care a venit, după potop, să-l întrebe pe Deucalion ce-ar dori. Tot de la el primise Nefele, mama lui Frixos şi a Hellei, pe Ariete, berbecul cu lâna de aur, care i-a salvat copiii, pe Frixos şi Atamas. Tot de la el Amfion primise lira sa, Heracles sabia, Perseu casca lui Hades şi aripioarele de la călcâie (sandale cu aripi), care-i permiteau să zboare prin văzduh. El a intervenit de două ori pentru a-l salva pe Ulise: o dată trimiţându-i Nimfei Calipso porunca de a-i da drumul şi de a-l ajuta să-şi construiască o plută care să-l poată duce până acasă, în insula Itaca; a doua oară, la vrăjitoarea Circe, învăţându-l să cunoască şi să folosească planta molly, o plantă magică, ce l-a protejat de vrăji şi l-a scăpat de transformarea degradantă suferită de însoţitorii săi. În Infern, Hermes veghease asupra lui Heracles şi-l avertizase pe acesta când era gata să lupte cu fantoma Medusei. Tot el şi-a luat sarcina de a găsi un cumpărător pentru eroul care trebuia să servească drept sclav, pentru a se purifica după uciderea lui Ifitos şi a încheiat târgul cu Omfala. Cea mai cunoscută aventură a lui Hermes rămâne uciderea lui Argos, monstrul cu 100 de ochi, pe care Hera îl pusese s-o păzească pe Io, prefăcută în junincă de Zeus. Prin legenda referitoare la această crimă se explică porecla obscură purtată de zeul Hermes, Argeifontes, ce ar fi însemnat „Cel care l-a ucis pe Argos”. Pentru a-l răsplăti pentru devotamentul său, Hera l-a transformat după aceea pe Argos într-un păun, înzestrându-l cu 100 de culori. În acelaşi fel, pentru a-l servi pe Zeus şi a dejuca răzbunările Herei, Hermes l-a condus pe micuţul Dionysos din ascunzătoare în ascunzătoare, mai întâi pe muntele Nypa, apoi la Atamas. În sfârşit, el a fost însărcinat să le însoţească pe cele trei zeiţe, Hera, Afrodita şi Atena, până pe muntele Ida din Frigia, pentru a lua parte la întrecerea în care se atribuia premiul de frumuseţe. Hermes le-a condus pe zeiţe în faţa lui Paris, care trebuia să fie arbitru, ajungând astfel să joace rolul decisiv în aventura ce avea să provoace războiul Troiei. Din aceste motive, Hermes trecea nu doar drept mesagerul zeilor din mitologia greacă, ci şi drept zeul comerţului şi al furtului, protector al tuturor acţiunilor îndrăzneţe, al negustorilor şi hoţilor deopotrivă, inventator al lucrurilor folositoare şi plăcute: lira, flautul, măsurile şi greutăţile, sportul. El îi călăuzea pe călători în drumurile lor, iar chipul său era pus la răspântii, sub forma unui stâlp, cu un bust omenesc sculptat în partea de sus, având organele virile foarte proeminente. Hermes veghea asupra păstorilor şi uneori era înfăţişat purtând un miel pe umeri, fiind numit în acest caz „Hermes-Crioforul”. De asemenea, el era însărcinat să conducă inimile celor decedaţi spre Infern, pentru a-i preda lui Hades şi purta atunci numele de „Hermes Psihopomp”, adică „Însoţitorul Sufletelor”, această însărcinare fiind atribuită zeului comerţului mai mult datorită asemănării cu Anubis al egiptenilor. Legendele îi atribuiau lui Hermes paternitatea mai multor copii: Autolicos, bunicul lui Ulise, care moştenise de la Hermes arta de a fura cu multă şiretenie, fără a fi prins, fiind recunoscut, datorită acestui fapt, drept regele hoţilor; Euritos, unul dintre Argonauţi; Abderos, cel care a dat numele cetăţii Abdera şi a fost iubitul lui Heracles, devorat de iepele lui Diomed; Cefal, fiul avut cu Herse din Atena. În sfârşit, în unele tradiţii obscure, Hermes ar fi avut cu Penelopa, în această variantă, soţia infidelă a lui Ulise, pe zeul Pan, adus pe lume în munţii din Arcadia, Pan fiind considerat, ca şi tatăl său, zeul păstorilor. Hermes era înfăţişat încălţat cu sandale înaripate, putând astfel zbura pentru a duce cât mai repede mesajele zeilor, purtând o pălărie cu boruri largi, numită petasa şi ţinând în mână o nuia de aur, Caduceul, simbol al funcţiei sale de mesager divin. Mai întâi a fost reprezentat ca un om puternic cu barbă, apoi ca un tânăr imberb. Cam atât despre mitul primei planete, încheie Lia.
