agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 593 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-15  |     | 



*73. Povestea Liei.

Pe puntea principală fu întâmpinat de robotul Robby, care era acolo:
- Bună seara, Lucian.
- De ce mă saluţi, Robby? Nu-i pentru prima oară că ne vedem în seara asta.
- Adevărat. Dar nu ne-am văzut încă aici, pe puntea principală şi mai ales nu acum, la ora asta. Ce-i cu tine aici? De ce nu încerci să dormi, să te odihneşti? Nu poţi, din cauza cafelelor? Ai băut prea multe...
- Nu-i treaba ta! îl repezi Lucian.
- Tot prost dispus? „bănui” robotul.
- Ai dreptate. Sunt, chiar foarte prost dispus. Să nu te superi că-ţi vorbesc aşa, să ţi se pară că aş fi prea dur, asta se datorează numai indispoziţiei în care mă aflu momentan. Altfel n-aş avea de ce să mă port astfel cu tine.
- Lasă, nu-i nevoie să-mi explici.
- Mulţumesc pentru înţelegere. Oricum, nu aş avea chef de explicaţii inutile acum, spuse el şi-şi aprinse o altă ţigară din pachetul pe care-l luase din rezerva lui.
- Fumezi prea mult şi prea des, îi reproşă robotul.
- Ştiu, spuse Lucian scurt, continuând să-şi fumeze ţigara.
- Nu-ţi fac bine, nici cafeaua, nici ţigările.
- Ştiu şi asta, rosti el nepăsător.
- Atunci de ce nu te întorci mai bine în rezerva ta, să încerci să te odihneşti; ai nevoie de odihnă.
- Acum n-aş putea, decât să beau cafea şi să fumez. Nu pot şi gata! Spune-mi, Robby, tu ce-ai face în locul meu?
- Eu? În locul tău? Nu ştiu, nici nu mi-aş putea închipui, nu m-aş putea pune în locul tău. Eu sunt doar un robot, n-am sentimente, nu pot pricepe aşa ceva. N-am nevoie de odihnă, de apă, mâncare, cafea sau ţigări.
- Mda... Norocul tău, murmură Lucian. Crede-mă, eşti foarte norocos. Aş vrea tare mult să pot fi şi eu un robot acum, în acest moment, aşa, ca tine.
- Tu?! Nu cred că ţi-ar place să fii robot.
- De ce? Crezi că n-aş fi bun de robot? N-aş fi un robot bun?
- Nu din această cauză. Dar nu te văd pe tine în postura asta. Nu cred că ţi-ar place.
- Ai dreptate. Nici eu nu cred că mi-ar place. Oricum, nu sunt un robot, aşa că... O să ies puţin afară, să mă plimb, poate reuşesc să mă mai liniştesc.
- Să ieşi afară? Să te plimbi? Singur? La ora asta?
- Da, o să mă plimb puţin, să iau o gură de aer curat. După aceea, nu ştiu; văd eu... Ah, era să uit. Adu-mi o cafea afară, peste vreo 5-10 minute, dar să fie fierbinte, te rog.
- Încă una? Nu crezi că ai băut destulă? Ba încă ai băut prea multă.
- Ştiu. Dar mai adu-mi încă una.
- Şi cum te vei mai odihni după atâtea cafele?
- Robby, nu mă mai cicăli! Doar adu-mi o altă cafea! Atât!
- Oh... Oamenii ăştia... Nu-i pot înţelege... Oamenii... comentă robotul, iar Lucian ieşi din navă, trapa închizându-se în urma lui.
Afară totul era neschimbat. Alb, imens, pustiu. Solul alb, aerul alb, totul alb... Însă aerul era atât de pur, de curat, de înviorător, încât parcă se simţea mai bine. Se plimba încet, prin vălul dens al atmosferei, de colo-colo, aprinzându-şi încă o ţigară. Fumul se amestecă repede cu aerul cel alb, confundându-se cu aburul dantoniului, dar bineînţeles că fumul de ţigară nu rămânea prezent în atmosferă, sistemele de purificare şi ventilaţie percepând imediat prezenţa nedorită a fumului de ţigară şi eliminându-l complet, definitiv.
