agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-10-20 | |
*93. Calcule greşite...
Lia părăsise puntea principală în direcţia culoarului care ducea spre sala motoarelor, unde ajunse în scurt timp. Aici porni către sectorul alpha (α), unde trebuia să fie Lucian, după cum văzuse pe monitor. Ajunsă în acel sector, îl zări, „amestecat” printre instalaţiile moderne ale navei, calculând ceva, după cum i se păru ei. Observându-l, decise să rămână câtva timp ascunsă, să înţeleagă cu ce se ocupa el acolo, să audă ce spunea, de abia după aceea să-şi dezvăluie prezenţa. Deci, zis şi făcut! Rămase în spate, ferindu-se de privirea lui ageră; nu dorea ca el să descopere că-l urmărea. Însă lui nici prin gând nu-i trecea că ea ar putea fi acolo şi n-ar fi putut-o observa, fiind mult prea implicat în calculele lui. Se observa pe chipul lui plăcut că era obosit, trăsăturile îi trădau neodihna; în plus, părea a fi nervos. Era adâncit în ceea ce în ceea ce făcea, dar nu se concentra în totalitate doar acolo; gândurile lui păreau a fi vraişte, în altă parte, după cum observă ea şi nu se înşela deloc (logic, el se gândea, ca de obicei, la ea). În scurt timp, Lia înţelese că el se „răfuia” cu un computer, dar nu pricepea de ce, deci decise să rămână în continuare ascunsă, să afle motivul „răfuielii”. - Lua-te-ar naiba! Computer afurisit... auzi Lia vocea lui. Nu încerca să mă convingi c-ar fi greşite calculele mele! spunea el, fără a bănui că putea fi auzit de cineva. Însă ea-l auzea fără dificultate, deoarece, fiind singur în navă, nu printre mult prea sensibilii locuitori ai Proximei, el nu vorbea şoptit, doar nu avea motive. Stând ascunsă, Lia observă când el scoase o pereche de ochelari de vedere, cu ramă metalică (aproape la fel ca aceia pe care îi purta Alex), pe care şi-i aşezase mai mult pe vârful nasului. - Hai să mai încercăm încă o dată acum; poate de data asta vei fi de acord cu mine, vorbea el cu computerul, deşi, evident, nu acesta-l auzea, ci Lia. Apăsă la iuţeală nişte taste, apoi aşteptă rezultatul. - Aşa... Până aici e bine, aprecie el. Să vedem mai departe... Nu se poate! Nu din nou! Computer încăpăţânat... Nu pricepi că eu nu greşesc? Niciodată! Afurisitule! Ce dracu’ nu e bine? Unde-i greşeala?! se întrebă el nedumerit, „mâzgâlind” de zor ceva pe un carneţel pe care-l avea la îndemână. Nu, nu şi iar nu! Nu se poate! Mie-mi dă mereu acelaşi rezultat... Cum naiba? Eu nu greşesc! Nu înţeleg deloc... Hai încă o dată! Uite, o luăm de la capăt, îi spunea el computerului, reluând calculul. Nu, nu poţi să-mi faci aşa ceva! Nu mie... Nu poţi să-mi faci una ca asta! Cum să mă contrazici atât de ferm? Să susţii că aş greşi? La dracu’ cu tine! Nu pricepi că sunt matematician? Ma-te-ma-ti-ci-an, zevzecule! Ah, tinichelele astea electronice... Atât de enervante! Şi inutile... Mai încercăm o dată, dar să fie clar, e pentru ultima oară! avertiză el computerul cu seriozitate. Iar dacă ai să te încăpăţânezi să-mi dai acelaşi rezultat, atât de diferit de al meu, să ştii că am să-l iau în considerare pe al meu, nu pe al tău! Sigur, am să-l folosesc pe al meu; ştiu că e corect! Eu nu greşesc! Niciodată! Cel puţin, nu şi la matematică. Nu şi aici... Nu! Lia continua să-l privească, la început amuzându-se de răfuiala dintre el şi computer, apoi însă, parcă începu să-i pară rău de el, gândindu-se că el nu dormise aproape deloc, însă aşteptă finalul acestei noi confruntări cu calculatorul. Nu avu mult de aşteptat. Ca orice calculator, maşinăria inteligentă afişă rapid rezultatul, pare-se acelaşi, cel care-l