*86. Preparatele lui Lucian.

Ajuns afară, pe suprafaţa veşnic albă a planetei Proxima, i se alătură Sonyei, care-l aştepta, mai în faţă.
- Mergem pe jos până-n oraş, sau folosim un avion? o întrebă el.
- Ar fi mai bine să mergem cu avionul, îi sugeră Sonya.
- De ce? Nu ţi-ar plăcea să te plimbi cu mine?
- Nu interpreta greşit alegerea mea. Nu din cauză că nu m-ar atrage ideea unei plimbări până-n oraş, alături de tine, ci doar din cauză că astfel, cu avionul, voi scăpa mai repede de costumul ăsta incomod; e o adevărată povară. O pacoste!
- Înţeleg. Asta-i cu totul altceva... Atunci, hai să găsim un avion.
- Nu trebuie să găsim unul. Cu ce crezi că am venit până aici? Doar nu pe jos, replică Sonya.
Merseră până la avionul cu care venise Sonya, pe care ea-l lăsase nu foarte departe, dar nici în imediata apropiere a „Pacifis”-ului. Se urcară în avion, Sonya fiind prima, bineînţeles. Nici nu ajunse bine în avion, că Sonya îşi şi dădu jos costumul de protecţie, de care de abia aştepta să scape, apoi porni avionul, uşor, fără zgomot, dar îl lăsă pe seama computerului de bord, să-l conducă, programându-l rapid.
- Aşa-i mult mai bine, zise ea mulţumită, răsuflând uşurată, savurând libertatea în mişcări oferită de lipsa costumului.
- Desigur. Şi arăţi mult mai bine. Cu costumul ăla pe tine, nici nu-ţi distingeam chipul. Doar după glas am reuşit să te recunosc, să-mi dau seama că eşti tu. E chiar atât de incomod costumul, de nu-l poţi suporta pe tine?
- Nu chiar, dar nu mă simt bine încorsetată cu el, am impresia că aş fi privată de libertate. Mi-e mult mai bine fără el.
- Pricep. Deci, nu costumul e incomod, ci faptul că eşti obligată să-l porţi.
- Cam aşa. De ce nu încerci să porţi şi tu un costum din ăsta câtva timp, să vezi cum e? Poate aşa ai înţelege mai bine...
- Aş putea încerca, dar nu, mulţumesc, prefer să stau aşa, fără.
- Păi, vezi... Ce bine e de tine, de voi; voi sunteţi cu adevărat liberi, noi avem doar falsa impresie de libertate, când, de fapt, trăim mereu izolaţi de mediul extern, fie într-o lume artificială, fie în costume protectoare.
- Lasă, nu-i chiar atât de grav cum ţi se pare. Dar cum, n-aţi găsit o altă posibilitate de a supravieţui?
- Nu, pentru noi asta pare unica modalitate de supravieţuire.
- E bine că aţi găsit totuşi o soluţie, zise el.
- Care nu pare deloc a fi cea mai potrivită, completă Sonya.
- Totuşi, e destul de bine. Dar să nu mai vorbim despre asta, dacă nu-ţi convine subiectul şi te indispune... De ce nu conduci tu avionul, sau eu, spre exemplu? L-ai lăsat pe seama computerului de bord...
- Lasă-l aşa cum e şi nu-ţi face probleme din cauza lui; computerul se descurcă de minune, ne va conduce în siguranţă unde dorim să ajungem, iar între timp, noi vom sta de vorbă; e mai plăcut să discut cu tine, decât să pilotez avionul.
- Ah, da?! Aşa, deci... Dacă pui astfel problema, ai dreptate; să lăsăm deci zborul în seama computerului. Şi dacă tot eşti liberă, fără costumaţia protectoare, ce-ai zice să desfac pacheţelul ăsta drăgălaş de lângă mine şi să te servesc cu nişte bunătăţi de pe Terra, preparate „á la Lucian”?
- N-ar fi rău. Pare interesant. Sunt curioasă să gust ceva preparat chiar de tine. Ar fi grozav!
- Atunci aşa să fie. Hai, ce mai aşteptăm?! Uite, acum desfac pachetul, zise el şi-l desfăcu atent, aşezând cu grijă totul pe un fel de măsuţă.
Sonya privi încurcată spre acea măsuţă, dar nu se atinse de nimic.