- N-ar trebui să fumeze afară, pe suprafaţa planetei, spuse To Kuny.
- De ce? Nu e permis? Sau e ceva grav? întrebă fiica.
- Nu, draga mea, dar nu e bine, n-ar trebui.
- Dacă ar şti, sigur n-ar fuma, îi luă Lia apărarea.
- Sunt convins. Oricum, e civilizat, nu scutură scrumul pe jos, observă To Kuny.
- Da, e adevărat, îl aprobă Lia. Dar fumează atât de mult...
- Tot nu vrei să te duci până acolo; acum nici măcar nu e în navă, e afară...
- Nu, nici aşa n-aş putea.
- Spune-mi, fiica mea, care-i adevăratul motiv pentru care refuzi să mergi să vorbeşti cu el? Doar n-ai vrea să-l cred pe cel invocat de tine, anume că din cauza privirii lui intimidante...
- Dar asta este, zău. N-aş putea suporta să mă privească, mai ales acum, după tot ceea ce i-am zis...
- Nu încerca să mă duci, draga mea. Te cunosc destul de bine, chiar dacă nu eu te-am crescut. Pot să-mi dau seama că nu acesta este motivul real. Deci, spune-mi, scumpo... Dacă ai vreo problemă, te rog, vorbeşte-mi. Te ascult. Şi voi încerca să te ajut. Ai încredere în tatăl tău. Te rog!
- Ştiu şi eu, tati...
- Hai, draga mea! Spune-mi, te rog! Acum e rândul tău să-mi povesteşti mie...
- Bine, tati. Am să-ţi spun, nu-ţi pot ascunde. E ceva ce mă chinuie de mult, dar am ţinut totul închis în mine, nu m-am putut destăinui. I-am spus ceva surorii mele, Ly, însă nu tot, doar o mică parte; nu trebuia însă să-i fi spus nici măcar atât, ea nu trebuie să afle asemenea lucruri, oricum n-ar înţelege.
- Eu nu sunt Ly, trebuie să aflu şi te asigur că voi înţelege.
- Sigur, tati. Am să-ţi spun, deşi mi-e foarte greu... Ştii, mi-e teamă de el...
- De cine? De Lucian?! N-ar trebui, nu-i un băiat rău.
- Ştiu că nu-i rău, că e chiar foarte bun, dar tot îmi inspiră un ciudat sentiment de teamă. De fapt, nu chiar de el mi-e frică, ci de...
- De ce anume, draga mea?
- Nu ştiu sigur. De ceea ce este, ceea ce reprezintă...
- Nu te înţeleg, scumpo. Încearcă să fii mai clară.
- Bine, tati. În cazul ăsta, am să-ţi spun chiar totul. Deci, după cum bine ai zis, acum e rândul meu să povestesc.
- Foarte bine. Spune-mi tot. Te ascult. Ai vreo problemă? Ţi s-a întâmplat ceva mai demult, care ţi-a adus suferinţă? Ceva ce n-ai putut uita nici până în prezent?
- Da, tati. Cam aşa. E ceva în legătură cu ceea ce mi s-a întâmplat în urmă cu 10 ani, când aveam numai 16 ani, ceva ce m-a afectat foarte mult, m-a marcat, poate pentru tot restul vieţii...
- Ah, draga mea... Ştiu că ţi-e greu, dar povesteşte-mi, te rog. Îţi va prinde bine. Ce ţi s-a întâmplat atunci? Ce-a fost atât de neplăcut pentru tine?
- Neplăcut e prea puţin spus, tati. A fost îngrozitor...
- Spune-mi, fata mea, orice ar fi. Sunt tatăl tău, te iubesc şi trebuie să ştiu ce ţi s-a întâmplat, ce te-a determinat să suferi. N-am fost acolo, lângă tine, să te protejez, să-ţi alin suferinţa, dar sunt acum, aici şi vreau să te ajut, atât cât voi putea. Cel puţin cu un sfat bun.