nemulţumea pe Lucian, judecând după reacţia lui, nu tocmai blândă. Atunci Lia se hotărî să iasă din ascunzătoare. - Ce s-a întâmplat, matematicianule? Ai cumva... probleme? - Lia... Tu eşti?! rosti el întrebător, recunoscând imediat vocea ei, inconfundabilă pentru el. Tu, aici?! se miră el, întorcându-se spre ea. - Da, eu, aici... răspunse ea, repetând: Ce s-a întâmplat? Ai probleme? - Ah... Nimic deosebit. Doar că afurisitul ăsta de computer se încăpăţânează să susţină că eu aş fi greşit şi el ar avea dreptate. - Hmm, ce îndrăzneală din partea lui... murmură Lia dezaprobator. - Nu, eu vorbesc serios! După părerea lui, calculele mele sunt complet greşite, ceea ce e absurd! - Ah, zău aşa... Haide, Luci, oricui i se poate întâmpla... - Nu! se împotrivi el cu îndârjire. Nu şi mie! Nu şi la asta! - Ce-i cu tine? N-arăţi prea bine. Pari obosit, remarcă ea, schimbând momentan subiectul. - Bineînţeles că sunt obosit. Cum aş putea să arăt bine, când de vreo trei ore afurisitul ăsta se încăpăţânează să dea mereu acelaşi rezultat, atât de diferit de al meu... - Ar trebui să ştii că aceste computere nu greşesc niciodată. - Dar ăsta greşeşte acum! - Gândeşte-te bine! Poate că tu greşeşti, din cauza oboselii. Doar n-ai dormit aproape deloc. - Nu! Nu se poate! Oricât de obosit aş fi, n-aş greşi. Niciodată. Nici în somn! Nu la matematică. Nu la calcule... Nu! Nu şi aici! - Totuşi, poate ai greşit acum, n-ar fi exclus. Chiar dacă ar fi pentru prima oară; întotdeauna există un început, pentru orice... - Ce-ai spus?! Nu! Imposibil! Nu încerca nici tu să mă convingi că aş greşi. Nu mă contrazice! Sunt matematician, e specializarea mea de bază; e ceea ce ştiu cel mai bine! Dacă şi aici greşesc, înseamnă că nu mai sunt bun la nimic altceva. La nimic... Sunt inutil! - Ah, exagerezi; nu-i chiar aşa. Eşti obosit. Nu-i atât de grav cum ţi se pare acum. - Ţi-am mai spus: Nu încerca să mă convingi! E inutil! Nu sunt matematician de ieri, de alatăieri... Întotdeauna asta mi-am dorit să devin, la asta m-am priceput mereu cel mai bine. Am început să număr înainte de a şti să merg în picioare, fără să mă fi învăţat cineva. Făceam calcule simple, adunări, scăderi, înmulţiri şi împărţiri înainte de a şti să vorbesc corect şi toate astea fără ajutorul nimănui; eu singur le-am învăţat, pentru că-mi plăcea! Pricepi? Iar tu îmi spui că aş fi putut greşi acum, din cauză că aş fi obosit? Nu! Asta nu se poate întâmpla! Nu mie! Eu nu greşesc nici în somn la calcule, în vis, deci cu atât mai puţin în realitate. Şi totuşi, dkacă aş fi greşit... - N-ar fi sfârşitul lumii, îl completă ea cu glas împăciuitor, adăugând: Şi am putea afla dacă ai greşit sau nu. - Ai vrea să mă ajuţi? Te rog... Chiar aş avea nevoie. Eu n-aş mai fi în stare. - Cum aş putea să te ajut? Nu mă pricep; nu sunt matematician, ca tine. - Nu ştiu cum, dar ajută-mă, te rog! Găseşte o soluţie. Sunt disperat. Mă simt inutil. Dacă aici aş greşi, nimic n-ar mai avea sens; ar însemna că nu mai sunt capabil de nimic, că sunt egal cu zero. Zero barat... Off... Cum se poate întâmpla aşa ceva? Şi de ce mie? - Stai puţin! N-o lua chiar aşa. Repet, oricui i se poate întâmpla. Matematica e foarte dificilă... - Nu spune aşa ceva! Nu vreau să accept o asemenea variantă! Pentru mine nu-i deloc dificilă. - În cazul ăsta, să vedem ce s-ar putea face. Deci, spui că n-ai greşit, însă nici computerul n-ar fi putut greşi. Şi totuşi, rezultatele voastre diferă. Computerul ar fi greşit doar dacă i-ai fi furnizat tu o informaţie falsă, deci n-ar fi vina lui; el doar a calculat ceea ce i-ai