- Hai, te rog, serveşte-te cu încredere. Îndrăzneşte, o invită el.
- Arată foarte bine totul, cred că sunt şi gustoase, dar nu ştiu dacă să sevesc sau nu.
- Cum adică?! De ce nu? Serveşte-te cu cea mai mare încredere. N-are de ce să-ţi fie teamă. Ţi-am spus şi-ţi repet, nu sunt otrăvite.
- Ah, nu-i vorba despre asta, ci de faptul că sunt preparate din produse naturale, de pe Terra, iar nimeni de aici, de pe planeta noastră, n-a mai consumat asemenea produse, deci nu ştiu dacă nu vor exista urmări, consecinţe...
- De asta-ţi era ţie teamă? Nu te prosti, n-o să ţi se întâmple nimic. Te rog să ai încredere în mine. Îţi garantez că nu vei păţi nimic. De altfel, nu eşti chiar singura persoană de pe Proxima, care să fi gustat din bucatele de la bordul navei noastre.
- Cum aşa?! se miră Sonya.
- Păi, au mai gustat Ly şi Nick, explică Lucian, dar se opri, zărind uşoara tresărire a Sonyei la auzul numelui tânărului Kunny; zise: Ah, scuză-mă...
- Pentru ce? păru ea nedumerită.
- Pentru că am pronunţat numele lui, ştii tu al cui; trebuia să fiu mai atent şi să-l evit, dar mi-a scăpat... Oricum, ei doi au mâncat de vreo câteva ori la bordul navei şi n-au păţit nimic rău; n-au existat urmări, consecinţe...
- Ei doi... Da, cu ei e altceva; sunt diferiţi, era normal să nu se fi întâmplat nimic.
- Adică?! În ce sens sunt diferiţi? E pentru a doua oară când afirmi acest lucru, fără să-mi dai explicaţii clare. Lămureşte-mă!
- Lasă, n-are rost să încerc să-ţi dau explicaţii. N-ai cum să înţelegi, pentru că, de fapt, nici nu vrei să înţelegi. Dar, în fine, nu asta contează acum. Deci ei doi au servit din mâncărurile voastre şi n-au păţit nimic. Iar asta înseamnă că m-ai minţit.
- Te-am minţit?! Eu?! Când?! Şi cu ce anume?
- Păi, mai înainte mi-ai spus că eu voi fi prima persoană de pe Proxima care va servi câte ceva din mâncărurile voastre de pe Terra, iar acum îmi spui că, de fapt, nu eu, ci cei doi fraţi Kuny au fost primii.
- Ah, asta era... Dragă Sonya, iar îmi interpretezi greşit cu-vintele. Te rog, fii mai atentă la detalii şi-ţi vei da seama că nu te-am minţit deloc, cu nimic; n-aş face niciodată aşa ceva. E adevărat că ei doi au mâncat de câteva ori la noi în navă, deci în acest sens, da, ei au fost primii care au servit din mâncărurile noastre terestre, însă acelea n-au fost gătite de mine, ca acestea, de acum. Iar eu ţi-am spus că vei fi prima persoană de pe Proxima care va avea ocazia să servească ceva pregătit de mine personal, deci nu te-am minţit deloc, fiindcă într-adevăr vei fi prima persoană de pe această planetă care va mânca din ceea ce am pregătit eu însumi, personal, aşa cum m-am priceput, cu mâinile mele.
- Acum înţeleg. Deci, nu m-ai minţit... Sigur, n-ai fi putut face aşa ceva; m-aş fi mirat. Explică-mi atunci, de ce-mi acorzi acest privilegiu? De ce-mi rezervi mie cinstea de a fi prima care să guste ceva pregătit de tine însuţi?
- Scuze, zâmbi el, dar nu ţi-am rezervat deloc, nimic, s-a nimerit doar ca tu să fii prima, nu pentru că ţi-aş face intenţionat o favoare, ci dintr-o simplă coincidenţă. Înţelegi? S-a ivit acum, din întâmplare, ocazia ca tu să serveşti din aceste bucate şi dacă tot s-a ivit, de ce s-o pierzi? Dacă tu consideri această ocazie ca pe o cinste, onoare, favoare sau ca pe un privilegiu oferit sau rezervat ţie, asta-i cu totul altceva, dar să ştii că nu-mi pare rău că tu vei fi prima care va avea această ocazie... Hai să lăsăm vorba. Serveşte ceva, te rog!