- Sigur, tati. Nu insista atât. Acum am să-ţi spun. Totul. Vezi, în urmă cu 10 ani, când aveam 16 ani, într-o frumoasă seară de primăvară, în luna martie, doi băieţi au... au încercat să... să... să-şi bată joc de mine, să profite de mine, ştii tu, cum se zice, să... să mă... violeze... Asta s-a întâmplat atunci.
- Of, draga mea, ce mult trebuie să fi suferit atunci... Iar eu n-am fost alături de tine; n-am fost...
- Nu-ţi face griji. Tata, adică domnul Stancu, a fost alături de mine, m-a sprijinit moral, m-a ajutat să depăşesc momentul. N-am simţit niciodată că n-ar fi fost adevăratul meu tată. A fost mereu atât de bun cu mine... Dar să-ţi spun cum s-a întâmplat... Era joi, 13 martie 2081. Întârziasem mult în acea zi la Institut; îmi plăcea să învăţ, să cercetez, să studiez totul amănunţit, iar acolo aveam posibilităţi, de aceea uneori întârziam cu cercetările, însă în acea zi cred că am exagerat, am întârziat mai mult ca oricând. După ora 18.00, rămăsesem doar împreună cu un coleg, care, la acea oră, s-a oferit să mă conducă până acasă, însă eu l-am refuzat, spunându-i că mă descurc şi singură. Prin urmare, el a plecat pe la ora 20.00, iar eu am rămas în continuare, până la ora 22.00, când m-am hotărât şi eu să plec, singură, fără să-mi fac probleme că mi s-ar putea întâmpla ceva. Eram foarte încrezătoare şi mergeam spre casă fără teamă. Însă, întrucât era totuşi târziu, bănuind că ai mei mă aşteptau acasă îngrijoraţi, am decis s-o iau pe o scurtătură, pe unde nu mai mersesem niciodată până atunci. Am pornit pe o străduţă dosnică, nu prea circulată şi prost iluminată, dar tot nu-mi era teamă, deloc. Eram sigură că nu mi s-ar putea întâmpla absolut nimic rău, asta până la proba contrarie, care n-avea să întârzie. La un moment dat, am observat doi indivizi, ceva mai în urma mea. La început nu mi s-a părut nimic dubios în chestia asta, doar nu era obligatoriu să fiu singura persoană care trecea pe acolo la ora aceea. În plus, nu credeam că ei vor încerca să se ia de mine, deci nici nu i-am băgat în seamă, deloc. Însă cu timpul, remarcând că se apropiau vizibil, începuse să mă cuprindă uşor un fel de teamă, inexplicabilă pentru mine şi am mărit pasul, sperând să ajung mai repede la capătul acelei străduţe, dar, spre ghinionul meu, n-am reuşit acest lucru. Cei doi m-au ajuns repede din urmă, fără prea mari eforturi şi m-au oprit din drum, trecând, unul în dreapta, iar celălalt în stânga mea, spunându-mi fraze de genul „Singurică, singurică?”, sau „Eşti singurică, păpuşico? Nu vrei să te însoţim? Ce-ar fi să ne distrăm puţin, împreună? Ce zici, păpuşico?” La început nu le-am răspuns deloc, am încercat să-i ignor, însă văzând cât sunt de insistenţi şi că nu-mi dau pace, le-am spus frumos să-şi vadă de drumul lor şi să mă lase, că eu mă duc acasă. Dar degeaba, n-aveam cu cine vorbi. Mi-au blocat drumul, m-au împiedicat, deşi le-am spus rugător că ai mei sunt îngrijoraţi şi mă aşteaptă acasă; nu era chip să mă înţeleg în mod civilizat cu ei! Miroseau clar a băuturi alcoolice, semn că erau destul de „chercheliţi”. Am încercat să scap, dar fără succes; n-aveam nici o şansă: ei erau doi şi erau mai mari decât mine, păreau a fi trecut de 20 de ani. Atunci au devenit