*83. Misteriosul vizitator.

Rămase singure în camera lor din oraşul artificial, după plecarea lui Lucian, de a cărui vizită din acea noapte nu aveau habar, cele două surori se treziră mult mai târziu, când se făcuse aproape ziuă; ele îşi continuaseră liniştite somnul, fără probleme.
- Bună, surioară, zise Ly prima. Te-ai trezit şi tu?
- Da, răspunse Lia, întinzându-se somnoroasă, apoi se frecă la ochi, privind spre geam şi observă că deja se luminase de ziuă. Se pare că ne-am trezit târziu astăzi, am fost cam puturoase...
- Văd şi eu, s-a făcut deja ziuă, o aprobă Ly, privind şi ea spre geam. Dar nu-i nimic; e sâmbătă, ne permitem... Ce-o fi însă cu Mihai, de n-a venit până la ora asta? Oare şi el s-a trezit tot aşa de târziu, ca şi noi?
- Nu ştiu ce s-o fi întâmplat cu Mihăiţă al tău, de n-a venit până acum; tot ce se poate să se fi trezit şi el târziu, dacă nu cumva doarme încă; în ultimul timp, îl „oboseşti”, îl soliciţi prea mult, îi răspunse Lia, apoi rămase dusă pe gânduri, de parcă încerca să-şi amintească un amănunt important; adăugă: Ştii, cred că în noaptea asta am avut o vizită...
- Cum?! se miră Ly. Cine? Noi? O vizită? Ce vrei să spui?
- Că am fi fost vizitate, de cineva, explică ea scurt.
- Ce tot vorbeşti aiurea? se arătă Ly neîncrezătoare.
- Nu-i aiurea, Ly; a fost cineva la noi în cameră, în noaptea asta.
- Cum adică, a fost? Cineva? Cine anume?
- Nu ştiu cine, dar a fost cineva, sunt sigură... Cred că ar trebui să închidem bine uşa de seara până dimineaţa, în timp ce dormim, s-o blocăm cumva, pentru a fi sigure că nu poate intra nimeni noaptea, că nu se va deschide aşa de simplu, oricând, oricui...
- Ce tot spui, Lia? Să închidem uşa? S-o blocăm? Cred că nu-ţi da seama ce vorbeşti! Nu suntem pe Pământ, ci pe Proxima, aici nu trebuie închise uşile noaptea. Suntem în siguranţă, mereu; nimeni nu va intra niciodată în camera noastră.
- Cine sau ce i-ar împiedica? Şi totuşi a fost cineva; ştiu... insistă Lia.
- De unde ştii? i-o întoarse Ly.
- Am simţit...
- Te-ai trezit, l-ai văzut pe acel presupus cineva?
- Nu, am dormit tot timpul, însă i-am simţit prezenţa.
- Şi dacă i-ai simţit prezenţa, de ce nu te-ai trezit, să vezi cine era?
- Nu ştiu. Am încercat, dar n-am putut. N-am reuşit, am dormit în continuare.
- Nu! Aşa ceva nu se poate, nu pe această planetă! Poate că ţi s-a părut ţie numai, sau poate că ai visat. Asta trebuie să fie explicaţia. Sigur ai visat.
- Ba n-am visat deloc, nici nu mi s-a părut; ştiu... Sunt sigură! A fost cineva; ar trebui să mă crezi.
- Imposibil! Nici un locuitor al planetei noastre n-ar face aşa ceva.
- Ai dreptate. Nu un locuitor al Proximei; atunci poate că unul dintre colegii mei...
- Cum?! Nu, e ridicol! Cum poţi să crezi una ca asta?
- Ei nu sunt de pe Proxima, au obiceiuri diferite, justifică Lia.
- Serios?! Şi atunci, cine crezi că ar fi fost? Ia spune-mi... Crezi cumva că Mihai ar fi în stare de aşa ceva?
- Nu ştiu dacă ar fi fost Mihai sau nu, dar sigur a fost cineva. Presupun că unul dintre colegii mei, repetă Lia.
- Nu, Mihai n-ar avea motive să intre noaptea, neobservat, pe ascuns, în camera noastră; ar fi absurd! Doar mă întâlnesc cu el în fiecare zi, de dimineaţa până seara, deci ce-ar căuta să mai intre şi noaptea? Dar dacă vrei, îl întrebăm când vine, ca să fii liniştită.