cerut. - Crezi că ar fi posibil? - Da, e o variantă. I-ai fi putut introduce o informaţie greşită, din cauza oboselii sau neatenţiei, sau din cauza faptului că nu-ţi plac computerele şi nu obişnuieşti să lucrezi cu ele. - Oare?! De cel puţin trei ore îmi tot confrunt părerea cu acest computer afurisit; mie-mi dă mereu acelaşi rezultat, lui altul, atât de diferit... - Ai fi putut comite involuntar aceeaşi greşeală când i-ai introdus datele în memorie, în tot acest timp, presupuse ea. - Chiar crezi asta? - S-ar putea. E o posibilitate. De ce nu verifici? - Nu... Nu mai pot! De trei ore tot verific şi mereu iese acelaşi lucru. Nu mai suport! Simt că explodez, zise el, aranjându-şi ochelarii. - Hmm... surâse ea delicat. Ce-i cu ochelarii ăştia? Credeai că astfel, cu ajutorul lor, vei observa mai repede unde-i greşeala? - Râzi de mine? N-ai decât, păru el indiferent. - Păi, nu râd, dar, apropo... De când porţi ochelari? - De acum. Din acest moment. - Ciudat! Credeam că doar Alex... Pe tine nu te-am văzut cu ochelari până acum. Stela ştie? - Ah... Dar nu port deloc; i-am pus doar acum, aşa... Nici măcar nu ştiu de ce! De fapt, nici nu văd bine cu ei, e mult mai bine fără, spuse el şi-i îndepărtă, aşezându-i într-un buzunar; adăugă: Mă şi durea capul din cauza lor, cu toate că n-au dioptrii mari... - Totuşi, ştii că-ţi stătea bine cu ei? Păreai ceva mai... matur, plin de sine, mai inteligent, mai cu experienţă, sau poate doar mai... intelectual, comentă ea amuzată. - Mai... intelectual?! reţinu el doar ultima ei exprimare. Păi, asta şi sunt; nu?! Sau cel puţin asta credeam că aş fi. Asta trebuia să fiu. Un matematician, adică un intelectual. - Sigur... Ce mai matematician! Unul care se încurcă la nişte calcule simple. - Râzi de mine? Din nou? Foarte bine! N-ai decât, ţi-am mai spus. Nu mă interesează şi nici nu mă deranjează. Vreau doar să mă ajuţi. Te rog... Nu mai suport situaţia asta imposibilă! Mă simt ridicol! - Chiar aşa şi eşti, zâmbi ea. - Mersi, rosti el cu seriozitate, apoi o întrebă: Mă ajuţi sau nu? - Bine, matematicianule; s-a făcut! Să încerc să te ajut... De altfel, parcă asta era datoria mea, să te ajut când e cazul, însă doar cu un sfat bun, în calitate de consilier; nu şi la calcule. - Lasă... Acum e altă situaţie... - Da; să vedem... De fapt, ce calculai aici? La ce-ţi folosesc toate socotelile astea încâlcite? - Nu-s deloc încâlcite! Calculam ceva... Nu contează! Sunt foarte importante. Am nevoie de ele pentru a schimba aproape întreg sistemul de funcţionare al navei, în special pe cel de propulsie. Am făcut vreo câteva modificări, aşa, în general, aducând multe îmbunătăţiri, pe ici, pe colo... Era nevoie de ele. - De ce? Era ceva defect? - Nici gând. Nu era nimic defect. Dar am făcut aceste modificări, poate din lipsă de altă ocupaţie şi pentru că am considerat că erau totuşi necesare, având în vedere faptul că ne aflăm pe planeta liniştii. Deci trebuia rezolvată problema lansării navei noastre, care în mod normal ar fi produs un zgomot asurzitor, desigur, insuportabil pentru sensibilii locuitori ai acestei planete; poluare fonică... În asemenea condiţii, localnicii nu ne-ar mai fi permis să părăsim planeta la bordul navei noastre. Acum însă n-ar avea motive. În urma modificărilor efectuate de mine, în momentul lansării nu se va mai produce un zgomot atât de insuportabil; el a fost diminuat, aproape redus la zero. Spun doar aproape, pentru că n-am reuşit să-l reduc în totalitate, el se va produce totuşi, însă va fi un zgomot suportabil, chiar şi pentru sensibilii locuitori