ceva mai violenţi, au început să mă-mbrâncească, să mă împingă de la unul la altul, mi-au aruncat cât colo geanta cu cărţile şi caietele de şcoală şi întrucât continuam să mă împotrivesc cum puteam, deodată unul dintre ei m-a lovit cu putere, trântindu-mă jos şi spunându-mi: „Micuţa prinţesă nu s-a purtat prea frumos cu noi. Nici noi nu ne vom purta frumos acum cu ea.” Eu, care până atunci nu mai primisem niciodată, nici măcar o singură palmă, cât de uşoară ar fi fost ea, nici de la mama, nici de la tata – adică, de la domnul Stancu, eram complet ameţită, năucită, nici nu-mi mai dădeam seama ce se petrecea de fapt cu mine. Dar aşa, ameţită cum eram şi prin întuneric, am observat destul de clar că unul dintre ei începuse să-şi scoată cureaua de la pantaloni, să şi-i desfacă, nu-mi dădeam seama prea bine de ce. Până a nu mă fi lovit, mai strigasem după ajutor, de vreo câteva ori, mai spusesem ceva de genul: „Vă rog să-mi daţi drumul! Lăsaţi-mă-n pace! Nu mă atingeţi! Nu vă apropiaţi! Nu-mi faceţi nimic rău! Vă rog!” şi alte chestii de genul ăsta, dar ei erau insensibili la aşa ceva. Totuşi, mai sperasem încă la o scăpare. Şi spre norocul meu, deodată a apărut un băiat, care probabil auzise când am strigat după ajutor, a apărut ca de nicăieri şi a sărit în apărarea mea, spunându-le celor doi să nu mă atingă, să mă lase-n pace! Nu l-am putut zări prea bine, era întuneric, dar părea mai tinerel decât cei doi, părea un copilandru, de mai puţin de 18 ani; în nici un caz nu avea mai mult de 20 de ani, ca ei doi. Curajos însă, neînfricat, s-a luat la bătaie cu cei doi, numai pentru a mă apăra pe mine. Părea să se descurce destul de bine, deşi era unul singur contra doi. La un moment dat, cei doi au scos la iveală fiecare câte un cuţit, lung şi ascuţit, intenţionând să le folosească împotriva băiatului care m-a ajutat pe mine. Dar mai departe, nu mai ştiu nimic, nu ştiu ce-au făcut; eram mult prea speriată ca să mai rămân acolo şi profitând de faptul că ei se luptau, eu m-am strecurat şi am fugit cât mai repede, cât mai departe de acolo, cât m-au ţinut pe mine picioarele. Şi regret că am fugit totuşi, ar fi trebuit poate să rămân, să încerc să-l ajut pe băiatul acela curajos, deşi nu-mi dădeam seama cum. Ce-aş fi putut face oare? Cu ce l-aş fi putut ajuta? Cum? Dar aşa, vezi, mă chinuie mereu gândul, pentru că nu ştiu dacă s-a descurcat împotriva celor doi, dacă a reuşit să scape teafăr. El era unul singur, neînarmat şi mai tânăr decât cei doi, în timp ce de partea cealaltă, agresorii erau doi, mai mari, în plus, aveau şi cuţite aspra lor. Iar eu nici măcar nu i-am mulţumit băiatului care m-a scăpat, fiindcă numai datorită lui nu mi s-a întâmplat totuşi nimic. Dacă nu era el, n-aveam nici o şansă să scap de cei doi; iar eu nici măcar n-am rămas să-i mulţumesc...
- Nu te mai gândi, draga mea... Sunt sigur că tânărul a scăpat teafăr, ştia el ce face. Dacă s-a amestecat, înseamnă că se putea descurca, altfel nu s-ar fi implicat, ştia că ar putea fi periculos. Cât despre faptul că nu i-ai mulţumit, sunt convins că a înţeles şi acest lucru. Cred că şi-a dat seama că erai prea mult prea speriată ca să fi rămas acolo, în acel loc. Biata mea fiică; prin ce-ai mai trecut...