- Nu. Ai dreptate. N-ar avea rost. Nu poate fi vorba despre Mihai.
- Totuşi, îl vom întreba, ca să fii sigură de asta. Deci, nu crezi că el; atunci înseamnă că altul. Care altul? Alex, Nis... Ce-ar căuta? Sau Stela, Maria, ori Nick, dragul nostru frăţior... Nu, nu se poate! Nu vezi că e ridicol, n-are sens!
- Ai dreptate. Nu ei. Dar dacă a fost... el?!
- El?! Care „el”? La cine anume te referi, surioară?
- EL...
- El?! repetă Ly întrebător. Care el? N-are nume? Sau nu-l ştii? Ori nu vrei să mi-l spui?
- Nu, nu-i asta, dar... Da, cred că a fost el...
- El... Lasă-mă să mă gândesc, poate ghicesc cine-i tipul ăsta misterios, despre care crezi că ar fi fost la noi în cameră... El... Nu-i greu de imaginat; deci, poate Lucian, comandantul vostru, nu-i aşa? bănui Ly.
La auzul numelui colegului ei, pe care ea evitase să-l rostească, Lia tresări uşor; nu mai vorbise despre el, din momentul separării... Rosti încurcată:
- Da, vezi... El...
- Aha... murmură Ly. Aşa deci. El, Lucian... Vezi, surioară, că-ţi imaginezi tu totul? Te gândeşti atât de mult la el, încât ajungi să-l visezi noaptea, ba chiar să-ţi închipui că ar fi fost la noi în cameră...
- Dar nu-mi închipui deloc, nu-mi imaginez! Crede-mă, n-am visat!
- Da, desigur...
- Nu mă crezi, nu-i aşa?
- Bineînţeles că nu te cred. De ce te-aş crede? Ştiu că-l iubeşti; încă îl iubeşti, ba chiar mult de tot. Şi ţi-e dor de el. De asta-ţi închipui că ar fi fost aici.
- Nu-i adevărat, se împotrivi Lia. Nu-mi închipui!
- Ba da. Doar că nu vrei să recunoşti, o contrazise Ly.
În acel moment, se văzură întrerupte de un ciocănit slab în uşă.
- Hei, domnişoarelor, v-aţi trezit? Pot să intru sau nu? auziră ele o voce binecunoscută.
- Nu încă, nerăbdătorule, îi răspunse Ly. Ne-am trezit, dar nu poţi intra acum, nu ne-am îmbrăcat încă. Mai ai puţină răbdare, îţi spunem noi când suntem gata... L-ai auzit? i se adresă ea apoi Liei. Ăsta-i Mihai. Ce-ar fi căutat să intre noaptea, pe furiş, în camera noastră? El sau altul? N-ar fi avut motive, nu crezi?
- Sigur, n-ar fi avut. Dar n-a fost el, ţi-am mai spus. Nu, Mihai, în nici un caz!
- Serios? Nu el? Atunci cine? Care altul? Lucian?
- Da, el...
- Fii serioasă! El ce-ar fi căutat? Nu vezi că-i doar imaginaţia ta?
- Nu-i deloc imaginaţie!
- Şi atunci, de ce el?
- Pentru că e singurul dintre toţi care ar fi îndrăznit să procedeze astfel; ceilalţi, cu siguranţă, nu. De asemenea, e singurul care ar fi avut un motiv să facă aşa ceva. Ceilalţi, nu.
- Adevărat? Şi care ar fi fost motivul lui? Nu cumva i-o fi venit dor de tine şi nu mai putea rezista fără să te vadă? Dar de ce să fi venit noaptea, pe furiş? Ca să nu-l vezi şi tu pe el, ci doar el pe tine? Ca să nu vorbiţi, ci numai să te privească, pe întuneric?
- E posibil... Cunoscându-l, ştiu că ar fi capabil de aşa ceva. Sigur...
- Nu, surioară. Te înşeli! Nu vezi că n-are sens? Toate presupunerile astea n-au nici un rost, sunt lipsite de orice logică, aşa cum ar spune el. Dar hai să lăsăm chestiile astea şi să facem ceva practic. Deci, să ne îmbrăcăm, altfel riscăm să intre Mihai acum, ziua, în camera noastră şi să ne găsească aşa cum suntem, nepregătite, doar ştii cât e de nerăbdător...
