agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-09-23 | |
*101. Luna – Diana, Artemis etc.
Ora era târzie, dar în nava albastră nimeni nu dormea, toţi cei şapte tineri încăpăţânându-se să rămână pe puntea principală, să asculte legendele mitologice, pe care le găseau cel puţin interesante, sau suficient de interesante pentru a-i ţine încă treji, în ciuda orei pe care o indicau ceasurile lor, 01.45. Oare ce importanţă mai aveau orele? Spaţiul era mereu întunecat... „Pacifis”, ca un fulger albastru, îşi continua drumul spre Proxima, „încurcându-se” printre aştri în viteza ei nebună. Pe puntea principală, Lia, neobosită, îşi continua „lecţia” de mitologie, expunând câteva dintre vastele-i cunoştinţe în domeniu; trecuse, la cererea colegilor ei, la mitul lunar... - Luna era o divinitate comună majorităţii popoarelor din antichitate: Bubastis, Isis la egipteni; Astharte sau Astarte la fenicieni; Hecate, Selene sau Selena, Persefona şi Artemis la greci; Isthar la babilonieni; Bendis sau Bondis la traci; Tanit la cartaginezi; Naneea la persani; Milta la asirieni; Luna, Proserpina şi Diana la romani. - Diana?! Aşa ai spus? se miră Lucian, la auzul acestei denumiri a zeităţii lunare. - Întocmai, rosti Lia aprobator. - Ca să vezi... Întotdeauna susţineam că mama ar fi o zeiţă, dar nu ştiam că într-adevăr este... dezvălui Lucian motivul nedumeririi sale. Nu ştiam că aveam dreptate. - Mama ta se numeşte Diana, surâse Lia, apoi explică: Iar acesta este într-adevăr, numele pe care romanii îl atribuiau zeiţei Lunii şi a vânătorii. - În cazul ăsta, chiar doresc să aud acest mit; am motive... - De acord, voi vorbi şi despre Diana, dar nu e indicat să încep cu ea, ci cu zeităţile mai vechi, care personificau Luna. De exemplu, Astarte, o străveche divinitate feniciană, reprezentată cu o semilună deasupra capului, sau, în arta siriană, cu două coarne de berbec. Ea era nu doar zeiţa Lunii şi a vânătorii, ci, de asemenea, a iubirii, a voluptăţii, a primăverii. Corespundea zeiţei egiptene Isis, zeiţei babiloniene Ishtar, Dianei şi zeiţei Artemis, dar chiar şi Afroditei sau Venus. Romanii o numeau la început chiar Luna. Ea avea un templu la Roma, dar pare să nu fi fost niciodată considerată altfel decât ca o divinitate secundară. Într-o epocă timpurie, ea a fost asimilată Dianei, al cărei sanctuar se afla în vecinătate. Luna nu avea o legendă propriu-zisă, acolo unde apărea numele ei, mai ales la poeţi, Luna traducând pur şi simplu numele grecesc Selene. Despre Proserpina, fiica zeiţei Ceres, răpită de Pluto, zeul Infernului, v-am vorbit deja pe larg, deci n-are rost să repet. Şi iată cum ajungem astfel la Diana... În timp ce Lia se pregătea să povestească mitul zeiţei romane Diana, Lucian se gândi la mama lui, Diana Enka şi se întristă, amintindu-şi cuvintele pe care i le adresase; nu le putea uita... În medalionul în formă de inimioară pe care-l purta la gât era chipul mamei lui, pe când ea era adolescentă... Se împăcase cu ea, dar tot se mai simţea vinovat, cuvintele lui încă atârnau greu... Ascultă cu atenţie legenda pe care o relata Lia: - Diana, zeiţă italică şi romană, personificând Luna. Corespundea zeiţei Artemis din mitologia greacă, această identificare părând a fi început foarte timpuriu, poate încă din secolul al-VI-lea î.Hr., prin intermediul coloniilor greceşti din sudul Italiei şi mai ales de la Cumes. Dar această identificare nu a făcut altceva decât să preia trăsăturile unei zeiţe indigene, ale cărei legende proprii erau, în mod evident, foarte sărace şi sălbatice, deoarece zeiţa era adorată de un popor încă lipsit de cultură, aceste trăsături vechi colorând însă legendele elaborate ulterior, pornind de la acestea. Diana era protectoarea vânătorii, a sclavilor şi patroana alianţelor dintre oraşele latine. Cele mai vechi două sanctuare ale zeiţei Diana erau cele de la Capua de pe colina Aventin, unde ea purta numele de Diana Tifatina şi cel de la Aricia (pe malul lacului Nemi, în apropierea Romei), unde era numită Diana Nemorensis, adică Diana Pădurilor. Se povestea că Diana Nemorensis era de fapt Artemis din Taurida, adusă în Italia de către Oreste, ceea ce explica aspectul sălbatic al riturilor sale. Într-adevăr, preotul de la templul Dianei din Nemi, numit Rex Nemorensis, adică Regele Pădurilor, putea fi ucis, în anumite circumstanţe, de către oricine aspira să-i ia locul. Se ştia că zeiţei Artemis din Taurida îi plăceau sacrificiile umane. Se mai spunea că Artemis îl primise pe Hippolit, fiul lui Tezeu (Theseu), după moartea şi apoi învierea acestuia, datorată medicului Asclepios. Ea îl adusese pe Hippolit în Italia şi-l ascunsese sub