- Ah, tati... Dac-ai ştii cât mi-e de greu. Mă gândesc mereu la băiatul acela şi parcă-i văd pe cei doi cu cuţitele în mână, amenin-ţându-l. Nici măcar nu i-am zărit chipul prea bine, nu i-am văzut faţa, deşi aş fi vrut să-l cunosc, să-i vorbesc, să-i mulţumesc...
- Lasă, draga mea... Ce-a fost, a fost. Uită! Şterge trecutul şi amintirile neplăcute, trăieşte-ţi viaţa din plin! Eşti tânără şi frumoasă, nu te gândi la ce-a fost. Lasă în urmă trecutul, trăieşte prezentul, clipa actuală şi gândeşte-te la viitor.
- Aş vrea, tati, dar nu pot... E atât de greu. Nu pot să nu mă gândesc, nu e ceva atât de uşor de uitat. Atunci am pierdut şi păpuşa mea preferată, de care nu mă despărţeam deloc, niciodată, cea pe care mi-ai dăruit-o tu, când am împlinit cinci ani. Din acel moment, eram mereu cu ea, zi şi noapte. Mi-era atât de dragă păpuşica aceea... Dar am pierdut-o şi nici măcar n-am observat când am scăpat-o. În plus, eram mult prea speriată, pentru a mă întoarce, s-o iau de acolo, aşa că am pierdut-o... Şi era atât de preţioasă pentru mine, însemna atât de mult...
- Lasă, nu face nimic. În locul ei, m-ai găsit pe mine, mă ai acum pe mine, cât şi pe frăţiorii tăi... Dar parcă mi-ai spus că n-ai pierdut-o, că încă o mai ai, în camera ta, de pe Terra; nici măcar n-ai stricat-o.
- Ah, da, îmi amintesc... Ştiu că ţi-am spus aşa; la fel şi suriorei mele, Ly, dar nu, n-o mai am. Îmi plăcea să cred că o mai am totuşi, că n-aş fi pierdut-o. Îmi plăcea să-mi închipui că ar fi aşa, dar, în realitate, nu-i aşa. Îmi pare rău că nu ţi-am spus că am pierdut-o, dar să ştii că n-a fost intenţionat. Gândindu-mă tot timpul că încă o mai am, nici măcar nu mi-am dat seama că n-ar fi de fapt aşa, deci nu te-am minţit, sau n-am vrut să te mint, nu intenţionat.
- N-are importanţă, draga mea. Te înţeleg. De fapt, nici nu m-ai minţit. Gândeşte-te că nici n-ai pierdut-o, că încă o mai ai, acolo, în camera ta, de pe Terra. E mai bine aşa.
Lia luă o pauză, simţind că nu-şi putea continua povestirea, iar tatăl ei, înţelegându-i agitaţia, o cuprinse ocrotitor în braţe. Îşi îndreptară amândoi atenţia către monitor, să vadă ce făcea Lucian. El era încă afară, pe suprafaţa albă a Proximei, învârtindu-se de colo-colo, negăsindu-şi locul. Fumase aproape întreg pachetul de ţigări pe care-l luase din rezerva sa, dar tot nu reuşea să-şi găsească liniştea. Din când în când se oprea, oftând uşor. Se deschise trapa navei şi ieşi Robby.
- Ţi-am adus cafeaua, Lucian. E fierbinte, cum ai cerut-o.
- Foarte bine. Mersi, Robby. Las-o acolo, pe trepte. Tu poţi intra înapoi.
- Încă mai rămâi afară?
- Da, am să mai rămân puţin.
- Cum doreşti, încheie Robby şi se retrase.
Lucian se aşeză pe una dintre treptele navei, îşi aprinse o altă ţigară şi începu să bea cafeaua, nu toată deodată, ci calm, puţin câte puţin.