- Doar atât?! tresări Mihai, fermecat de noua istorisire a Liei.
- Cum adică „doar atât”? A fost destul de mult, îl corectă blondina.
- Păi, să ne mai povestească, spre exemplu, despre Autolicos, fiul lui Hermes. Avem timp; doar ce am părăsit micuţii „gheţari” din banda lui Kuiper, zise Mihai.
- Bine, surâse Lia, decizând, după ce se asigură că nu era nimeni împotrivă, să-şi continue relatarea: Autolicos, desemnat drept „Regele Hoţilor”, era un tâlhar renumit în mitologia greco-romană, cel mai viclean dintre oameni în acea vreme, fiul lui Hermes şi al zeiţei Chiona; sau, uneori, al Stilbei, fiica lui Eosforos. El era fratele geamăn al lui Filammon. Mai târziu, Autolicos s-a căsătorit cu Mnestra, fiica lui Erishiton, dar aceasta este probabil o tradiţie recentă. Prin fiica sa, Anticleea, Autolicos era bunicul lui Ulise. De la tatăl său, Hermes, Autolicos moştenise darul de a fura fără a fi vreodată prins, astfel încât pungăşiile sale erau nenumărate, fiind supranumit, după cum am spus, „Regele Hoţilor”. I-a furat lui Amintor o cască de piele pe care i-a dat-o lui Ulise şi acesta a purtat-o în expediţia nocturnă împotriva Troiei, alături de Diomed; apoi, lui Euritos, i-a furat turmele din Eubeea. Autolicos fura deopotrivă de la muritori, cât şi de la zei. A încercat, fără succes, să fure din turmele lui Sisif, dar acesta l-a demascat, trecând însă mai apoi cu vederea nelegiuirile lui Autolicos, fiindcă nutrea o dragoste deosebită pentru fiica lui, Anticleea. Pentru a face în aşa fel încât furturile sale să nu poată fi descoperite, Autolicos era mare meşter în a-şi ascunde animalele furate, vopsind, de exemplu, pielea boilor. După unii autori, Autolicos avea chiar darul de a lua unele înfăţişări. L-a învăţat pe Heracles arta de a lupta. Atunci când Sisif a poposit la el, pentru a încerca să-şi recupereze turmele furate, Autolicos l-a făcut să se îndrăgostească de fiica sa, Anticleea, în momentul în care trebuia să i-o dea în căsătorie lui Laerte, de aceea, uneori, Sisif era considerat drept tatăl lui Ulise, în locul lui Laerte. Anticleea s-a sinucis de durere în timpul absenţei lui Ulise, din cauza lipsei lui îndelungate, plictisită să tot aştepte întoarcerea sa în Itaca. Autolicos a participat la expediţia Argonauţilor, în căutarea lânii de aur. Uneori mai era considerat şi bunicul lui Jason, fiica sa, Polimede, căsătorindu-se cu Eson, tatăl lui Jason (Iason). Deci, probabil, dacă planeta Mercur ar fi avut vreun satelit natural, acesta s-ar fi putut denumi Autolicos.
- Da, probabil, zâmbi Mihai.
- Dar Mercur n-are nici un satelit natural, îl completă Maria.
- Din nefericire, adăugă Stela.
- Nici n-ar fi putut avea, fiind atât de aproape de Soare, comentă şi Alex.
- Dar noi suntem foarte departe de Soare acum, la graniţa sistemului solar, îşi trezi Lucian colegii la realitate. Este ora 00.00, ziua lansării navei noastre s-a încheiat oficial, iar noi ne apropiem de norul Oort. Dacă avem noroc, poate vom întâlni şi vreo câteva comete, să le studiem cu atenţie, deşi aici nu sunt deloc aşa de spectaculoase, neavând nici coamă, nici coadă, pe care le capătă doar când trec prin apropierea Soarelui. În orice caz, nu după mult timp vom ieşi definitiv din sistemul solar şi vom trece la viteza maximă a navei noastre, pornind motorul principal şi altele câteva, neutilizate până acum. După aceea, având în vedere faptul că nava îşi va urma traseul stabilit, zburând pe pilotul automat şi că ora este târzie, vă puteţi retrage în rezervele voastre pentru a vă odihni, dacă vă consideraţi obosiţi, iar unii dintre voi veţi avea ocazia să dormiţi pentru prima oară în aceste rezerve şi să constataţi dacă sunt sau nu confortabile.
- Vom vedea ce va fi. Deocamdată, şefu’, hai să „vânăm” nişte comete, aflate prin zonă, propuse Nistor.
- Iar Lia să ne povestească în continuare, despre Venus, nu pierdu Mihai ocazia de a-i da „de lucru” domnişoarei consilier.
„Pacifis” traversa, într-adevăr, cu viteză încă redusă, Norul lui Oort, locul de unde veneau cometele...