- Ai dreptate. Îl ştiu bine pe Mihai.
Amândouă se îmbrăcară destul de repede, iar nu după mult timp, Mihai ciocăni discret, întrebându-le dacă de data asta poate intra. Ele îi răspunseră afirmativ, iar el, care de abia aştepta să primească această aprobare, intră imediat. Se îndreptă, bineînţeles, în primul rând, spre Ly, pe care o îmbrăţişă şi o sărută cu mult dor, doar n-o mai văzuse de... seara trecută. Apoi o salută şi pe Lia, însă nu în acelaşi mod.
- Salut, campionule, îi răspunse Lia nepăsătoare, distantă.
Mihai observă de îndată că domnişoara consilier nu era în apele ei.
- Ce s-a întâmplat cu colega ta de cameră, Ly? Ce are? întrebă el.
- Nu ştiu ce... E indispusă, ca de obicei în ultima vreme. Doar că acum, mai nou, are şi viziuni.
- Viziuni? Ce vrei să spui? se miră el.
- Nimic important. Deşi, de fapt... Spune-mi, Mihai, ai intrat tu cumva în noaptea asta la noi în cameră, pe furiş?
- Cine, eu?! păru el uimit de această posibilitate.
- Da, tu, replică Ly. Doar nu mai şi vreun alt Mihai pe aici.
- Bineînţeles că nu e altul, dar e ridicol ceea ce spui. Sigur că n-am fost în camera voastră şi nu înţeleg de ce mă întrebi aşa ceva; nu sunt somnambul, să umblu aiurea noaptea...
- Te întreb, pentru că asta-i viziunea ei, a Liei.
- Adică, viziunea ei e că aş fi intrat eu în camera voastră, pe furiş, în această noapte?!
- Nu chiar, adică nu în mod obligatoriu tu. Însă da, Lia susţine că ar fi intrat cineva, pe furiş, în camera noastră, în noaptea asta.
- Ha! Asta-i bună! Să intre cineva pe furiş, în camera voastră? De ce-ar face aşa ceva? Şi Lia spunea că eu aş fi fost acel cineva?
- Nu, deloc. Dimpotrivă... Crede că ar fi fost Lucian.
- Cine?! Luci?! Asta-i şi mai bună! În nici un caz! Curată nebunie...
- Nu, campionule. Te înşeli. Nu-i o nebunie, pentru că eu nu sunt nebună; şi nu-mi imaginez deloc, îl contrazise Lia.
- Păi, gândeşte-te bine la ce spui, Lia, o sfătui Mihai, justificând: Luci n-ar face niciodată aşa ceva. Cum poţi să crezi una ca asta?
- Ba da, se împotrivi Lia. Dintre toţi, doar el ar face aşa ceva.
- Ce motiv ar avea? întrebă campionul.
- Nu ştiu, nu-mi dau seama ce motive ar avea. Dar sunt sigură că nu greşesc deloc.
- Ba... Am impresia că-l judeci greşit, ca întotdeauna.
- Las-o, Mihai! Las-o cu visele şi vedeniile ei, îl sfătui Ly.
- Nu sunt vise, vedenii, viziuni, imaginaţii, închipuiri, năluciri, fantezii, halucinaţii, ori altceva! De ce nu înţelegeţi? se agită Lia, enumerând mai multe posibilităţi.
- Bine, îi răspunse Ly împăciuitoare. Calmează-te, te rog! Dacă vrei să te convingi că ai sau nu dreptate, du-te până la tata, în biroul lui şi întreabă-l pe el dacă a fost sau nu cineva la noi în cameră în noaptea asta, el îţi va spune sigur, pentru că ştie acest lucru; aparatura din biroul său înregistrează întotdeauna tot ceea ce se petrece, peste tot, pe planeta noastră, fie zi sau noapte. Bineînţeles că tata nu urmăreşte toate aceste informaţii, n-ar avea cum, el urmăreşte doar evenimentele mai importante, deosebite, însă poate afla cu uşurinţă oricând, orice, inclusiv ce s-a petrecut la noi în cameră noaptea trecută. Deci dacă a fost sau nu cineva, numai el îţi poate spune cu precizie.
- Bine. Mersi pentru informaţie, Ly. Plec chiar acum la dânsul, să aflu adevărul. Sper numai să nu se supere că-l deranjez pentru o nimica toată.