- Ah, atâtea cafele, atâtea ţigări... murmură Lia nemulţumită.
- Lasă-l pe el, draga mea! Încearcă să nu iei seama la el. Vrei să opresc imaginea?
- Nu, tată! Nu... Lasă imaginea! Las-o acolo unde e.
- Bine, draga mea. Atunci, să continuăm. Bănuiesc că n-ai terminat. Mai ai încă de spus.
- Da, tati. Ar mai fi.
- Atunci, spune-mi! Te ascult.
- Păi... Deci, am fugit de acolo, din acel loc. Fugeam parcă fără să ştiu de mine, fără să-mi dau seama unde, de parcă picioarele fugeau singure, fără mine. Din fericire, am luat-o în direcţia corectă. Nu ajunsesem încă prea departe, când m-am ciocnit de tata, adică de domnul Stancu. El, care de abia se întorsese de la Institut la ora aceea, observând că nu ajunsesem încă acasă până atunci, a plecat imediat în căutarea mea, nici n-a mai intrat în casă. Spre norocul meu, m-a găsit, deşi la început nici nu-l recunoscusem. Eram foarte speriată. Credeam că-i vreunul dintre cei doi indivizi, că l-au ucis poate pe băieţandrul acela, că m-au ajuns din urmă şi iarăşi vor începe, nu mă vor lăsa în pace. Drept urmare, am strigat înspăimântată să mă lase, să nu-mi facă nimic rău, să nu mă mai lovească. Bietul tata, îmi amintesc şi acum, ce figură avea... Nu-i venea să-şi creadă ochilor, nu putea pricepe ce mi se întâmplase, nu putea să creadă că ar fi încercat cineva să-mi facă vreun rău. M-a luat în braţe şi m-a dus aşa până acasă, deşi era destul de mult de mers. Când m-a văzut mama, a cuprins-o disperarea şi pe ea. Nu ştia ce să facă. În cele din urmă s-a liniştit, pentru că trebuia să mă liniştească şi pe mine. Tata... Îmi pare rău, dar nu-i pot spune altfel, îl consider totuşi ca pe un tată, deşi acum ştiu că nu el, ci tu...
- Înţeleg, scumpo... Înţeleg perfect. Aşa şi trebuie să-i spui; niciodată altfel!
- Deci, tata m-a dus pe braţe până la mine în cameră, m-a aşe-zat pe pat, m-a acoperit grijuliu, iar el, la rugămintea mea, a plecat să vadă dacă mai găseşte ceva, pe vreunul dintre cei doi, sau pe băiatul care m-a ajutat, sau măcar păpuşica pe care o pierdusem, ghiozdanul, cărţile, caietele mele... A fost, a căutat, dar n-a găsit nimic, deşi a cercetat atent prin împrejurimi, însă nici urmă de vreunul; nici de cei doi, nici de celălalt. De asemenea, nici păpuşica mea; era de negăsit! Tata ştia cât de mult ţineam la ea. A căutat-o mult, dar n-a găsit-o, decât geanta mea, cu cărţile şi caietele, pe care cei doi mi-o arunca-seră, doar pe aceea a găsit-o. În rest, nimic. Adunase cărţile şi caiete-le care se împrăştiaseră, dar n-a găsit păpuşica. A venit înapoi, acasă, decepţionat. Era foarte mâhnit. Avea însă un bun prieten, care era po-liţist. L-a sunat şi i-a relatat totul. În scurt timp, poliţia i-a depistat pe cei doi agresori, dar nici urmă de celălalt, salvatorul. Aş fi vrut să-l fi găsit şi pe el, i-aş fi mulţumit măcar atunci, dar n-au reuşit, aveau prea puţine amănute despre el; nu le-am putut da informaţii despre el, fiindcă nu-l văzusem prea bine. Cei doi susţineau că băiatul era tea-făr, scăpase cu bine, n-au reuşit să-i facă nimic, deşi unul dintre ei îl rănise doar, destul de grav, cu cuţitul, în partea de sus a braţului stâng. În rest, nu reuşiseră