Ea privi nehotărâtă, încurcată, spre bucatele întinse înaintea ei, dar tot nu îndrăzni să ia nimic.
- Hai, te rog, repetă el, îndemnând-o insistent: Curaj! Serveşte-te! Nu-ţi fie teamă.
- Nu ştiu dacă ar fi bine să mănânc din ele, deşi arată apetisant şi au un miros plăcut, îmbietor...
- Stai să vezi ce gust au... Uite, dacă ţi-e teamă sau n-ai încredere în mine, am să iau eu mai întâi ceva, deşi nu mi-e foame, sunt sătul şi ştiu foarte bine ce gust au, doar eu le-am pregătit, însă voi proceda astfel numai pentru a-ţi dovedi ţie că nu vei păţi nimic. E bună, aprecie el, după ce luă cu lingura din castronelul pe care-l adusese din navă. Acum e rândul tău. Hai, încearcă, să vedem dacă o să-ţi placă şi ţie. Depinde ce fel de gusturi ai.
- Bine, m-ai convins, acceptă ea în cele din urmă.
- Nu vei regreta, te asigur. Hai, n-are de ce să-ţi fie teamă. Vezi, eu n-am păţit nimic, deci nici ţie nu ţi se va întâmpla nimic.
Temătoare, ea luă cu lingura din castronel foarte puţină mâncare şi mestecă încet, delicat, apoi înghiţi.
- Ştii că, într-adevăr, e foarte bună... Are un gust deosebit. Felicitări, comandante! Se pare că eşti un bucătar grozav.
- Serios?! Mă bucur că-ţi place.
- Şi... Ce anume este?
- N-am de gând să-ţi spun. E secretul meu.
- Bine, nu insist. E un secret gustos, adăugă ea după alte câteva înghiţituri. Nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult, însă acum, dacă tot n-am păţit nimic, mă tem că o să mănânc tot.
- Eşti invitata mea.
- S-ar putea chiar să nu-mi ajungă.
- Vrei să ne întoarcem să mai luăm? Am destulă în navă...
- Nu fi ridicol! Nu râde de mine! Glumeam, desigur; o să-mi ajungă.
- Cum doreşti. Dar să ştii că nu râdeam deloc de tine.
După un timp, Sonya termină de mîncat tot ceea ce era în castronel.
- Mulţumesc pentru trataţie şi pentru amabilitatea de a mă servi. Ai fost foarte drăguţ, iar mâncarea ta chiar mi-a plăcut.
- Un moment! Nu te grăbi cu mulţumirile, pentru că n-am terminat.
- Cum adică?
- Încă mai am ceva, aici, lângă mine, tot pentru tine.
- Ah, nu... A fost de ajuns. Nu vreau şi altceva.
- Nu mă refuza, doar ştii că nu accept un refuz, iar prin asta am spus totul, nu-i aşa?
- Da, ştiu... Văd că vorbeşti serios; tratezi totul cu aceeaşi fermitate ce te caracterizează.
- Altfel nici nu s-ar putea. Uite, am aici câteva prăjiturele.
- Prăjituri?! Făcute de tine?
- De mine personal; de ce nu?
- Păi, asta presupune că ştii să faci şi prăjituri.
- Sigur că da. Ştiu. Nu-i chiar atât de greu precum pare. Iar cu Nis prin preajmă, a fost necesar să învăţ.
- De ce nu mi-ai spus mai înainte că ai şi prăjituri la tine? Aş fi început cu ele.
- Nu-i indicat să începi cu prăjiturile. Îţi plac dulciurile?
- Foarte mult. Dacă ştiam că ai şi prăjituri la tine, aş fi renunţat la mâncare, însă nu regret, a fost foarte bună.
- Hmm... Mai cunosc pe cineva căruia-i plac dulciurile foarte mult, atât de mult, încât aproape că nu mănâncă nimic altceva, cu excepţia dulciurilor.
- Să fie cumva vorba despre colegul tău cel înalt, foarte înalt, Nis, despre care ai amintit mai înainte?
- Ai dreptate, ai nimerit, despre Nis e vorba, recunoscu el, cu o uşoară nostalgie-n glas; îi era dor de năstruşnicul Nis, dar şi de ceilalţi. De unde ştii? Sau cum ţi-ai dat seama?
- Nu te mira atât. Nu uita că eşti pe Proxima.
- Mda... Cu asta ai spus totul: Proxima, planeta pe care totul se află foarte uşor. Simplu...
- Totuşi, eu nu sunt chiar ca el.
- Îmi închipuiam, zise Lucian şi scoase pacheţelul cu felurite prăjituri, pe care le aşeză frumos pe măsuţă.
- Astea sunt prăjiturile tale? întrebă Sonya.
- Da...
- De arătat, ca şi cofetarul care le-a pregătit, arată foarte bine.
- Mersi, surâse el, apoi o îndemnă: Gustă însă, să vezi dacă-ţi plac sau nu. Lui Nis nu i-ar fi ajuns nici pe o măsea.
- Chiar aşa?! se miră Sonya, luând cu delicateţe o prăjitură.
- Ce părere ai? se interesă Lucian. Cum ţi se par?
- Delicioase! Chiar tu le-ai făcut?
- Sigur. Ştii bine că nu te-aş minţi.
- Eşti grozav! Formidabil: matematician, comandant, cofetar, bucătar, un dansator priceput... Ce altceva mai ştii?
- Mai multe alte asemenea mărunţişuri, zâmbi el.
- Mărunţişuri?! Astea numeşti tu „mărunţişuri”? se miră ea.
- E doar un fel de a spune.
- Hmm... Zău că-l înţeleg pe colegul tău cel înalt, Nis; nu-i deloc condamnabil că nu i-ar ajunge toate prăjiturile astea de aici. La cât sunt de bune, e şi normal să nu-i ajungă.
- Nici ţie nu-ţi ajung?
- Ba, mie o să-mi ajungă.
După puţin timp, ea consumase prăjiturile pe care le adusese Lucian.
- Mersi pentru trataţie. Totul a fost delicios.
- N-ai pentru ce să-mi mulţumeşti. Plăcerea a fost de partea mea.
- Pe deasupra, eşti şi foarte amabil...
- Nu mă lăuda atât; mă copleşeşti... Vezi că n-ai păţit nimic? Nu ţi s-a întâmplat nimic, deşi ai mâncat tot.
- Adevărat; n-aş fi crezut.
- Nu înţeleg; de ce-ţi era teamă, de fapt?
- Nu ştiu. Poate că din cauză că totul era natural, de la voi, de pe Terra.
- Şi ce-i cu asta?
- E vorba despre substanţele organice care intră în componenţa acestor preparate naturale, în principal, iar în general, a altor microorganisme, microbi sau mai ştiu eu ce...
- Ce-i cu ele? Presupun că aceleaşi substanţe organice intră şi în componenţa mâncărurilor voastre, de moment ce plantele artificiale au fost create exact din substanţele care le compun. Iar în privinţa altor microbi sau microorganisme, nu cred că trebuie să te temi. Odată ce au pătruns în atmosfera planetei voastre, chiar şi toate aceste produse, au fost minuţios „decontaminate”, ca să mă exprim aşa, deci nu există microorganisme, microbi sau alte asemenea „minuni” în componenţa lor, care să constituie un pericol pentru tine.
- S-ar putea să ai, ca de obicei, dreptate. Ar trebui să fie aşa cum spui, dar nu ştiu dacă totul e atât de simplu precum pare. Dar pentru siguranţă, mă voi supune în curând unui control medical de specialitate, pentru orice eventualitate, deşi dacă nu mi s-a întâmplat nimic până acum, nu cred că voi păţi ceva de acum încolo. Voi face totuşi o examinare, ca să înlătur orice dubiu.
- Sigur, nu strică, zâmbi el. Iar dacă după acea examinare, vei afla sigur că n-ai păţit nimic, poate că te voi mai servi şi altădată cu ceva pregătit de mine personal, dacă se va mai ivi ocazia, iar atunci poate că vei servi cu ceva mai multă încredere.
- Posibil...
- De fapt, cred că ţie ţi-e teamă de faptul că ai mâncat ceva natural, diferit de ceea ce consumai în mod obişnuit şi-ţi închipui că asta te poate afecta cumva, cu ceva, într-un fel sau altul, dar greşeşti.
- Nu-i exclus.
- În plus şi eu am mâncat de la voi, mâncare artificială, nu doar o dată, iar eu sunt de pe Terra şi n-am păţit nimic.
- Ai dreptate. Deci, acum suntem chit...