- Nu vorbi prostii! Nu se va supăra, o asigură Ly, evitând să dezvăluie adevărata identitate a domnului To Kuny de faţă cu Mihai.
- Bine, atunci vă las singuri. Petrecere plăcută! Pa, porumbeilor, spuse ea, ieşind grăbită din cameră.
- Porumbeilor?! repetă Ly nedumerită în urma ei, rămânând împreună cu Mihai.
- N-o lua în seamă, o sfătui campionul.
- Dar ce-a vrut să spună prin asta? se interesă Ly, curioasă.
- Nimic rău, răspunse Mihai simplu, scurt, fără să-i explice ce anume semnificau acele cuvinte; adăugă însă, pentru că Ly stăruia cu privirea asupra lui: E doar o expresie nevinovată.
- Care înseamnă...?! insistă Ly.
- Îndrăgostiţilor, îi dezvălui Mihai în cele din urmă sensul cuvântului utilizat de Lia, luând-o în braţe şi sărutând-o.
Erau într-adevăr, ca doi porumbei, cum bine îi clasificase Lia.
Iar domnişoara consilier se îndreptă direct spre biroul tatălui ei, după cum o sfîtuise Ly, deşi, de faţă cu Mihai, Ly se ferise să spună adevărul despre domnul To Kuny; ele două cunoşteau acest adevăr, însă îl păstrau ca pe un mare secret. Lia ajunse în scurt timp la tatăl ei, în al cărui birou intră repede, fără a bate la uşă, a cere permisiunea de a intra, a aştepta să fie invitată înăuntru, sau altceva de genul acesta. Deşi luat prin surprindere de apariţia ei neaşteptată, To se bucură mult de prezenţa ei, fiica lui fiind oricând binevenită.
- Ce s-a întâmplat de data asta, fata mea? Iarăşi cu probleme? Hai, spune-mi ce ai pe suflet, draga mea...
- De ce crezi că am venit la tine numai dintr-un motiv anume, tăticule? Din cauză că aş avea iarăşi probleme? Aş fi putut veni şi fără motive, doar aşa, în vizită, pentru că mi-era dor de tine, de când nu te-am mai văzut.
- Sigur, draga mea. Ar putea fi şi aşa; totuşi, simt că nu-i doar atât, observ asta la tine, mi-o spune inima mea de tată şi nu cred că mă înşel.
- Ai dreptate; nu te înşeli, tăticule... Dar vezi, sunt nedreaptă cu tine, fiindcă, deşi ţi-am promis că te voi vizita mai des, fără să am probleme, eu vin numai atunci când am nevoie de tine; dau fuga, repede, la tine, să mă ajuţi. Altfel, te neglijez, deşi chiar mi-era dor de tine, poate aş fi venit oricum să te vizitez.
- Lasă, fata mea... Nu-ţi face griji în privinţa asta. Te înţeleg şi nu pot fi supărat pe tine. Nimic nu poate fi mai important decât tine, deci spune-mi ce ai...
- De fapt, e o nimica toată, o banalitate. Ly m-a trimis la tine, susţinând că ai posibilitatea de a afla oricând, orice, deci mă poţi ajuta.
- Evident, draga mea, doar ai văzut şi tu. Ce anume te-ar interesa?
- Cred că în această noapte a intrat cineva la noi în cameră, în timp ce eu şi Ly dormeam; aş dori să-mi spui dacă-i aşa sau nu. Iar dacă da, să-mi spui cine anume a fost cel ce-a intrat în camera noastră pe furiş, ca să nu mă frământ atâta, să ştiu totul sigur. Bineînţeles, numai dacă putem afla ceea ce ţi-am cerut.
- Sigur că putem afla, scumpo, însă linişteşte-te; cred că ţi-ai făcut griji degeaba. Eu întotdeauna ţin sub control camera voastră, pentru că-mi place să vă văd pe voi două, dragele mele fiice, dormind împreună, în acelaşi pat. Deci pot să-ţi spun sigur că n-a intrat nimeni în camera voastră în noaptea aceasta, nici în altele. Dacă s-ar fi întâmplat vreodată aşa ceva, aş fi ştiut, iar persoana respectivă ar fi avut să-mi dea multe explicaţii pentru un asemenea gest, spuse tatăl ei, deşi ştia foarte bine că Lucian fusese în camera fiicelor sale în acea noapte, doar îl văzuse, cu ajutorul aparaturii, însă nu-i spuse nimic Liei, nedorind ca ea să afle acest amănunt de la el.