ai Proximei, pentru auzul lor cel mult prea fin. - E bine că te-ai gândit la problema asta. - Păi, gata, asta-i deja rezolvată. Calculele de acum îmi folosesc tot pentru a schimba ceva în lansarea navei noastre. Aş vrea să fac în aşa fel încât lansarea să poată avea loc în mod direct, fără a fi necesară utilizarea numărătoarei inverse, pentru orice eventualitate; presupun că în caz de urgenţă ne-ar putea fi de folos, dacă n-am putea aştepta sfârşitul numărătoarei inverse şi ar trebui să plecăm imediat. - Mi se pare corect. Şi e posibil să obţii aşa ceva? - Bineînţeles. Numai că aici e problema; nu ştiu pe care rezultat să-l aplic... Pe al meu, sau pe al computerului? Eu cred că al meu e cel corect, dar probabil că e normal ca eu să consider astfel. - Ai dreptate; eşti subiectiv... - Păi, de obicei nu-mi confrunt rezultatele cu ale computerului; n-am făcut-o niciodată! Nu verific dacă am calculat corect sau nu; ştiu sigur că nu greşesc. - Şi de data asta, de ce ai verificat? - Nu ştiu ce mi-a venit, dar e pentru prima oară când procedez astfel. - Şi ţi-a fost dat ca de prima oară rezultatele să nu corespundă. - Întocmai. E un dezastru total. Un haos... - S-ar putea ca tocmai din cauza asta să nu corespundă cele două rezultate; nu eşti obişnuit să te verifici, să-ţi confrunţi părerea cu cea a computerului. - Posibil... Deci, mă ajuţi sau nu să descurc încurcătura asta? - Sigur. Să vedem ce-aş putea face pentru tine. Cu computerul mă înţeleg destul de bine, dar să vedem cum mă descurc cu tine. Ţi-ai notat undeva calculele? - Desigur; aici, pe acest carneţel, îi indică el. Deşi nu obişnuiesc deloc să-mi notez calculele, memorez totul; de data asta, m-am văzut nevoit să le notez, ba încă de mai multe ori. - Vai... Ce-i cu mâzgălelile astea? se miră ea, privind încurcată spre carneţelul din mâna lui, nepricepând nimic din înşiruirea dezordonată de calcule. - Nu sunt mâzgăleli! Sunt calculele mele, protestă el. - Mda... Ce harababură! Cum crezi că o să înţeleg ce-i aici? - Te ajut eu. Să-mi spui doar ce anume nu înţelegi. - Păi... Nu înţeleg nimic. Absolut nimic. - Ce ţi se pare atât de încurcat? - Totul. Pe calculator e mult mai clar, nu ca aici, la tine. În primul rând, unde-i începutul? - Aici, îi indică el. - Şi rezultatul final? - Aici, îi arătă el, întorcând pagina. - Oho... Ce diferenţă între rezultatul tău şi al computerului! Nu-i de mirare că eşti atât de nemulţumit. - Vezi? Ce ţi-am spus? E foarte neplăcut pentru un specialist ca mine... - Specialist în încurcături, îl completă ea. - Mă ajuţi sau nu? - Bineînţeles. Asta şi fac. - Atunci, încearcă fără alte remărci din astea răutăcioase. - De ce? Te deranjează? - Poate... Nu-i nevoie să mă ridiculizezi; mă simt destul de ridicol şi fără aportul tău. - Bine. Te înţeleg. Încerc să renunţ la tonul ironic, în favoarea ta. - Mersi. - Hai să vedem. Deci, s-o luăm de la început, spuse ea, cercetând cu minunaţii ei ochi albaştri lungul şir de socoteli. Oho... Sunt complicate calculele astea ale tale. Nu ştiu cum să mă descurc cu ele. - Nu-ţi cer să faci tu socotelile, ci doar o simplă verifcare, adică să compari ceea ce e scris pe carneţelul meu cu ceea ce se află pe monitor şi să vezi dacă e totul la fel sau nu. Iar dacă nu corespunde, să încerci să observi care e diferenţa, unde-i greşeala? - Pare atât de simplu... Iar dacă-i aşa de uşor, de ce nu verifici tu singur? - Eu? Nu. Mi-a ajuns! După trei ore de verificări, sau de când sunt aici, m-am săturat până peste cap, mai ales că rezultatul diferă total. Nu mai suport! Cred că deja nu mai judec