un alt nume în sanctuarul său din Aricia, unde l-a transformat în slujitorul templului ei. Hippolit purta aici numele de „Virbius”, care se traducea în mod semnificativ, „Cel care a trăit de două ori”. Originea acestei legende se află probabil în interdicţia de a se permite pătrunderea cailor în templu, un străvechi tabu al cultului zeiţei Diana din Nemi. Cum în legenda lui Hippolit, moartea eroului fusese provocată de caii săi, această interdicţie se potrivea de minune cu tipul de personalitate atribuit lui Virbius şi explica tabuul ca pe o manifestare de respingere faţă de animalele vinovate. La Capua exista legenda unei căprioare consacrate Dianei, animal de o longevitate miraculoasă, a cărei soartă era strâns legată de cea a existenţei cetăţii. Diana, fiica lui Jupiter şi a zeiţei Latona, era reprezentată ca o tânără îmbrăcată sumar, cu o tolbă cu săgeţi pe umăr şi însoţită de o căprioară. Şi cam atât cu legendele romane ale zeităţilor Lunii. - Foarte drăguţă legenda Dianei, dar nu cred că i s-ar potrivi mamei mele; sau, cine ştie, poate n-o cunosc eu prea bine pe mama... murmură Lucian. - Acum putem trece la legendele greceşti, zise domnişoara psiholog, consilierul misiunii, încă pe post de mitograf. - Iar acestea sunt, evident, mult mai dezvoltate, dovedi Nistor că nu uitase acest amănunt. - Evident, sunt, îl aprobă Lia. - Povesteşte-ni-le! o îndemnă Mihai. Cum nimeni nu se împotrivi îndemnului informaticianului, Lia îşi reluă povestirile: - În mitologia greacă apar mai multe zeităţi ce personificau Luna. În prima generaţie divină Selena sau Selene şi Hecate se bucurau de aceste atribute. În timpul zeilor din Olimp, aceste atribute au revenit Persefonei şi zeiţei Artemis, mai ales acesteia din urmă. Despre Persefona v-am mai povestit, destul de mult, deci n-are rost să reiau mitul ei. N-aş putea decât să adaug faptul că nu era considerată doar zeiţa Infernului, alături de Hades, ci şi a Lunii. Însă mitul ei e mai mult legat de Infern, de Hades şi de mama ei, Demetra, decât de Lună. Deci vă voi povesti despre celelalte. Selena sau Selene era personificarea Lunii în mitologia greacă. Uneori ea trecea drept fiica lui Hyperion şi a zeiţei Theia, fiind sora lui Helios şi a lui Eos, deci, făcea parte din prima generaţie de zei, anteriori Olimpienilor, iar alteori era considerată fiica Titanului Pallas sau chiar a lui Helios, deşi, cel mai adesea, acesta din urmă era considerat a fi fratele ei. Era reprezentată ca o femeie tânără şi frumoasă, care străbătea cerul într-un car de argint, tras de doi cai albi. Ea era vestită pentru iubirile sale. Cu Zeus ar fi avut o fiică numită Pandia. În Arcadia l-a avut ca iubit pe zeul Pan, care îi dăruise o cireadă de boi albi. Dar cel mai adesea, Selene era prezentată drept iubita frumosului păstor Endimion, căruia i-ar fi dăruit 50 de fiice. Uneori i se mai atribuia, de asemenea, tot în urma iubirii lor, naşterea eroului Naxos. Mai târziu, Selena a fost identificată, sau chiar înlocuită cu Artemis, Persefona şi Hecate. Ea a fost venerată mai mult de romani, sub numele de Luna, deşi şi aceştia au înlocuit-o ulterior cu Diana. - Deci, Luna avea de fapt mai multe divinităţi, ce o întruchipau, chiar şi la un singur popor antic, concluzionă blonda. - Da, bineînţeles, iar eu vă povestesc doar despre cele mai reprezentative, ceea ce nu înseamnă că nu existau şi altele, pe lângă acestea, în funcţie de perioada şi regiunea în care erau venerate. Uneori se întâmpla chiar ca un grup restrâns de oameni să-şi aleagă propriile divinităţi la care să se închine şi cărora să le ofere ofrande şi sacrificii. - Asta înseamnă că existau foarte multe zeităţi ale aceluiaşi element, presupuse Stela. - Întocmai, aprobă Lia. Eu însă am să vă povestesc acum despre Hecate, o divinitate a umbrelor nopţii în mitologia greacă, înrudită cu Artemis, ba chiar identificată mai târziu cu aceasta, iar la romani, cu Luna, cu Proserpina sau cu Diana. Hecate proteja vrăjitoria, magia şi orice alte intenţii răuvoitoare, distrugătoare, ca o particularitate a ei, care să o deosebeasă de celelalte divinităţi lunare. Apărea adesea oamenilor sub formă de spectru luminos. În unele relatări se susţinea că avea trei capete: unul de om, altul de cal, iar al treilea de câine. În alte reprezentări apărea ca o femeie cu capul înconjurat de şerpi, cu ochii de jăratic; îi era sacru câinele şi i se jertfeau miei negri, miere şi uneori chiar oameni. Serbările organizate la Atena în cinstea ei se numeau Hecatesii şi erau adevărate orgii. Totuşi, Hecate nu avea un mit propriu-zis. Ea a rămas destul de misterioasă, fiind mai degrabă caracterizată prin funcţiile