Domnul Kuny văzuse că Lucian nu făcuse nimic rău, necuviincios; le privise doar pe cele două colege de cameră, pe Lia ceva mai mult, normal, într-un fel anume, în mod deosebit.
- Nu se poate, protestă Lia. Ştiu că a fost cineva în camera noastră!
- De unde ştii, draga mea? Cum de eşti aşa de sigură? L-ai văzut pe acel cineva?
- Nu l-am văzut; dormeam... Nu m-am trezit, deloc. Dar i-am simţit prezenţa.
- Poate că ţi s-a părut numai, scumpa mea. Sau poate ai visat...
- Nu, se împotrivi ea. Nu se poate! Nu mi s-a părut.
- Atunci vrei să spui că eu te-aş minţi?
- Nu, tată, în nici un caz. Dar poate că-mi ascunzi ceva, ceva ce nu vrei ca eu să aflu.
- Ce motiv aş avea?
- Nu ştiu, dar ţi-am spus că nu cred că m-ai fi minţit. Poate că nici de ascuns, nu-mi ascunzi nimic...
- Atunci, linişteşte-te, draga mea!
- Totuşi, dacă aparatura ta n-a înregistrat acest lucru?
- Aşa ceva nu se întâmplă niciodată, draga mea. Nu aici, pe Proxima.
- Ştiu, dar... Poate n-a funcţionat bine în acel moment.
- Asta-i absolut imposibil.
- Atunci... Ce-a fost totuşi? Ştiu că nu mi s-a părut...
- Cine anume crezi tu că ar fi fost, scumpo?
- Cine cred eu...?! Luci.
- Cum?! se miră tatăl ei, surprins cu adevărat de intuiţia fiicei sale. Comandantul?! Vezi, draga mea, totul e doar în mintea ta.
- De ce crezi asta, tati? Numai pentru că spun că ar fi fost el?
- Desigur. E evident, scumpo. Îl iubeşti atât de mult, încât îţi închipui că ar fi venit să te vadă, iar această închipuire se datorează numai faptului că te gândeşti mereu la el; după trei luni de absenţă totală, îi simţi lipsa... Altfel spus, ţi-e dor de el, scumpa mea.
- Nu-i adevărat, protestă ea. Adică... Nu-i chiar aşa.
- Ba da, scumpa mea fiică... Ai vorbit cu el?
- Nu încă.
- De ce nu? Nu mi-ai ascultat sfatul? De ce ai aşteptat atât de mult?
- N-am putut, tati...
- De unde ştii că n-ai fi putut, dacă nici măcar n-ai încercat? Repet, draga mea, stai de vorbă cu el, despre tot ceea ce ştii, cât mai curând. Serios, ar fi mult mai bine.
- Voi încerca, tăticule. Dar nu ştiu sigur când, deci nu-ţi promit nimic.
- Off, fetiţo... Ar trebui să decizi odată! Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
- Sigur, tati... Acum te las.
- Un moment, draga mea, o opri tatăl ei. Vreau să văd cum pleci de la mine. Eşti mai liniştită sau nu?
- Poate, puţin...
- Tot nu eşti convinsă de ceea ce ţi-am spus?
- Nu; mi-e greu să cred că m-aş fi înşelat.
- Dacă vrei, pot să-ţi demonstrez totul oricând, pot să-ţi dovedesc, avem posibilitatea asta.
- Lasă, nu-i nevoie; cuvântul tău mi-e de ajuns.
- Cum doreşti, draga mea.
- Sigur, e mai bine aşa. Voi încerca să nu mă gândesc la problema asta. Poate că totuşi mi s-a părut mie, deşi e greu de crezut că s-ar fi întâmplat astfel.
- Stai, draga mea. Mai rămâi, scumpo. Nu vreau să te văd aşa. Nu vreau să pleci de la mine supărată, confuză. Vreau să te ştiu mulţumită, liniştită. Hai să-ţi arăt totuşi imaginile, nu strică să vezi realitatea, aşa că rămâi.
- Bine, tăticule. Dacă zici tu...