normal. Deci, sigur nu sunt în stare să fac aceste verificări. - Şi ce se întâmpla dacă nu apăream eu? - Nu ştiu. Nu mai puteam rezista. Cred că înnebuneam aici, singur; sau poate-i chemam pe cei doi roboţi, să mă ajute. - Roboţii?! Tu?! Nu mai spune... Te cunosc eu, ştiu cine eşti! - La nevoie, i-aş fi chemat, pentru că mă simţeam depăşit de situaţie, iar în asemenea cazuri apelez la ajutorul oferit de maşinăriile inteligente; n-aveam încotro, trebuia să recurg la asemenea metode. Dar nu e cazul, de moment ce eşti tu aici. - Şi dacă nu voi reuşi nici eu să clarific totul? - Atunci îl vom chema pe Robby, sau pe Felix, sau pe amândoi; nu contează pe care. Deocamdată însă, încearcă tu, te rog... - Bine. Încerc. Deci... reluă ea observarea atentă a socotelilor matematice. După prima etapă, ca să-i spunem aşa, şir, rând, coloană sau ce o fi, rezultatul socotelilor tale corespund cu al computerului, deci n-a intervenit nici o greşeală aici. Să vedem ce se întâmplă la etapa următoare, la a doua fază a calculelor, spuse ea şi urmări pe rând, când cifrele înşirate de Lucian pe carneţelul lui, când pe cele înscrise ordonat pe monitor; remarcă: Acum rezultatele diferă deja, deci înseamnă că pe undeva s-a strecurat greşeala. Dar să vedem şi unde anume, reluă ea ideea, urmărind cu şi mai multă atenţie înşiruirea de calcule matematice, comparând ceea ce era pe foi cu ceea ce se afla pe computer; la un moment dat observă: Gata, am găsit. Aici este! - Unde?! sări el imediat, dorind să afle. - Aici, îi indică ea cu degetul pe carneţelul lui. Uite, aici, la această ecuaţie, pe carneţelul tău e scris „1m” (1 ridicat la puterea m), iar pe computer apare afişat „10m” (10 la puterea m). Este sau nu este cum spun eu? - Aşa-i, recunoscu el, privind mai atent spre carneţelul său, apoi spre computer. Ai dreptate... Oare cum am putut să fac o asemenea greşeală? - Şi de fapt, cum ar fi corect? Ce trebuie să fie aici? „1m” sau „10m”? - „1m”, cum scrie în carneţel, răspunse el, privind încordat totul; explică: „1m”, pentru că „1m” este egal cu „1”, indiferent de valorile pe care le-ar lua „m”, ceea ce nu poate fi valabil în cazul lui „10m”; el nu va putea fi mereu acelaşi. - Ştiam asta, replică ea. Dar ce este cu acest „m”; o necunoscută, o variabilă, sau ce? - „m” este o constantă matematică, foarte importantă pentru aceste calcule. - Deci, are o valoare constantă cunoscută, nu poate lua orice valori, concluzionă Lia. - Da şi nu; da – adică are o valoare cunoscută bine determinată şi nu – adică nu poate lua orice valori, deci, nu are valori arbitrare. - Atunci şi „10m” este tot un număr constant, nu poate avea mai multe valori. - Adevărat, dar aici este „1m”, nu „10m”, deci, n-are ce căuta aici. Iar „1m”este „1”, în timp ce „10m” e cu totul altceva. - Şi de ce ai trecut „10m” pe computer? - Habar n-am. Nici măcar n-am observat până acum. - De trei ore, de când tot verifici, n-ai observat acest amănunt? Unde ţi-e capul, matematicianule? Unde ţi-e gândul, de nu eşti atent? - Nu ştiu... murmură el răspunsul, privind insistent spre ea; la ea îi era lui mereu gândul... - Atunci, trebuie modificat pe computer; trebuie trecut „1m” în loc de „10m”, ceea ce e foarte simplu. Pentru această schimbare trebuie doar şters „0” de la „10” şi gata. - Te rog să faci tu această modificare, eu nu mă simt în stare; cine ştie ce altceva aş trece pe acolo? - Bine. Nu-i mare lucru. Am să modific eu pentru tine, acceptă ea şi apăsă tastele computerului. Poftim. Priveşte! Acum e bine. Avem şi pe computer tot „1m”, în loc de „10m”, la fel ca pe carneţel. Acum să vedem rezultatul final. Ar trebui să corespundă, presupuse ea, urmărind schimbările efectuate de computer pe ecran; după un timp constată: Ce se întâmplă? Nu e bine nici acum! Asta înseamnă că trebuie să mai existe o altă greşeală pe undeva, presupuse ea din nou. - Posibil... rosti el cu indiferenţă, privind spre noul rezultat afişat de computer, diferit de cel anterior, dar şi de al lui, cel de pe carneţel. - Atunci, să reluăm de unde am rămas, propuse ea, comparând din nou rezultatele; constată: Până aici e bine... Dar aici nu mai e, se opri ea la un rând, observând imediat: Şi iată şi greşeala! Pe carneţelul tău, în această paranteză, figurează „2xm”, iar pe computer apare „2xn”. Cum e corect? „m” sau „n”? - „m”, răspunse el scurt. - Bănuiam eu, zise ea. Probabil e vorba despre aceeaşi constantă matematică, cea de mai înainte. - Da, rosti el la fel de scurt. - Hmm; constanta buclucaşă... Se pare că eşti foarte neatent, domnule Matematică! Sau foarte distrat. Cărui fapt se datorează aceste greşeli minore, consecutive? Oboselii, neatenţiei, neodihnei sau faptului că nu-ţi plac deloc computerele? - Nu ştiu. Oricăruia dintre acestea. Sau tuturora, adunate la un loc. - Eu cred că eşti distrat, îşi spuse ea părerea. - Tot ce se poate, deşi n-am motive să fiu. - Păi, ce să mai, e destul de clar. Ai trecut „10” în loc de „1” şi „n” în loc de „m”... Ce-aş putea spune?! Şi presupun că acum vrei ca tot eu să fac noua modificare pe computer. - Exact, aprobă el. - De acord. Uite, trecem „m” în loc de „n”. De unde-l scosesei pe „n”? - Din buzunar, probabil, glumi el, deja mai puţin încordat. - Bietul computer... Normal că n-a greşit calculele, dar cum ai fi vrut să obţină rezultatul corect, când i-ai furnizat date greşite? Altele decât cele reale? - Ai dreptate. N-ar fi putut, n-avea cum. - Să vedem acum dacă mai e vreo greşeală... Da, sigur, e clar; rezultatele nu corespund nici acum. Ce mai ai de zis, domnule Mate? - Eu, nimic... - Ai ajuns deci la concluzia mea, că eşti totuşi distrat. Hai să vedem unde-i noua greşeală, zise ea şi reluă cercetarea atentă a dificilelor calcule; după un timp exclamă: Cred că am găsit-o! - Unde? se interesă el. - Chiar aici, la ultimul calcul. Priveşte! Observi? - Nu... recunoscu el, forţându-se să observe. - Aici, indică ea. La fracţia aceasta. Pe carneţelul tău ai trecut în paranteză, la numărător „mx + 48y”, iar pe computer, la numărătorul aceleiaşi fracţii figurează „mx – 48y”. Cum trebuie, de fapt? Care-i semnul corect? „+” sau „–” ? - „+”, preciză el scurt. - Aşa deci, „+”. Mă gândeam eu că aşa ar trebui... Vezi? Toate cele trei greşeli au fost trecute pe computer, nu în carneţelul tău. Hai să corectez tot eu şi de data aceasta. Deci, trebuie „+” în loc de „–”. Gata. Acum să vedem. Sper să nu mai existe şi alte greşeli. - Şi eu sper, o aprobă el. În scurt timp, computerul rezolvă din nou totul, luând în consideraţie noile date şi afişă noul rezultat. - În sfârşit! Acum totul e bine, îl anunţă ea. Priveşte! Acum totul corespunde. Rezultatul tău e identic cu al computerului. - Adevărat?! tresări el, parcă nevenindu-i să creadă că ar fi aşa. - Da. Priveşte, îl invită ea. Totul corespunde. - Aşa-i, se entuziasmă el, observând rezultatele; brusc, se linişti şi îi reveni culoarea în obraji, constatând: Desigur... Asta înseamnă că n-am greşit deloc! Ţi-am spus că nu greşesc când e vorba de calcule. Nu puteam să greşesc. Nu la matematică. Sau, mai bine zis, nu şi la mate... - Sigur, dar nici computerul n-a greşit; ţi-a dat un rezultat diferit de al tău, doar pentru că i-ai dat informaţii false. Ai văzut doar, ai avut trei greşeli banale, pe care n-ai reuşit să le depistezi în trei ore... Computerul n-a făcut altceva decât să calculeze ceea ce i-ai cerut. - Sigur. Ai dreptate. Nu-i vina lui, ci doar a mea. Dar acum ştiu că n-am greşit şi asta-i foarte important. E tot ceea ce contează pentru mine. Sunt liniştit, în sfârşit. Mulţumită ţie. Acum ştiu că nu mi-am pierdut îndemânarea la calcule; încă sunt capabil. Ar fi fost îngrozitor dacă greşeam... - Bineînţeles că eşti capabil, nu numai de atât. Şi nu trebuie să-mi mulţumeşti deloc. - Ba da. Nu ştii ce mult însemna asta pentru mine. Începusem să-mi pierd încrederea în mine, ca şi siguranţa ce mă caracteriza; nimic nu mai avea sens pentru mine... Era începutul sfârşitului. Dar acum totul a redevenit ca înainte. - Începutul sfârşitului?! Cred că exagerezi, Luci! - Nu, deloc. Mi-am recăpătat încrederea în mine, în propriile mele puteri, mi-am recăpătat siguranţa; nu vreau să mă mai simt niciodată aşa! E oribil! Nici nu vreau nici să mă gândesc... Iar de acum încolo, n-am să-mi mai confrunt niciodată rezultatele cu ale computerului. Am făcut această verificare pentru prima oară în viaţa mea şi regret; nu m-am ales cu nimic altceva, decât cu o cumplită durere de cap. Nici nu trebuia să-mi verific rezultatele pe computer... Nu ştiu ce mi-a venit! - Hmm... zâmbi ea. - De ce râzi? Ce ţi se pare amuzant? - Tu. De tine râd. Pentru că ţi-e foarte greu să accepţi că n-ai avea dreptate, că ai putea greşi. - Nu! Nu-i adevărat, se înflăcără el, dar imediat o lăsă mai „moale”: Sau, bine, poate, într-un fel, dar numai când e vorba de matematică. Nu pot accepta să greşesc şi aici, în acest domeniu. Aici nu pot s-o dau în bară; nu trebuie... - Şi ţi-a fost dat ca prima oară când ţi-ai verificat calculele pe computer, rezultatele să nu corespundă. - Chiar aşa, deşi cred că ai mai spus chestia asta o dată. Însă, într-adevăr, a fost ca un coşmar pentru mine. Nu-mi place să fiu incapabil, mai ales în domeniul meu forte. Doar sunt expert! - Sigur; ce mai expert... În încurcături... Totuşi, acum, că s-a lămurit totul, cred că o să plec, să te las singur. Văd că eşti foarte ocupat, n-ai nevoie de mine; probabil că te încurc. - Nu! Ce tot spui?! Aşteaptă! Rămâi, te rog... Nu mă încurci deloc. Prezenţa ta nu mă deranjează, dimpotrivă, îmi face plăcere, mai ales acum, că m-ai ajutat într-o chestiune atât de importantă. Nu sunt deloc ocupat. Oricum, nu mai am chef de nimic acum. Amân pentru altădată; doar am destul timp liber la dispoziţie. Acum hai pe puntea principală, să discutăm, despre orice altceva, numai despre calcule nu, în nici un caz! M-am săturat de ele! - Şi aici? întrebă ea. - Ah, aici... Am să-l trimit pe Robby sau pe Felix să strângă şi să aranjeze cât de cât pe aici; eu n-am nici un chef acum. - Probabil că eşti foarte obosit. Ar trebui să te las să te odihneşti. - Nu, te rog, se împotrivi el insistent, revenindu-i buna dispoziţie. Nu sunt deloc obosit. Am avut destul timp să mă odihnesc. Acum mă simt mult mai bine. Chiar foarte bine. - Cunoscându-te, nu cred că te-ai odihnit suficient. Robby mi-a spus că ai revopsit singur întreaga navă şi-ai terminat-o aseară, târziu, când te-ai întors din oraş, apoi nu te-ai odihnit, pentru că ai stat tot timpul aici. - Robby vorbeşte prea mult. Dar recunosc, are dreptate. Nu m-am putut odihni. Însă nu contează. Hai, să mergem, o invită el. Neavând încotro, ea porni spre puntea principală alături de el... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate