agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 483 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-09-23  |     | 



*104. Dilema comandantului: domnişoara consilier.

04.00 îi găsi pe cei şapte tineri pe puntea principală. Probabil că acasă, părinţii dormeau, dacă reuşeau acest lucru. Sau poate erau trezi, cu gândul la copiii lor, pe care nu-i vor mai vedea o perioadă îndelungată şi nici nu vor putea afla veşti de la ei. Dar cei şapte tineri nu aveau de unde şti dacă părinţii lor dormeau sau nu la acea oră, ei aflându-se la bordul navei albastre „Pacifis”, care-şi continua drumul spre Proxima. Fără a intenţiona să pară că le-ar da un ordin direct colegilor săi, Lucian propuse:
- Ar fi cazul să ne retragem în rezervele noastre acum, la culcare, sau cel puţin să încercăm să ne odihnim.
- Desigur, ar fi cazul, murmură aprobator lunganul, gândul zburându-i la adolescenta cea bălaie, Adela; oare ea dormea la ora aceea sau nu?
Glasul şefului său îl readuse la realitate:
- Pentru că totuşi e, teoretic, prima noapte la bord, presupun că ar trebui să rămână cineva de pază, să supravegheze aparatura, zborul, în general, să se asigure că totul decurge în condiţii normale.
- Am putea rămâne toţi, prezentă Alex o posibilitate.
- N-ar fi exclus, dar n-ar fi o variantă rezonabilă. N-are rost ca după aceea să fim toţi mult prea obosiţi, morocănoşi, indispuşi. Să rămână doar unul singur dintre noi ar fi totuşi suficient, presupuse comandantul.
- Roboţii s-ar putea descurca foarte bine cu acest aspect, zise Mihai.
- Nu mă-ndoiesc de eficienţa roboţilor tăi, doar am fost de acord să ne însoţească, dar consider că e cazul ca unul dintre noi să rămână aici, pe puntea principală, până se vor trezi ceilalţi, alături de roboţi, îşi susţinu Lucian părerea.
- Bine, să rămână, acceptă Nis, ridicând totuşi problema: Dar cine? Care dintre noi?
- Se oferă vreunul voluntar? se interesă Lucian.
Colegii se priviră între ei contrariaţi, nepărând dispuşi să se ofere, de bună-voie.
- Fiind comandantul, ai putea stabili concret care dintre noi va fi cel care va rămâne, i se adresă Lia.
- V-am spus şi vă repet: N-am de gând să vă impun nimic, contrar voinţei voastre. Deci nu eu voi hotărî cine va rămâne. Prefer să vă las să alegeţi, iar decizia să vă aparţină în totalitate, replică Lucian. În plus, obişnuiţi-vă odată cu asta, să nu fiu nevoit să repet, de fiecare dată!
- Atunci să supunem la vot, propuse blonda.
- Am putea scrie bileţele cu numele noastre, iar Felix sau Robby să extragă bileţelul cu numele celui care va rămâne, presupuse Stela.
- Sau am putea folosi varianta cu şapte beţişoare subţiri, de lungimi diferite. Acela dintre noi care va alege beţişorul cel mai lung, sau pe cel mai scurt, va rămâne de veghe, veni Lia cu o altă propunere.
- Ba am putea pune computerul să aleagă, zise, evident, informaticianul.
- Ba mai bine aducem şase scaune aici, în mijlocul încăperii. Unul dintre roboţi ne poate da startul, noi ne aşezăm repede, iar cel care rămâne în picioare, fără scaun, rămâne şi de veghe, spuse lunganul.
- Ba nu, mai bine votăm, rămase la părerea ei blondina. Cel votat de mai mulţi colegi, rămâne de veghe.
- Ba nu-i bine aşa, se împotrivi lunganul. Ideea mea era mai bună. Şi mai amuzantă.
- Eu zic să rămână cel mai odihnit dintre noi, fu de părere Alex.
- Şi care ar fi acela, mă? Tu, spre exemplu?! îl întrebă Nis, găsind inconvenientul propunerii geneticianului.
- Nu ştiu care, dar nu eu, în nici un caz, preciză Alex.
- Nu-i bine, îl contrazise doctoriţa. Propun să vă consult rapid şi stabilesc eu cine va rămâne.
- I-auzi! Cum să nu? Ne şi grăbim să-ţi dăm ţie ascultare, comentă Alex, deloc dispus să accepte ideea doctoriţei.
- Deci, nu se oferă nici unul voluntar? concluzionă Lucian.
- Nuu... întăriră colegii.
- Hai să alegem cumva, spuse blondina.
- Dacă vom reuşi să cădem de acord asupra modalităţii de a alege cumva, o completă Stela.
- Nu-i nevoie să alegem nimic, îi întrerupse Lucian. Ajunge! Gata! V-am auzit destul! M-am săturat! Pierdem timpul degeaba aşa. Rămân eu.
- Tu?! îşi întoarseră colegii miraţi privirile spre el.
- Da, eu, repetă el.
- De ce tu, şefu’?
- Pentru că tocmai m-am oferit voluntar, explică el. Ce anume nu pricepi?
- Ah, te-ai oferit... Foarte bine, şefu’. Să fie cum zici tu, îl aprobă lunganul, el pornind deja spre culoarul cu rezerve; spuse, după ce căscă: Atunci, noapte bună, tuturor. Iar ţie, şefu’...
- Mişcă la culcare, Nis! îl întrerupse, zâmbind, Lucian.
Lunganul se retrase, deşi era convins că nu putea adormi, cu gândul la Adela. Dar nici pe puntea principală n-ar fi putut rămâne, prezenţa i-ar fi fost inutilă. Nu se putea concentra, deci nu putea veghea ca totul să decurgă în ordine. După Nis, urmă Alex, dar nici el nu se retrase fără a-şi saluta colegii. Apoi porni doctoriţa Stela, micuţa blondină Maria, pregătindu-se şi Mihai. Însă înainte de a se îndrepta spre culoarul cu rezerve, zise către Lia:
- Mi-au plăcut tare mult toate legendele pe care ni le-ai povestit. Şi presupun că există multe alte legende, despre care nu ne-ai vorbit încă.
- Desigur, mitologia e foarte vastă, nu se limitează doar la denumirile cuprinse în sistemul solar şi nici doar la legendele greceşti şi romane, îl aprobă ea.
- Îmi dădeam seama, rosti Mihai îngândurat. În cazul ăsta, dacă am să te rog să-mi mai povesteşti şi altă dată, ai fi de acord?
- Da, ar fi posibil. Timp avem desul.
- Bine, mersi. Atunci aşa rămâne, stabili informaticianul. De abia aştept să aflu şi alte legende.
- Vei afla, dar altădată. Deocamdată, noapte bună, campionule, i se adresă astfel Lia.
Mihai o privi uimit, dar nu-i reproşă nimic. Îi spuse doar:
- Noapte bună, Lia. Iar tu, Luci...
- Noapte bună, campionule, utiliză el termenul amintit de Lia, surâzând uşor.
- Şi tu? se interesă campionul.
- O să mă descurc eu, îl asigură Lucian.
- Dar n-o să te plictiseşti aici, singur? insistă Mihai.
- Rămân cu roboţii tăi, deci, n-o să fiu singur.
- Ah, ai companie... În cazul ăsta, îţi spun de pe acum că sigur n-o să te plictiseşti, spuse Mihai.
- Nu mă-ndoiesc de acest lucru...
Tânărul informatician se retrase, iar în curând intră în rezerva lui, unde va dormi pentru prima oară. Uşa se închise automat în urma lui. Pe puntea principală mai rămăsese, cu excepţia lui Lucian, doar Lia, însă nici ea nu intenţiona să întârzie prea mult pe acolo. Se gândi totuşi să-l anunţe şi pe Lucian de intenţia ei:
- Bine... Acum cred că o să plec şi eu.
După ce zise aceste câteva cuvinte, chiar se pregăti de plecare, dar glasul lui Lucian o opri:
- Lia, stai, te rog!
- Poftim?! se întoarse ea din nou spre el, privindu-l întrebător.
Oare intenţionat rămăsese ultima sau de ce?!
- Mai rămâi puţin, repetă el, adăugând: Te rog!
- Dar... Sunt destul de obosită, găsi ea o scuză.
- Numai puţin, insistă el. Ce-ai avea de pierdut?
- Timp, preciză ea.
- Timp?! Timp e destul, chiar şi ca să te odihneşti sau ca să-l pierzi. Hai, doar am spus şi cuvântul magic... Sau vrei cumva să-l repet? Prea bine. Fie. Te rog! Te rog frumos.
- Ah, dacă insişti atât de mult, am să rămân, decise ea. Însă numai puţin, să ştii.
- Bineînţeles, puţin. Ia loc, o invită el.
- Tocmai ţi-am spus că n-am de gând să stau prea mult, îi aminti ea.
- Nu mult, dar atât de puţin cât vei rămâne, ai de gând să stai în picioare? justifică el.
Ea nu mai protestă. Se aşeză pe un scaun alăturat.
- Şi totuşi, de ce mi-ai cerut să rămân? întrebă ea.
- Nu-ţi fie teamă. N-am să-ţi cer să-mi ţii companie. Vreau doar să vorbim, desigur, puţin.
- Hmm... Să-ţi ţin companie nici n-aş fi acceptat, zise ea. Iar de vorbit, cred că am vorbit destul.
- Mai ales tu, o aprobă el. Cum de ştii atâta mitologie?
- Am mai spus că am studiat-o. Şi de plăcere, dar şi pentru că am fost nevoită. Am învăţat unele limbi care nu mai sunt de mult în circulaţie şi a trebuit să studiez atât istoria, cât şi cultura acelor popoare antice. Iar mitologia s-a încadrat şi ea în programă. În plus, evident, mi-a şi plăcut, tare mult.
- Într-adevăr, e interesantă, o aprobă Lucian. De aceeaşi părere e şi Mihai. L-ai captivat cu toate aceste legende. Desigur, poate şi pe noi, ceilalţi, dar cel mai mult pe el.
- Am remarcat acest lucru, zise Lia.
- Ai studiat mitologia... Asta presupune că ai citit foarte mult.
- Desigur. Iliada, Odiseea, Eneida, precum şi multe alte lucrări, poeme sau nu, scrise de Homer, Hesiod, Platon, Ovidiu, Vergiliu, Lucreţiu, Apollodor, Lucian, Diodor, Horaţiu, Aristofan, Seneca şi alţi înţelepţi din antichitate, cât şi lucrările filozofilor moderni, Freud, Marx, Engels, Sartre etc.
- Când ai avut oare timp să citeşti atâta? se miră el.
- Am avut destul. Mai ales că eu nu mergeam în fiecare seară la discotecă şi nici măcar în zilele de la sfârşit de săptămână, ca alţii... spuse ea, ca un fel de reproş la adresa lui.
- Ah, deci, eu de-aia am rămas aşa de incult, din cauza discotecii, din cauza timpului pierdut pe acolo, se dumiri el, pricepând aluzia.
- N-am zis niciodată că ai fi incult, se apără ea.
- Dar nici n-ai negat acest lucru, recunoaşte! Eu... Doar cu matematica mea, adept al exactităţii... Să recapitulăm: Sunt incult, incompetent, incapabil, inutil; pe deasupra, chiar şi indisciplinat. Ce frumos, nu?! Grozav comandant! Sau halal...
- De asta mi-ai cerut să rămân puţin cu tine? Ca să-mi reproşezi toate astea? Ştii, aş prefera să plec, zise ea şi chiar vru să se ridice.
- Nu, stai! De acord, scuze! Nu vreau să te supăr. Dar n-am reuşit să înţeleg nici până acum de ce m-ai reclamat totuşi Comisiei de Disciplină a Institutului? N-ai putea să-mi explici?
- Te rog, nu redeschide subiectul! A fost doar o greşeală din partea mea. N-ai putea să uiţi sau să treci cu vederea?
- Dacă-mi dai o mână de ajutor, poate aş reuşi să uit... Ce zici, ai fi dispusă să-mi accepţi prietenia, ca să pot şi eu uita ce-a fost atunci? încercă el.
- Frumoasă încercare... Ţi-am spus destul de clar că nu! Mulţumeşte-te cu relaţia de colegialitate, aşa cum a rămas stabilit, iar dacă vrei să nu mai fi refuzat altădată, nu-mi mai veni cu asemenea propuneri, se arătă ea de neînduplecat.
- Bine. Am înţeles. Trebuie să renunţ, pentru că n-am nici o şansă.
- Cam aşa...
- Fie cum vrei. Reţine însă: Nu renunţ definitiv, o avertiză el.
- Ah... Ar fi spre interesul tău să te laşi păgubaş, definitiv!
- Poate... murmură el.
- De ce-ai decis să rămâi tu de veghe în noaptea asta? schimbă ea subiectul.
- M-am oferit voluntar, am spus.
- De ce nu te-ai oferit de la început?
- Am crezut că poate va fi altul interesat de ofertă.
- Hmm... Nu faci pe comandantul cel dur cu noi, deşi ai putea. Ai fi putut decide cine să rămână. Un singur cuvânt de-al tău şi ar fi fost de ajuns. Ceilalţi ar fi trebuit să se supună, să te asculte, fără a comenta.
- Dar am decis deja: Să rămân eu! Iar ceilalţi mi-au dat ascultare: S-au dus să se odihnească!
- Nu asta doream să spun, dar sigur înţelegi tu... Şi totuşi, ce urmăreşti de fapt, prin comportamentul ăsta? Să câştigi simpatia colegilor?
- Nu! Am spus de la început: Vreau doar să fim uniţi, să ne înţelegem; pentru asta e nevoie să fim prieteni. Şi nu cred că dacă aş fi autoritar, dur, exigent, ar fi mai bine decât aşa. În plus, nu-mi place să tot repet acest lucru. Presupun însă că ne-am putea înţelege mult mai bine astfel, ca prieteni, renunţând la formalităţi inutile.
- S-ar putea să ai dreptate, acceptă ea parţial.
- Desigur, s-ar putea... După cum s-ar putea şi să greşesc. Rămâne de văzut...
- Mda, rămâne... murmură ea, intenţionând din nou să plece; se ridică în picioare.
- Lia... şopti el, dorind s-o oprească; parcă involuntar, întinse mâna spre ea.
- Nu mă atinge! îi porunci ea pe un ton autoritar, retrăgându-şi rapid mâna din calea lui.
- Uau... Scuze! Am comis cumva vreun delict foarte grav?
- Nu. Doar... Nu mă atinge! repetă ea, ceva mai domol.
- Nu ştiam că ar fi interzis. Şi dacă am să te ating totuşi, ce-o să-mi faci? Încalc vreo lege? Mă arestezi?
- Evident, nu.
- De fapt, tocmai am îndrăznit; te-am atins deja. Ai cumva cătuşele la tine? Poftim, întinse el sugestiv mâinile.
- Nu exagera! se încruntă ea.
- Tot eu exagerez? se miră Lucian.
- Da, tu...
„Periculoasă puicuţă, fiule...” îşi aminti Lucian cuvintele blondului Enka, ceea ce îl determină să zâmbească, deşi îşi aproba tatăl în gând: „Hmm... Într-adevăr, foarte periculoasă, blondule!”
- De ce tot zâmbeşti aşa? îl trezi ea.
- Şi asta-i interzis? Nu ştiam.
- Nu-i interzis. Mă întrebam doar... justifică ea.
- Mă gândeam la ceva, îi oferi el o explicaţie neclară.
- Şi gândul acela era atât de amuzant?
- Probabil, surâse el.
- Păi... Dacă nu ai nimic important să-mi comunici, cred că am să mă retrag acum, îl anunţă Lia.
- De acord. Doar m-am oferit voluntar să rămân de veghe în această primă noapte la bord. Nu eşti obligată să-mi ţii companie. Nu te reţin. Înţeleg că eşti obosită.
- În cazul ăsta... Cu voia ta, comandante...
- Eşti liberă, îi permise el, dar se răzgândi imediat: De fapt, mai stai puţin!
- Ţi-ai amintit ceva în ultima clipă, comandante?
- Te rog, nu mă ridiculiza!
- Cum? Cine? Eu?!
- Cine altcineva? Nu-mi place să fiu luat peste picior.
- Dar nu te luam deloc peste picior.
- Nu?! se miră el.
- Deloc, repetă ea.
- Ciudat. Eu aşa aveam impresia. Că-mi vorbeşti cumva de sus, îmi dai peste nas.
- Greşeşti.
- Se poate... Nu te înţeleg. Eşti dificilă.
- Cine vorbeşte? Tocmai tu?! Totuşi, de ce mi-ai cerut să mai rămân, din nou?
- Poate greşesc, din nou... Cu toate astea, vreau să-ţi amintesc că nu-mi place să mă vorbeşti de rău de faţă cu colegii noştri.
- Parcă spuneai că ţi-ar fi indiferent şi că nu te vei supăra, oricare ar fi părerea noastră despre tine.
- Nici nu m-am supărat. Par cumva a fi?
- Nu prea...
- Nici nu ţi-aş dori să mă vezi vreodată cu adevărat supărat... Aş prefera totuşi ca în cazul în care ai vreo nemulţumire în legătură cu comportamentul meu, să-mi spui mie personal, nu să strigi în gura mare, de faţă cu toţi ceilalţi.
- Mi-ai mai spus o dată chestia asta şi am înţeles. Nu-i nevoie să-mi repeţi. Am reţinut. Nu sunt uitucă, să ştii!
- Ah, tot eu am greşit şi acum?
- Aşa cred...
- Ar trebui, deci, să-mi cer scuze, din nou. Bine... Îmi pare rău! Ce zici? Mă ierţi?
- Mă mai gândesc. Poate-ţi acord încă o şansă.
- Mersi. Şi... Cu prietenia cum stăm? zâmbi el.
- Iar începi? Ar trebui să-ţi fie clar că nu sunt interesată de oferta ta, iar altă dată, repet, nu mai tot întreba, evită să fii refuzat de prea multe ori.
- Într-adevăr, ar deveni supărător, neplăcut, dar eu sunt un tip perseverent, nu renunţ aşa de uşor...
- Te crezi isteţ, nu?! îl întrerupse ea. Poate chiar eşti, dar nu încerca să faci pe şmecherul cu mine; nu-ţi merge!
- Am remarcat deja... Dar eu doream doar să-ţi spun „noapte bună”.
- Ah... Mulţumesc. Ăăă... Şi nu cred că ţi-aş putea face aceeaşi urare, n-ar fi tocmai potrivit, îşi dădu ea seama.
- Nu, n-ar fi, spuse el şoptit.
- Atunci, te las să-ţi vezi liniştit de treabă. Nu vreau să te încurc. Spor la... Orice vei face până dimineaţă.
- Mersi, murmură el, apoi privi cum dispare în direcţia culoarului cu rezerve.
Din nou îşi aminti cuvintele domnului Enka: „Periculoasă puicuţă, fiule!” Şi din nou îl aprobă în gând: „Câtă dreptate ai avut în privinţa ei, blondule... Chiar e periculoasă! Nici n-a început bine misiunea şi gata, mi-a şi dat de furcă, destul de serios... Ţi-am spus că am să o domolesc eu, dar acum nu mai ştiu... Oare voi reuşi vreodată?” Auzi uşa de la rezerva ei închizându-se. De abia în acel moment rămăsese, într-adevăr, singur pe puntea principală. Sau poate doar cu roboţii. Dar el şi roboţii... Nu prea vedea ce-ar putea discuta cu ei. Îşi dădea seama că n-ar fi fost deloc obligatoriu să rămână totuşi cineva, deci nici măcar el, dar considera că e mai precaut astfel. Desigur, nu era pentru prima oară când rămânea doar el singur, în plină noapte, pe puntea principală a navei albastre „Pacifis”, doar că, de data aceasta, spre deosebire de celelalte dăţi, nava nu mai staţiona pe rampa de lansare a rachetodromului Institutului, ci zbura în afara sistemului solar, în misiune spre planeta Proxima. Iar el era totuşi, după cum indicau cele şase mici bulinuţe aurii de pe reverul hainei uniformei sale, comandantul acestei misiuni. Şi nu era nici joacă, nici glumă, nici probă. Totul era foarte serios. Norocul lui că avea parte de nişte colegi minunaţi. Cât despre ea, domnişoara consilier, nici nu mai ştia ce să creadă. Oare chiar era rea, sau doar aşa dorea ea să lase impresia? Ştia doar că o iubeşte, că e îndrăgostit de ea, dar o anumită promisiune făcută, mai ales faţă de domnul Virgil Stancu, tatăl ei, îl împiedica să-i spună deschis tot ceea ce simţea pentru ea. Şi atunci? Ce putea face? Să lase lucrurile aşa cum erau? Adică, nu în avantajul lui... Ce dilemă! Măcar era bucuros că ea era acolo, la bordul navei, nu rămăsese acasă, pe Terra. Călătoreau împreună, pentru următorii cel puţin 13 ani. Destul de interesant... Oare ce se va mai întâmpla pe parcurs? Cum îl va privi ea după toţi aceşti ani? Se va schimba ceva în atitudinea ei ostilă, agresivă, faţă de el? El spera că da. Şi avea toate şansele să se întâmple astfel. Deocamdată însă, rămăsese de bună-voie să supravegheze zborul navei. Bineînţeles, noaptea fu liniştită, nu se petrecuse nimic neprevăzut, totul părea a fi ca la carte. Dar el, conştiincios, îşi făcuse datoria, după cum îşi luase angajamentul. Rămăsese deci treaz, vigilent, în toate cele câteva ore în care colegii săi se odihniseră. În jurul orei 10.00 auzi uşa unei rezerve deschizându-se, iar cel ce apăru în curând pe puntea principală, gata echipat în uniformă, pregătit pentru a începe o nouă zi, era Alex.
- Gata cu somnul, bătrâne? Te-ai trezit deja?
- Gata. Cred că am dormit destul. Mă simt în formă.
- Mă bucur.
- Şi pe aici? S-a întâmplat ceva?
- Aş... Nimic deosebit. Linişte totală.
- Deci, de fapt, nu era nevoie să rămână cineva. Nici chiar tu, presupuse Alex.
- Nu prea, bătrâne, dar e mai bine că ne-am asigurat.
- Şi tot astfel vom proceda şi-n nopţile următoare? Va rămâne cineva de pază? întrebă Alex.
- Nu. Nu cred că e cazul. Roboţii lui Mihai se descurcă foarte bine şi singuri. Dacă se iveşte vreo problemă, ne anunţă ei.
- Ah; mult mai bine aşa, aprecie Alex.
- Într-adevăr, mai bine, îl aprobă Lucian. Şi acum, bătrâne, că tot suntem aici doar noi doi, singuri, ia spune-mi, cum e cu chestia aia, cu „Cupidon”?
- Poftim?! păru nu prea dornic să ofere amănunte Alex. Cum să fie? Doar ai auzit-o şi tu pe domnişoara consilier, Lia. Ne-a povestit ea câte ceva. Crezi că aş şti eu mai multe?
- Nu la asta mă refer şi ştii prea bine la ce, nu mai face pe neştiutorul cu mine! Hai, măi, Alex, te rog, spune-mi, măcar mie! Nu fi rău! Doar suntem prieteni!
- Bine, cedă Alex la insistenţele colegului său, dar nu renunţă la o condiţie: Îţi spun, doar dacă-mi promiţi că rămâne între noi ceea ce vei auzi.
- De acord. Promit, îşi luă Lucian angajamentul.
- Fii atent! Am încredere în tine. Nu vreau să afle colegii noştri, repetă Alex condiţia.
- Mă cunoşti de mult, destul de bine, aşa că spune odată, bătrâne, nu mai tot ezita, insistă Lucian.
- Păi... Poate că ţi-ai dat seama că era vorba despre cei doi body-guarzi care mi-au fost repartizaţi mie, Petra Neţoiu şi Ovidiu Băloi, adică „Ucigaşa” şi „Cocoşul”.
- Aşa; bine... Şi? Ce-i cu ei? nu pricepu Lucian.
- Păi... Cu timpul m-am împrietenit cu ei şi am reuşit să-mi dau seama că tipul, „Cocoşul”, era îndrăgostit de ea, dar în acelaşi timp, prea timid ca să-i spună ei aşa ceva. În plus, avea impresia că i-ar fi inferior, deci nu îndrăznea să se destăinuie faţă de ea. Aşa că, în seara dinaintea plecării noastre în misiune, m-am hotărât să-i ajut puţin, să se împrietenească şi am pus la cale un plan, care se pare că a funcţionat, a dat roade.
- Cum aşa? Ai făcut pe Cupidon? se miră Lucian.
- Da, fără arc şi săgeţi, dar se pare că i-am ajutat, a funcţionat.
- Deci, ai reuşit? se interesă Lucian.
- Eu aşa sper... Şi am aflat, spre surprinderea mea, că şi ea, „Ucigaşa”, era de mult îndrăgostită de colegul ei, „Cocoşul”, dar aştepta ca el să facă primul pas spre prietenie.
- Aştepta ca el să facă primul pas? rosti Lucian îngândurat.
Fără a spune cu voce tare, se întrebă: „Oare şi Lia aşteaptă acelaşi lucru? Ca eu să fac primul pas? Dar nu cred; eu nu sunt deloc timid şi deja i-am cerut prietenia, de mai multe ori, iar ea m-a refuzat categoric, mereu...”
- Da, asta aştepta Petra, dar el era mai timid... A fost nevoie de un mic ajutor din partea mea, de un „impuls”, ca ei doi să reuşească să fie împreună, să-şi mărturisească unul altuia sentimentele...
- Şi cum ai procedat? se interesă Lucian.
Alex îi relată cât mai pe scurt totul, aşa cum se întâmplase.
- Nu ştiam că ai asemenea aptitudini, surâse Lucian, după ce ascultase toată istorisirea.
- Nici eu nu ştiam, răspunse Alex. Poate am vrut să mă revanşez cumva faţă de Petra, pentru că şi ea m-a ajutat pe mine; ce-i drept, în alt fel, în cu totul alte împrejurări, dar... Probabil că şi ce-am făcut eu e destul de important pentru ei doi.
- Sigur este, bătrâne, îl aprobă Lucian.
- Şi sper că am compensat în vreun fel fapta ei eroică. Mă simţeam dator faţă de ea...
- Cred că te-ai achitat de datorie.
- Şi acum, ia aminte! Nici un cuvânt celorlalţi, Luci!
- Ştiu. Şi linişteşte-te, bătrâne! N-am de gând să te trădez.
- Bine... păru Alex liniştit în privinţa tăcerii prietenului său, Lucian; ştia bine că se putea baza pe cuvântul acestuia.
În curând, pe la 10.30, se auzi o altă uşă deschizându-se, iar cel ce sosi pe puntea principală, era tânărul Mihai. Destul de bine dispus, îşi salută colegii.
- Te-ai odihnit bine, campionule? întrebă Lucian.
- Chiar foarte bine, afirmă Mihai.
- Asta înseamnă că rezervele noastre nu sunt deloc inconfortabile, concluzionă Lucian.
- Nu... Sunt perfecte. Şi pe aici?
- După cum i-am spus şi lui Alex, care a fost mai vrednic şi s-a trezit primul, linişte totală. Totul decurge normal, conform programului. Iar acum, dacă tot v-aţi trezit voi doi, cred că pot să mă retrag şi eu, în rezerva mea, să mă odihnesc vreo câteva ore.
- Desigur, poţi, îl aprobă Alex.
- Nu te mai reţine nimeni, adăugă Mihai.
- Bine; atunci să le spuneţi voi celorlalţi că... începu Lucian o idee pe care n-o sfârşi.
- O să le spunem, îl întrerupse Alex, înţelegând la ce se referise.
- Iar până se trezesc ceilalţi, rămâneţi doar voi doi, cu roboţii... Sigur e o idee bună? păru suspicios Lucian.
- Da; de ce n-ar fi? se miră Mihai.
- Păi... Voi doi... Ştiu şi eu?! Poate ar trebui să rămân aici, cu voi... Vă veţi înţelege până vor veni ceilalţi?
- Bineînţeles, încercă Mihai să pară cât mai convingător. De ce nu ne-am înţelege?
- Chiar aşa... Eu, unul, n-am de gând să mă pun rău cu un fost campion mondial la lupte, nu pentru că l-aş considera un bătăuş de prima clasă, sau că mi-ar fi teamă de el, adăugă Alex, privind spre tânărul informatician. Zău, puştiule... De fapt, scuze, Mihai... Eşti un tip simpatic, iar în plus, ţi-am acordat şi prietenia mea, deci, n-ar trebui să mai existe probleme.
- Şi ai cumva impresia că mai există, totuşi? îi zâmbi Mihai.
- Nu, deloc, întări Alex, zâmbindu-i şi el tânărului coleg.
- Aha... Se pare că mă pot odihni liniştit, constată Lucian, cu multă plăcere.
- Păi, ce mai aştepţi? spuse Mihai.
- Tot aici erai? adăugă Alex. Cară-te, comandante!
- Bine, măi... Pa, zise el şi porni spre culoarul cu rezerve.
- Ne vedem mai târziu, îi strigă Alex din urmă.
- Când mă voi trezi. Nu vreau să fiu deranjat, îi atenţionă Lucian.
- Pa, mai auzi el glasul voios al lui Alex şi nu-şi mai făcea griji pentru cei doi; chiar păreau a se înţelege, iar asta nu putea fi altfel decât îmbucurător.
În drum spre rezerva lui, cea cu iniţialele E.L., se întâlni cu Lia, care tocmai ieşise din rezerva ei şi se îndrepta spre puntea principală; era aproape ora 11.00.
- Bună dimineaţa, o salută el.
- Somn uşor, îi răspunse ea, înţelegând încotro se ducea el şi mai ales, în ce scop.
- Mersi, îi răspunse el şoptit, apoi nu întârzie; intră degrabă în rezerva sa, pentru a se odihni.
Iată cum, deşi colegii lui se trezeau, el de abia se retrăgea la culcare, dar nu regreta că rămăsese de veghe. Era bine că se convinsese că zborul decurgea conform planului, că misiunea se derula în mod normal. Ciudată şi neobişnuită rămânea doar ea, domnişoara consilier, inaccesibilă, inabordabilă! Ce dilemă...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!