- Ia loc, copilă. Deci, pe la ce oră crezi că ar fi fost Lucian în camera voastră, în această noapte?
- Nu ştiu sigur; dormeam, răspunse Lia, aşezându-se în apropiere. Parcă puţin după ora 3.00 – 4.00, cam aşa ceva; în orice caz, înainte de a se lumina, înainte ca noi două să ne fi trezit şi după miezul nopţii.
- Atunci, hai să verificăm ce s-a petrecut la voi în cameră, începând cu ora 3.00, până-n momentul în care v-aţi trezit amândouă. Aşteaptă, te rog, să reglez aparatura. Nu durează mult, îi ceru To Kuny, reglând aparatura, astfel încât să obţină imagini din camera fiicelor sale, însă nu din noaptea care tocmai se încheiase, ci din cea precedentă, fără ca Lia să observe acest mic amănunt, ea neştiind încă modul de funcţionare al aparaturii tatălui ei.
Procedase astfel, pentru ca fiica lui să nu observe că de fapt Lucian chiar fusese în camera ei, aşa cum bănuia ea şi To Kuny ştia foarte bine că se petrecuse. Deci, în scurt timp, domnul Kuny obţinu imaginile dorite, fără ca Lia să-şi fi dat seama de vicleşugul folosit de tatăl ei, prin care dânsul evita riscul ca fiica lui să vadă adevărul, pe care ea-l bănuia. Ea privi imaginile, fără să i se pară nimic în neregulă, dat fiind că atât ea, cât şi Ly, erau îmbrăcate la fel ca în noaptea de abia încheiată, deci n-avea cum să observe vreo diferenţă, însă aceasta exista: prezenţa lui! Ea urmări atentă imaginile, foarte curioasă, convinsă că sunt cele pe care dorea să le vadă.
- Priveşte cu atenţie, draga mea, o îndemnă To Kuny pe fiica dumnealui, deşi era inutil; ea oricum urmărea totul cu o deosebită atenţie. Între timp, eu o să-mi văd de ale mele. Iar dacă observi cumva ceva deosebit, să mă anunţi şi pe mine, deşi te asigur că nu vei avea ocazia, pentru că nu s-a întâmplat nimic neobişnuit, scumpo, nimic din ceea ce ţi s-a părut ţie.
Lia însă nu-i răspunse, fiind mult prea concentrată asupra imaginilor care-i captau în întregime atenţia, fiind interesată să vadă totul, deşi nu se întâmpla nimic deosebit, nimic care să merite atenţia ei sau efortul de a privi acele imagini, amândouă surorile dormind doar, însă ea se aştepta ca din moment în moment, să vadă pe ecran uşa camerei deschizându-se şi pe Lucian intrând, ceea ce însă nu se petrecea. Trecuseră deja ceva mai mult de două ore de când tot urmărea acele imagini şi nu se întâmpla nimic din ceea ce se aştepta ea să vadă. Însă tocmai când era gata să renunţe la vizionarea acelor imagini şi să plece, ea-şi auzi glasul, desluşind clar cuvintele pe care le rostise noaptea, deci rămase, privind cu şi mai multă atenţie acele imagini. Astfel observă că deşi vorbea, dormea dusă, deci vorbea în somn. Ce anume spunea? Ceea ce spusese şi-n noaptea de abia trecută, când Lucian fusese acolo şi auzise şi el acele cuvinte, deci îşi cerea iertare de la el. To Kuny auzi şi el acele cuvinte, fără a fi însă deloc surprins, el ştiind deja toate acestea. Când nu mai auzi nimic, Lia se ridică de pe locul în care stătuse până atunci nemişcată.
- Ce s-a întâmplat, draga mea? o întrebă To Kuny, observând-o. N-a fost comandantul?
- Nu, tati, răspunse ea.
- Atunci cine? Ly? Sau Mihai?
- Nu. Nici ei. Nimeni.
- Dar cu cine vorbeai?
- Cu nimeni. Singură.
- Ah, deci vorbeai în somn. Vorbeai singură, în timp ce dormeai?
- Da. Şi eu nu ştiam; nu-mi amintesc acest lucru.
- E normal să nu-ţi aminteşti, draga mea. Doar dormeai... Deci vorbeşti în somn, exact ca mama ta... spuse To cu nostalgie în glas, amintindu-şi de vremurile de mult trecute, de pe Terra.
- Cum?! Mama? se miră Lia.
- Da... Ea obişnuia să vorbească în somn, uneori, din câte-mi amintesc.
- Adevărat?! Nu ştiam...
- Acum ştii; dar să lăsăm asta. Vezi că ţi s-a părut ţie...
- Aşa-i, tati, deşi n-aş fi crezut. Dar acum e clar!
- Din cauza asta nu doream să vezi aceste imagini; te scuteam... Şi vezi cât de mult îl iubeşti? Atât de mult, încât îl visezi noaptea, îţi închipui că ar fi fost în camera ta, îi vorbeşti în somn, cerându-ţi iertare de la el.
- Adevărat... Incredibil, chiar mi-am cerut iertare de la el!
- Ştii, nu-i prima oară când procedezi astfel. I-ai cerut iertare de fiecare dată, în fiecare noapte, de când i-ai spus ceea ce i-ai spus; ştii tu...
- Vai, nu se poate!
- Dar e adevărat, scumpo. Asta ai făcut mereu de atunci, noapte de noapte, eu ştiu sigur asta. Vrei să-ţi arăt?
- Nu, tati. Nu vreau.
- Zău, draga mea, de ce te chinui atât? Dacă noaptea, în fiecare noapte, îi ceri iertare în somn, de ce n-o faci şi ziua, în faţa lui? Serios, ar trebui să mergi în navă, să vorbeşti cu el, nu să-ţi ceri iertare, ca noaptea, ar trebui doar să vorbeşti cu el. Atâta tot!
- Nu, tati. Nu pot. Nu-i deloc acelaşi lucru, e cu totul altceva. Noaptea dorm, nu-l văd, nici nu-mi dau seama ce fac, ce spun, pe când ziua... E altfel!
- Cel puţin ai putea încerca, scumpo...
- Nu încă, refuză ea. Poate altădată.
- Ah, cum complici tu totul... Acum pot opri imaginea?
- Desigur, nu mai e nimic interesant, răspunse ea, privind doar în treacăt spre imaginea de pe ecran. Spune-mi, tati, dar sincer, sigur nu mi-ai ascuns nimic? îl întrebă ea cu seriozitate, privindu-l fix, în ochii săi micuţi, albaştri, vioi.
- Nu, draga mea, sigur că nu. De ce ţi-aş fi ascuns ceva? îi răspunse To Kuny, încercând să nu se trădeze, deci să-şi reţină emoţia, apoi opri aparatura; dacă ar mai fi lăsat-o pornită, fiica lui şi-ar fi dat seama de trucul folosit în mod ingenios de tatăl ei, fiindcă se luminase deja de ziuă, iar cele două surori se pregăteau de sculare, iar dacă ar mai fi văzut imaginile, Lia ar fi observat că era vorba de noaptea trecută, nu de cea de abia încheiată.
- Acum plec, nu te mai reţin, îşi înştiinţă ea tatăl.
- Cum vrei, draga mea. Din partea mea, mai poţi rămâne, oricât doreşti.
- Nu, n-ar avea rost...
Lia plecă îngândurată, nelămurită, având încă îndoieli, cu toate dovezile grăitoare pe care i le prezentase tatăl ei. Îi venea greu să creadă că s-ar fi înşelat, că totul ar fi fost doar în închipuirea ei, dar n-avea încotro, se vedea nevoită să accepte totul aşa cum îi prezentase tatăl ei, deşi parcă tot avea impresia certă că dânsul îi ascundea ceva, însă încercă să nu se mai gândească la toate acestea. Reuşea oare? Nici gând... Era foarte agitată, îi era imposibil să se liniştească. Se plimba singură, pierdută, pe străzile oraşului artificial, fără o ţintă anume, fără o destinaţie precisă, părând a fi rătăcită. Poate chiar ar fi trebuit să-l asculte pe tatăl ei şi să meargă până-n nava albastră, nu ca să-şi ceară iertare de la el, ci doar pentru a se linişti şi ea, însă nu procedă astfel.
Într-un târziu, se opri într-un părculeţ, unde se aşeză pe o bancă, intenţionând să-şi pună ordine în gânduri, ceea ce, spre dezamăgirea ei, nu reuşi. Cam astfel îşi petrecu ea ziua, încercând să-şi adune gândurile şi să-şi găsească mult râvnita linişte sufletească...