să-i clintească nici măcar un fir de păr. Ba, după spusele celor doi, el era să-i dovedească pe ei, cu toate că ei aveau cuţite asupra lor; băiatul era un bun luptător, tipii ăia de abia au scăpat de el, cu fuga, altfel îi aranja rău de tot. Mi-a părut bine să aflu că băiatul respectiv era teafăr, dar aş fi vrut să aflu şi cine era. Aş fi vrut să-l cunosc, să-i vorbesc... Ştii, tată, după această întâm-plare, mi-am revenit cu greu, greu de tot. Nici nu mai vorbeam; o bună perioadă n-am scos nici un sunet. La început nici nu mâncam, nu beam, nu mă mai ridicam deloc din pat. Cu greu au reuşit să mă convingă să mănânc totuşi, peste câteva zile. Am lipsit mult timp de la şcoală, simţeam că nu m-aş putea duce. În cele din urmă, tot tata, adică domnul Stancu, m-a scos din starea aceea, m-a ajutat foarte mult, m-a convins că trebuie să încerc să-mi revin, să fiu tare, să re-zist, să lupt... Şi a reuşit! Dar nu în totalitate. Ceva a rămas încă, per-sistă chiar şi acum, după atâta timp. Ceva, o teamă inexplicabilă; nu ştiu nici eu sigur ce anume... Nu înţeleg! Dar e ceva, asta ştiu sigur.
- Vrei să spui că din acea cauză ţi-e ţie teamă acum de Lucian?
- Da, presupun. Sau, nu. Nu ştiu sigur... De el, de oricare altul; acel ceva mă determină să am reţineri, temeri.
- Dar, draga mea, el e un băiat bun, nicidecum unul rău, necivilizat. Nu e în nici un caz de genul celor doi derbedei care te-au atacat; mai degrabă ar putea fi comparat cu cel care te-a salvat, deci n-ai avea motive să te temi de el.
- Ştiu, tată, dar... Tot mi-e teamă de el! Iar ochii lui mari, expresivi, privirea aceea a lui, de vultur, mă tulbură, contribuie la menţinerea acestei temeri. În plus, ar mai fi şi reputaţia lui din Institut, aceea de mare Don Juan, care-l caracterizează şi-l urmăreşte peste tot. Nu ştiu, nici eu nu înţeleg prea bine... El e într-adevăr deosebit, altfel decât cei doi indivizi. Şi da, ai dreptate, ar putea fi comparat doar cu băiatul acela care m-a salvat atunci, pentru că nici el n-ar fi dat înapoi dacă s-ar fi confruntat cu o situaţie similară, ar fi intervenit, fără a sta pe gânduri.
- Şi atunci? Cum poate să-ţi fie teamă de el? Ia uită-te, priveşte-l! Nu pare deloc fioros, înspăimântător. Nu pare a fi capabil de vreo faptă urâtă, reprobabilă, din contră, doar de vreuna bună. În plus, e drăguţ, ba mai mult chiar, foarte chipeş; cred că de aceea e comparat cu un Don Juan.
- Ai dreptate, îşi aprobă ea tatăl, privind visătoare spre imaginea de pe ecran; într-adevăr, ochii lui îi trădau sentimentele; continuă: Dar... Nici nu ştiu ce să mai spun, sau ce să cred... Nu-i doar drăguţ, tati, e incredibil de frumos, dar tot mă tem... deşi nu chiar de el. N-aş putea să-i accept prietenia, deşi îl iubesc, iar el mi-a propus de mai multe ori, însă l-am refuzat categoric, de fiecare dată, cu toate că, de fapt, nu asta-mi doresc...
- Off, draga mea, eşti atât de confuză...
- Dar, ce face?
- Cine?! Ah... Lucian... Nu ştiu, scumpo. Să vedem ce are de gând, zise domnul Kuny, reglând din nou aparatura, în aşa fel încât să-l încadreze mai bine în imagine pe tânărul comandant...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!