şi atribuţiile sale, decât prin legendele în care apare. Hesiod o prezintă drept fiica lui Perses şi a Asteriei, descinzând direct din generaţia Titanilor. Hecate era deci independentă de zeii Olimpieni de mai târziu, dar Zeus i-a păstrat vechile privilegii, ba chiar a mai adăugat şi altele. Ea răspândea binecuvântarea şi bunăvoinţa asupra tuturor oamenilor, acordându-le favorurile pe care aceştia le cereau. Hecate acorda mai ales prosperitatea materială, darul elocinţei în adunările politice, victoria în bătălii, precum şi câştigul la diferite jocuri; pescarii care o venerau prindeau mai mult peşte, păstorii îşi vedeau turmele prosperând sau pierind, după cum voia zeiţa. Privilegiile sale cuprindeau toate domeniile vieţii şi nu se limitau doar la câteva, aşa cum se întâmpla în general cu celelalte divinităţi. Era invocată astfel, în mod deosebit, ca „zeiţă ce asigura tinereţea”, alături de Artemis şi Apollo. Acestea erau trăsăturile caracteristice ale zeiţei Hecate în epoca străveche. Încetul cu încetul, zeiţa a ajuns să aibă o specializare diferită, fiind considerată divinitatea protectoare a magiei şi farmecelor. Era legată de lumea umbrelor şi apărea magicienilor şi vrăjitoarelor, ţinând câte o torţă în fiecare mână, sau având înfăţişarea diferitelor animale: iapă, căţea, lupoaică, etc. Ei îi era atribuită inventarea vrăjitoriei şi legenda a introdus-o în familia magicienilor prin excelenţă, Eetes şi Medeea din Colhida. În tradiţiile târzii, vrăjitoarea Circe era socotită fiica Hecatei, uneori trecând drept mama acesteia. Ca vrăjitoare, Hecate era stăpâna răscrucilor, care erau locuri privilegiate pentru magie. Oamenii ridicau la răscruci câte o statuie a zeiţei, care avea înfăţişarea unei femei cu trei corpuri sau cu trei capete. Aceste statui erau foarte frecvente în zonele rurale şi oamenii aduceau ofrande pe care le puneau în apropierea statuilor ce o reprezentau pe Hecate. Acum ar mai fi Artemis, iar despre ea, ca fiind cea mai reprezentativă zeitate a Lunii, ar fi mai multe de spus. - Nu contează, zise Mihai. Acum, dacă tot ai început... - Sigur, ar fi cazul să şi termini, îl completă Lucian. Deci, continuă. Lia îşi privi colegii. Nici unul nu obiectă în nici un fel, aşa că urma legenda zeiţei Artemis, povestită de domnişoara consilier: - În mitologia greacă, Artemis era, în timpul zeilor din Olimp, zeiţa luminii lunare, aşa cum Apollo era zeul luminii solare. La Roma era identificată, bineînţeles, cu Diana italică şi latină. Fiică a lui Zeus şi a lui Leto, Artemis era şi zeiţa castităţii şi fidelităţii conjugale. Deşi unele tradiţii o luau drept fiica zeiţei Demetra, cel mai adesea era considerată drept sora geamănă a lui Apollo, deci fiica lui Zeus şi a muritoarei Leto (uneori considerată tot drept o zeiţă). Artemis venise pe lume la Delos, fiind prima născută şi imediat după naşterea sa, ea a ajutat la naşterea fratelui ei, Apollo. Artemis a rămas fecioară, mereu tânără, tipul fetei sălbatice, căreia îi plăcea doar să vâneze, de aceea, ea era şi zeiţa vânătorii. Ca şi fratele ei, era înarmată cu un arc, pe care-l folosea, trăgând în cerbii pe care-i urmărea, dar şi în oameni. Ea trimitea femeilor care mureau la naştere suferinţa care le răpunea. Săgeţilor sale, care nu-şi greşeau niciodată ţinta, le-au fost atribuite morţile subite, mai ales cele neînsoţite de nici o durere. Ea era foarte răzbunătoare şi multe au fost victimile mâniei sale. Trezind curiozitatea tânărului vânător Acteon, care o surprinsese în timp ce se scălda împreună cu alte Nimfe, înfuriată, l-a preschimbat într-un cerb, pe care l-au devorat apoi proprii lui câini, nerecunoscându-l. Unul dintre primele sale acte de violenţă a fost cel săvârşit împreună cu fratele ei, împotriva copiilor Niobei, pe care i-au ucis într-o singură zi, mâniaţi de orgoliul mamei lor, Niobe, care suţinea şi se lăuda peste tot că are cei mai frumoşi copii. În timp ce Apollo îi ucidea, unul după altul, pe cei şapte băieţi aflaţi la o vânătoare pe muntele Citeron, Artemis, la rândul ei, le ucidea pe cele şapte fiice rămase acasă. Acest lucru fusese dictat celor doi zei de dragostea faţă de mama lor, Leto, pe care Niobe o insultase. Tot pentru a o apăra pe Leto, cei doi copii, de abia născuţi, au ucis dragonul care-i ataca. De asemenea, tot ei doi l-au ucis şi pe Titios, care încerca să o violeze pe Leto. Zeus o înzestrase pe Artemis cu arc şi săgeţi, declarând-o regina pădurilor. Ea a participat la luptele împotriva Giganţilor, adversarul ei fiind gigantul Gration, pe care l-a învins cu ajutorul lui Heracles. - Heracles era, într-un fel, tot fratele ei, presupuse Mihai. - Da, fiind fiul lui Zeus şi al Alcmenei, deci semizeu, Heracles era fratele ei vitreg, îl aprobă Lia. Artemis a mai provocat moartea altor doi monştri, Aloazii. Tot ei i se atribuie şi uciderea monstrului Boufagos din Arcadia (Mâncătorul de boi). Printre victimile zeiţei mai figurează şi Orion, vânătorul uriaş. Motivul care a împins-o să-l ucidă diferă în funcţie de tradiţii: Orion stârnise mânia zeiţei fie pentru că o provocase la aruncarea discului, fie pentru că încercase să o răpească pe una dintre însoţitoarele sale, numită Opis, pe care zeiţa o adusese de la Hiperboreeni, fie pentru că încercase să o violeze pe Artemis însăşi. Aceasta i-a trimis un scorpion, care l-a muşcat şi l-a ucis. După cum am spus şi un alt vânător, tânărul Acteon, fiul lui Aristeu, şi-a datorat moartea mâniei zeiţei Artemis. Tot ea a fost la originea vânătorii mistreţului din Calidon, în cursul căreia a murit Meleagru Vânătorul. Fiindcă Oeneu, regele ţinutului, uitase să aducă sacrificii zeiţei Artemis, în timp ce dădea ofrande din primele sale recolte tuturor divinităţilor, Artemis a trimis împotriva ţării lui un mistreţ deosebit de mare. În sfârşit, una dintre versiunile legendei despre Callisto, îi atribuie moartea tinerei Nimfe, pe care ar fi ucis-o cu o săgeată, la cererea Herei, sau pentru a o pedepsi că s-a lăsat sedusă de Zeus, atunci când fusese prefăcută în ursoaică. Toate aceste legende sunt povestiri de vânătoare, care o aduc în scenă pe zeiţa sălbatică a pădurilor şi munţilor, însoţită în mod obişnuit de animale sălbatice. Un episod din muncile lui Heracles povesteşte cum eroul primise de la Euristeu poruncă să-i aducă acestuia cerbul sau căprioara cu coarnele de aur, animal închinat zeiţei Artemis. Heracles, nevrând nici să rănească, nici să ucidă acel animal sacru, l-a urmărit timp de un an întreg; la sfârşit însă, scos din răbdări de insistenţele lui Euristeu, a ucis totuşi căprioara de aur. Imediat, Artemis şi Apollo s-au ridicat împotriva lui, cerându-i să le dea socoteală. Eroul a reuşit să-i îmblânzească, aruncând asupra regelui Euristeu responsabilitatea acestei vânători. Aceeaşi temă apare şi în întâmplarea cu Ifigenia: mânia zeiţei împotriva familiei acesteia era deja veche (Atreu o mâniase mai demult; Atreu era tatăl lui Agamemnon, care, la rândul său, era tatăl Ifigeniei), dar a fost trezită din nou de o vorbă nefericită a lui Agamemnon, care, omorând un cerb la vânătoare, în timp ce aştepta, în Aulida, vântul favorabil pentru a porni împotriva Troiei, a strigat: „Artemis însăşi nu l-ar fi ucis ca mine!” Artemis a trimis atunci un calm atmosferic ce a imobilizat întreaga flotă greacă pe care o conducea Agamemnon; prezicătorul Tiresias a dezvăluit cauza acestui obstacol neaşteptat, adăugând că singurul remediu era jertfirea Ifigeniei, fiica fecioară a regelui Agamemnon, în cinstea zeiţei Artemis. Constrâns de oştenii săi, Agamemnon a fost obligat să se supună, însă zeiţa nu a acceptat sacrificiul. În ultima clipă, ea a pus o căprioară în locul tinerei fete, pe când aceasta aştepta, legată de o stâncă, să devină prada unui monstru marin trimis de Poseidon, iar pe Ifigenia a luat-o Artemis şi a dus-o în Taurida, ca slujitoare a cultului ce i se închina în acel ţinut îndepărtat din Crimeea. Artemis era venerată în toate ţinuturile muntoase şi sălbatice ale Greciei: în Arcadia şi în ţi-nutul Spartei, în Laconia, pe muntele Taigete, în Elida etc. Cel mai cunoscut sanctuar al zeiţei din lumea greacă era cel de la Efes, dedicat ei, unde Artemis asimilase o străveche zeiţă asiatică a fecundităţii; acest templu era considerat printre cele şapte minuni ale lumii. Anticii o considerau deja pe Artemis drept o personificare a Lunii, rătăcind prin munţi. Fratele ei, Apollo, era şi el privit în mod obişnuit ca o personificare a Soarelui. Dar este sigur că nu toate elementele atribuite zeiţei Artemis aparţineau cultului lunar şi că zeiţa a înlocuit în Panteonul elen pe „Doamna cu Fiare Sălbatice”, care apare pe monumentele religioase cretane. Ea a asimilat şi culte barbare, cum era cel din Taurida, caracterizat prin numeroase sacrificii umane. Artemis era protectoarea Amazoanelor, războinice din Tracia, dornice de vânătoare, independente de jugul bărbatului, ca şi ea. Pentru legăturile zeiţei cu magia, Artemis a fost considerată a fi Hecate, iar pentru cele cu Infernul, a trecut drept Persefona. Am încheiat astfel şi cu Artemis, deci implicit cu zeităţile mai importante ale cultului lunar. - Cum?! Gata?! Atât?! murmură Mihai, cel puţin el părând dispus să mai asculte în continuare şi alte astfel de legende. - Atât?! Nu ţi se pare suficient? întrebă Lia, realizând că nici ceilalţi colegi ai ei nu dădeau semne de oboseală sau plictiseală, în ciuda orei pe care o indicau ceasurile, 02.15. - Mie nu, declară tânărul informatician, dovedindu-se a fi avid după... „informaţii” mitologice. Între timp, „Pacifis”, „navigând” fără probleme printre aştri, îşi continua traseul spre planeta Proxima; pentru această planetă nu exista nici o legendă mitologică pe care Lia să o cunoască... *102. Zeităţi secundare în sistemul solar – sateliţi ai planetelor. Nu exista o legendă pentru planeta Proxima, dar subiectul nu se epuizase. Fostul campion mondial nu întârzie cu propunerea: - Povesteşte-ne şi despre ceilalţi sateliţi naturali ai lui Jupiter şi Saturn, despre care nu ne-ai vorbit încă. - Dar... păru a nu fi de acord Lia. - Legendele acestora, desigur, spuse Mihai. - Să vedem... În cazul lui Jupiter, v-am vorbit despre... - Cei patru sateliţi galileeni, plus Amalteea, îşi aminti Mihai. - Aşa-i, îl aprobă Lia. V-am spus legendele lui Io, Ganimede, Europa, Callisto şi Amalteea, recapitulă ea. Ar mai fi încă 11 legende, însă, din nefericire, pentru Elara, Lysithea şi Thebe nu cunosc legendele aferente lor sau cel puţin nu mi le amintesc acum, în acest moment. Prin urmare, rămân încă opt: Adrastea, Ananke, Carme, Himalia, Metis, Pasiphae, Leda, Sinope, enumeră Lia. Toate acestea erau zeităţi secundare în mitologie, însă destul de importante. - Vorbeşte-ne despre acestea, se entuziasmă campionul. - Dar... păru din nou Lia a se împotrivi, însă se răzgândi de îndată: Fie! Asta doar pentru că aceste legende sunt mai scurte. - Atunci povesteşte-ni-le, o îndemnă chiar şi Lucian, semn că şi el încă mai era interesat de subiect. - Adrastea este numele zeiţei romane Nemesis în mitologia greacă, zeiţa dreptăţii şi a pedepsirii duşmanilor, cunoscută mai mult totuşi ca fiind Nemesis, chiar şi la greci. Tot Adrastea era şi numele sub care era adorată Cibele, în templul care-i fusese consacrat în Grecia de către Adrast, regele Argosului. O altă Adrastea cunoscută în mitologia greacă era o Nimfă ce, împreună cu sora ei (Melissa) şi tatăl ei (Melisseu), l-ar fi îngrijit pe Zeus copil, după ce Rhea l-a ascuns, ca să nu-l înghită Cronos; acest lucru fiind însă valabil doar în cazul în care Amalteea era considerată drept capra ce-l alăptase pe copilul divin, nu doica acestuia. Ananke era o zeiţă arhaică din mitologia greacă, personificând fatalitatea, inevitabila necesitate cosmică. Ea a născut-o, de la Zeus, pe Nemesis (Adrasteea), dar, într-o variantă foarte rară, mai era considerată şi mama celor trei Moire. Fiind cea care împiedica iniţiativa, impulsul voinţei, mişcarea, Ananke includea simbolul absolut al constrângerii. Euripides a portretizat-o sintetic într-un poem al său (Alkeste). După unii filologi moderni (E. Schwyzer etc.), ea ar conţine de fapt ideea de constrângere, forţa ei cosmică, supradivină, fiind comparabilă cu aceea a unicei Moire homerice. Himalia, al cărei nume înseamnă Morăriţa, era o Nimfă din insula Rodos, cu care s-ar fi iubit Zeus, luând înfăţişarea unei ploi roditoare, după victoria sa împotriva Titanilor. Himalia i-a dăruit lui Zeus trei fii, ale căror nume evocă trei activităţi legate de cultura grâului: Sparteus (Semănătorul), Cronios (Cel care Coace Recolta) şi Citos (poate „Brutarul”, deşi, literal, s-ar traduce „Gol pe dinăuntru”, putând să însemne cel care punea grâul în siloz sau în cuptor). În timpul potopului care a acoperit insula Rodos, fiii Himaliei şi ai lui Zeus au scăpat cu viaţă, refugiindu-se pe înălţimile insulei. Carme era o eroină cretană, mama lui Britomartis, tatăl ei fiind Zeus. Ea era considerată drept fiica lui Eubulus, acesta fiind fiul lui Carmanor. Conform altor versiuni, Carme era fiica lui Phoenix, unul dintre fiii lui Agenor. Mama sa ar fi fost în acest caz chiar Casiopeea. Se povestea că la bătrâneţe, Carme ar fi fost luată prizonieră şi dusă la Megara, ca doică a Scyllei, fiica regelui Nisos. Sinope era eroina care a dat numele cetăţii Sinope de pe coasta asiatică a Pontului Euxin. Ea era una dintre fiicele zeului-râu Asopos. A fost răpită de Apollo, care a dus-o în Asia Mică, unde i-a dăruit un fiu, numit Siros, eroul care a dat numele său sirienilor, deci eponimul Siriei. O altă tradiţie o considera drept o fiică a lui Ares şi a Eginei. A fost consemnată şi o altă legendă bizară, legată de Sinope: Zeus se îndrăgostise de ea şi-i jurase că-i va dărui tot ceea ce-i va cere ea. Tânăra fată i-a cerut atunci doar să-i cruţe virginitatea. Zeus, legat de jurământul făcut, i-a respectat dorinţa şi i-a dat drept reşedinţă ţinutul Sinope. Mai târziu, ea a cerut acelaşi lucru lui Apollo şi zeului-râu Halis şi nu a permis nici unui muritor să se bucure de ceea ce zeii nu au putut obţine de la ea, rămânând fată bătrână. Pasifae, fiică a lui Helios şi a Perseidei, soţia lui Minos, regele Cretei şi mamă a lui Deucalion, a Ariadnei, a lui Androgeu şi a Fedrei. Deoarece Minos nu a respectat un jurământ făcut lui Poseidon, acesta s-a răzbunat, inspirând în Pasifae o dragoste nelegiuită pentru un taur dezlănţuit, ce devasta ţara lui Minos. Astfel s-a născut Minotaurul, fiinţă jumătate om, jumătate taur, care a fost ucis de Teseu, cu ajutorul Ariadnei. Pasiphae era deci mama Minotaurului. Metis, al cărei nume însemna „Prudenţa”, sau, uneori, în sens peiorativ, chiar „Perfidia”, era o zeiţă din prima generaţie de divinităţi, anteriori Olimpienilor, fiind fiica lui Oceanos şi a soţiei sale, Tethys. Metis trecea drept prima soţie sau prima iubită a lui Zeus. Tot ea îi dăduse lui Zeus leacul datorită căruia Cronos a trebuit să scoată toţi copiii pe care-i înghiţise. Mai târziu, Metis rămăsese însărcinată, dar Gaia şi Uranos îi preziseseră lui Zeus că, după ce Metis i-ar dărui o fiică, avea să-i dăruiască şi un fiu, care-l va detrona mai târziu, tot aşa cum îl detronase el pe tatăl lui, Cronos. Atunci, la sfatul Gaiei, sau chiar al lui Metis însăşi, Zeus a înghiţit-o pe Metis şi a adus astfel pe lume o fiică, zeiţa Atena, gata înarmată. - Cine a adus-o pe lume pe Atena? Metis? o întrerupse doctoriţa, părând nelămurită. - Nu. Zeus, răspunse Mihai. - Aşa-i, îl aprobă Lia surâzând. - De altfel, dacă aţi fi fost cu toţii mai atenţi, aţi fi remarcat faptul că Lia ne-a mai povestit o dată despre Metis, puţin mai altfel formulat. Şi v-aţi fi amintit că atunci când a sosit momentul naşterii, deci la împlinirea sorocului, Metis fiind înghiţită de Zeus, Prometeu sau Hefaistos i-ar fi crăpat capul lui Zeus cu o lovitură de secure, astfel ieşind zeiţa Atena, adăugă Mihai. - Într-adevăr, am spus asta când v-am povestit legenda marelui Zeus, îşi aminti Lia. - Deh, ce să facem, se pare că n-am fost toţi chiar atât de atenţi la amănunte, încât să reţinem totul, rosti doctoriţa, justificând: Dar pe atunci „Pacifis” trecea prin dreptul lui Jupiter, deci asta ne-a distras atenţia. În orice caz, Lia, să nu crezi că vorbeşti cumva degeaba, pentru pereţi. Se pare că ţi-ai câştigat deja un discipol, în persoana lui Mihai. El a reţinut totul. - Nu-i adevărat, protestă Maria. Nu doar el; şi eu... - Eh, vezi? Ce spuneam? zise Stela. De altfel, să ştii că şi noi am reţinut destule amănunte, dar nu chiar pe toate. - Îmi închipui... zâmbi Lia, plăcut impresionată de interesul pe care-l manifestau colegii ei faţă de mituri. - Hai, spune-ne şi despre Leda; e singurul satelit care a mai rămas din pepiniera lui Jupiter, a cărui legendă o cunoşti, o îndemnă din nou Mihai. - Sigur... După tradiţia cea mai cunoscută, Leda era fiica regelui Etoliei, Testios şi a Eurithemisei. Ea descindea, prin urmare, din Etolos şi pe linie paternă, din Calice, una dintre fiicele lui Eol, fiind deci din neamul lui Deucalion. Surorile ei erau: Alteea, mama lui Meleagru şi Hipermestra. Alte tradiţii amintesc şi de alte surori: Clitia şi Merlanippe. Se mai povestea, de asemenea, că Glaucos, fiul lui Sisif, trecea prin Lacedemona (Sparta), căutând caii pe care-i pierduse. Acolo, el s-ar fi iubit cu Pantidia şi i-ar fi dăruit o fiică numită Leda, care trecea drept fiica lui Testios, cu care se căsătorise mai apoi Pantidia, luând numele de Eurithemisa, această legendă apropiindu-se de legenda naşterii lui Ulise, care ar fi fost rodul iubirii furate de Sisif. Atunci când prinţul Tindar, alungat din Lacedemona de către Hippocoon şi fiii săi, s-a refugiat în Etolia, la curtea regelui Testios, acesta l-a primit cu ospitalitate, oferindu-i mâna fiicei sale, Leda. Tindar s-a căsătorit cu Leda şi a ajuns mai târziu regele Spartei, fiind reaşezat pe tronul care i se cuvenea, de către Heracles. Leda şi-a urmat soţul în Lacedemona şi a avut mai mulţi copii: Timandra, care s-a căsătorit cu Echemos; Clitemnestra, soţia lui Agamemnon; Elena şi Dioscurile (Dioscurii fiind gemenii Castor şi Pollux). Dintre aceşti copii, cărora tragicii greci le-o mai adaugă uneori şi pe Phoebe, unii au fost fiii lui Zeus, care a luat înfăţişarea unei lebede pentru a se iubi cu Leda. Uneori se povesteşte că, dimpotrivă, Leda s-ar fi prefăcut într-o lebădă, pentru a fi aproape de Zeus, avându-i astfel pe gemenii Castor şi Pollux, cunoscuţi sub numele de Dioscuri. Dar se mai povestea, de asemenea, că Elena era, în realitate, fiica lui Zeus şi a zeiţei Nemesis. Zeiţa încercase să fugă de Zeus şi se prefăcuse în gâscă, pentru a scăpa de el, dar Zeus se prefăcuse şi el în lebădă şi a reuşit astfel s-o îmbrăţişeze. Nemesis a făcut apoi un ou, pe care l-ar fi abandonat. Însă un păstor l-ar fi găsit şi i l-a adus Ledei, care l-a aşezat cu grijă într-o lădiţă. Când Elena a ieşit din ou, a considerat-o fiica ei, fiindcă era foarte frumoasă. Cel mai adesea însă şi în special începând cu Euripide, se admitea că Leda însăşi, în urma iubirii cu Zeus, a făcut un ou (sau chiar două), din care ar fi ieşit două cupluri de gemeni: Pollux şi Clitemnestra, Castor şi Elena. În Sparta, în timpul Leucippidelor, călătorilor li se arăta găoacea unui ou uriaş, care trecea drept oul făcut de Leda. Şi astfel am terminat cu legendele sateliţilor lui Jupiter, pentru că, repet, nu cunosc miturile pentru Elara, Lysithea şi Thebe (probabil eroul cu acest nume ar fi eponimul ţinutului Teba), dar sunt aproape convinsă că dacă totuşi există legende pentru aceste denumiri, ele au legătură directă cu Zeus. - Era de aşteptat, comentă Alex. - Desigur, fiind vorba despre sateliţii lui Jupiter, adăugă Nistor. - Şi ca să terminăm cu sateliţii, povesteşte-ne şi despre cei rămaşi de la Saturn, propuse Mihai. - Din cei 18 sateliţi ai lui Saturn, au mai rămas nepovestite doar legendele celor denumiţi Ianus şi Tethys sau Thetys. Când v-am povestit despre Saturn şi sateliţii săi, de fapt, despre legendele aferente denumirilor acestora, v-am vorbit despre Titan, Mimas, Encelados, Atlas, Epimeteu, Iapet, Hyperion, Calypso, Phoebe, Dione (iar Saturn are doi sateliţi cu numele Dione), iar puţin mai înainte, când v-am povestit despre legendele divinităţilor care personificau Pământul, v-am vorbit şi despre Rhea, pentru Telesto v-am spus că nu cunosc nici o legendă legată de această denumire şi nici nu mi-am amintit-o între timp, iar sateliţii 1980S26, 1980S27 şi 190S18 n-au legende mitice. Rămân deci doar Ianus şi Tethys, recapitulă Lia. - Spune-ne despre aceştia, nu renunţă Mihai la ascultarea legendelor. - De acord, murmură Lia şi reîncepu: Ianus era o veche divinitate romanică protectoare a uşilor şi ferestrelor, fiind într-un timp socotit chiar zeu al zeilor de către romani. Porţile templului său, în Forul Roman, erau deschise în timp de război şi închise în timp de pace. Era implorat în orice ocazie şi mai ales în viaţa familială. De la el a rămas numele Gianicolo din Roma, ca şi numele primei luni a anului, ianuarie, el fiind considerat zeul tuturor începuturilor. Era reprezentat cu două feţe: una fiind simbol al lunii, cealaltă simbol al soarelui, două feţe opuse, cu una privind în faţă, iar cu cealaltă în spate. Astfel era el înfăţişat, iar în cinstea lui se celebrau agonaliile. Ianus era deci unul dintre cei mai vechi zei din Panteonul Roman, strict italic, legendele sale fiind pur romane, fără influenţe greceşti sau de altă natură şi erau legate, în general, de originea ceăţii Roma. După anumiţi mitografi, Ianus era de felul său din Roma, unde ar fi domnit odinioară împreună cu Camese, un rege mitic, căruia nu i se cunoştea decât numele. După alţii, Ianus ar fi fost un străin, originar din Tesalia. Exilat la Roma, el ar fi fost bine primit de regele Camese, care şi-ar fi împărţit regatul cu el. Ianus ar fi construit atunci o cetate pe colina care a luat numele de Ianulicus (astăzi Gianicolo), de la numele zeului. Venit în Italia împreună cu soţia sa, numită Camise sau Camaseme, el ar fi avut mai mulţi copii, în special pe Tiber, cel care a dat numele râului Tibru. Mai târziu, după moartea lui Camese, Ianus a domnit singur peste Latium; el ar fi fost cel care l-ar fi primit pe Saturn, atunci când acesta a fost izgonit din Grecia de către fiul său, Jupiter (Cronos şi Zeus). În timp ce Ianus domnea peste Ianiculus, Saturn domnea peste Saturnia, un sat situat pe înălţimile Capitoliului. Acestei domnii a lui Ianus i se atribuie caracteristicele obişnuite ale Vârstei de Aur: cinstea perfectă a oamenilor, belşugul, pacea desăvârşită etc. Ianus ar fi inventat folosirea navelor, bineînţeles, a celor maritime, pentru a veni din Tesalia în Italia; tot el ar fi introdus utilizarea monedei. De fapt, cele mai vechi monezi romane din bronz aveau pe avers efigia lui Ianus şi reversul reprezenta o provă de navă. Ianus i-ar fi civilizat pe primii locuitori din Latium, Aborigenii, binefacere atribuită şi lui Saturn. Înaintea domniei lui, aceştia duceau o viaţă de mizerie şi nu cunoşteau nici cetăţile, nici legile, nici cultura solului. Ianus i-ar fi învăţat toate aceste lucruri. După moarte, Ianus a fost divinizat şi personalităţii sale divine i s-au ataşat alte legende, fără legătură aparentă cu cele precedente. I se atribuia, în mod special, un miracol, care a salvat Roma de cucerirea sabină. În vremea când Romulus şi însoţitorii săi răpiseră femeile sabine, Titus Tatius şi sabinii au atacat noua cetate. Într-o noapte, Tarpeia, fiica paznicului de pe Capitoliu ar fi dat cetăţuia pe mâinile sabinilor. Aceştia au escaladat înălţimile Capitoliului şi erau pe punctul de a-i învinge pe apărători, când Ianus a făcut să ţâşnească în faţa asediatorilor un izvor cu apă caldă, care i-a îngrozit pe sabini şi i-a pus pe fugă. Pentru a comemora acest miracol, s-a hotărât ca poarta templului lui Ianus să rămână mereu deschisă în vreme de război, pentru ca zeul să poată veni oricând în ajutorul romanilor; poarta nu era închisă decât dacă pacea domnea peste Imperiul Romei. În poemul său burlesc despre Transformarea Împăratului Claudius într-un dovleac (Apocolocynthosa), Seneca povestea că Ianus, orator latin iscusit, obişnuit cu dezbaterile din Forum şi expert în arta de a întoarce lucrurile pe toate feţele, a pledat în favoarea lui Claudius. Dar era în mod evident vorba de o alcătuire literară ironică despre personalitatea unui zeu care nu mai era luat în serios. Se mai spunea că Ianus s-ar fi căsătorit cu Nimfa Iuturna, al cărei sanctuar şi izvor se găseau nu departe de propriul său templu, în Forul Roman. Cu Iuturna, Ianus ar fi avut un fiu, numit Fons sau Fontus, zeul izvoarelor. Şi astfel am încheiat şi cu Ianus; a mai rămas doar Tethys. - Deci acest Ianus era strict roman, zise blonda. - Întocmai, întări Lia. - Ciudat, aprecie Alex. Ne obişnuisem ca legendele romane să fie „împrumutate” de la greci. - Nu era astfel în toate cazurile. Mai existau şi legende romane autentice, din care se puteau inspira chiar şi vechii greci, dar, după cum v-aţi dat seama, mult mai des se întâmpla invers, îl lămuri Lia. - Deci grecii aveau mai multă imaginaţie, concluzionă Stela. Sau poate erau mai culţi. - În general, toate popoarele antice erau foarte înţelepte. Legendele lor demonstrează acest lucru, zise Lia. - Într-adevăr, demonstrează, o aprobă comandantul, apoi propuse: Atunci vorbeşte-ne şi despre Tethys. În ciuda orei târzii, 02.45, Lia nu încetă să relateze legende mitologice, dezvăluindu-le colegilor săi din înţelepciunea popoarelor antice, sau transmiţându-le ceva din această înţelepciune: - Thetys, fiica lui Uranos şi a Geei în mitologia greacă, sora Titanidelor, deci ea însăşi una dintre cele şase Titanide şi soţia lui Oceanos, era una dintre divinităţile primordiale ale teogoniilor elenice. Ea personifica „fecunditatea” feminină a mărilor. Născută din iubirea lui Uranos şi a Gaiei, era cea mai tânără dintre Titanide. Mai târziu, ea s-a căsătorit cu Oceanos, unul dintre fraţii ei, Titanii, având cu el un număr mare de copii, peste 3000, care personificau toate râurile şi fluviile din lume din acea vreme. Tethys a crescut-o pe Hera, pe care i-o încredinţase sora sa, Rhea, o altă Titanidă, în timpul luptei lui Zeus împotriva lui Cronos. Drept recunoştinţă, Hera a reuşit să-i împace pe Tethys şi Oceanos, care se certaseră. Sălaşul zeiţei Tethys era, în general, situat în extremul Occident, dincolo de ţinutul Hesperidelor, în regiunea în care, în fiecare seară, Soarele îşi încheia drumul său pe cer. Tot Thetis se numea şi cea mai frumoasă dintre Nereide, fiica lui Nereu şi a lui Doris. Zeus ar fi luat-o pe Nereida Thetis în căsătorie, dar auzind că fiul ei va depăşi în eroism şi virtute pe propriul lui tată, i l-a dat de soţ pe Peleu. Fiul lor a fost Ahile, cunoscut erou grec în antichitate, care şi-a depăşit, într-adevăr, tatăl, în vitejie (pe Peleu). La nunta lui Peleu cu Thetis n-a fost invitată Eris; au participat toate divinităţile, cu excepţia ei. Discordia, nefiind invitată, a trimis oaspeţilor un măr de aur, mărul Discordiei, care trebuia oferit în dar celei mai frumoase dintre cele trei zeiţe prezente: Afrodita, Hera şi Atena. Pentru că i-a promis mâna preafrumoasei Elena, Paris, judecător la acel inedit concurs de frumuseţe divină, a oferit mărul Afroditei, atrăgându-şi astfel mânia celorlalte două, care s-au răzbunat atât pe el, cât şi pe troienii lui, declanşându-se războiul Troiei. Şi gata cu sateliţii planetelor sistemului solar. Am epuizat toate legendele. - Nu încă, se împotrivi categoric Mihai. A rămas sufletul sistemului solar, Soarele şi nu se poate să nu ne vorbeşti despre el... - Aşa-i; Soarele... murmură îngândurată Lia. Şi se părea că, deşi „Pacifis” se îndepărtase mult de Soare şi de întreg sistemul solar, discuţiile vor continua exact cu legenda „sufletului” sistemului solar, însuşi Soarele... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate