agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 521 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-28  |     | 



*124. Blocaţi în peşteră.

Deci şi aici drumul le era complet blocat, de sus până jos, dintr-o parte într-alta... Şi nici nu zăriseră vreo răscrucere, vreo ramnificaţie pe parcurs, vreun alt culoar sau tunel, unul cât de mic, pe care să pornească. Se vedeau obligaţi să se oprească acolo, chiar dacă lor nu le convenea acest lucru. Se apropiară de acea nouă barieră, pentru a observa despre ce era vorba, Lia având în continuare lanterna în mână. Se părea că peştera nu se termina în acel loc, drumul continua dincolo de barieră, dar ei nu aveau posibilitatea să treacă dincolo de ea. Ca şi în partea cealaltă, de unde veniseră, se părea că şi aici se prăbuşise de curând o bucată imensă din partea de sus a peşterii; cert era doar că trecerea le era complet blocată, nu puteau înainta deloc.
- Ce s-o fi întâmplat? se interesă Lia.
- Nu putem şti, dar orice ar fi fost, sigur nu e în avantajul nostru, răspunse Lucian. E posibil ca şi aceste stânci să se fi prăbuşit în acelaşi timp cu celelalte, însă nu avem cum să aflăm acest lucru. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, noi nu aveam cum să ne dăm seama că şi aici s-a produs o prăbuşire, doar nu puteam auzi zgomotul produs de căderea acestor bolovani, pentru că zgomotul era acoperit de căderea celorlalţi, din partea în care ne aflam noi. Asta ar fi o explicaţie, însă nu foarte sigură; rămâne, deci, o presupunere.
- Ai dreptate. Dar ce contează cum sau când s-a întâmplat? Suntem prinşi aici, înăuntru, între aceste două prăbuşiri de stânci şi nu putem ieşi.
- Vrei să încercăm să îndepărtăm rocile astea împreună?
- Nu. N-are rost. E clar că nu vom reuşi. Îmi pot da seama destul de uşor acest lucru. Aici e şi mai greu decât în partea cealaltă. N-avem ce face...
- Asta aşa e, o aprobă el scurt.
- Ascultă, Luci, tu chiar vorbeai serios înainte, când afirmai că ţi s-ar părea că ne-ar urmări cineva?
- Evident că vorbeam serios. Altfel cum? Lia, eu întotdeauna vorbesc foarte serios, mai ales în asemenea situaţii! Reţine acest amănunt! Şi nu mi se părea deloc; cineva ne urmărea cu adevărat. Am văzut destul de clar umbra aceea, a unui individ, strecurându-se cu agilitate printre stânci, am auzit acele zgomote... Trebuie să mă crezi! Nu intenţionam să te sperii pe tine, nici nu spuneam poveşti de adormit copiii, cu balauri şi dragoni, sau monştri preistorici, ori cu fantome. Nici nu mi s-a părut...
- Nu ştiu ce să cred. Eu n-am observat nimic din toate astea. Dar acum mi se pare posibil ca tu să fi avut dreptate. Crezi cumva că din cauza acelei persoane s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat?
- Nu ştiu acest lucru. Şi nu pot da cu presupusul, nu mi se pare corect. Dar... S-ar putea să fie şi aşa.
- Nu pricep... Cine şi de ce ar avea interesul să ne reţină aici? Sau... Să fi încercat să ne omoare, pe amândoi?
- Nu ştiu nici acest lucru. Şi doar ce ţi-am spus, nu pot face presupuneri.
- Ori să fi fost oare, totuşi, doar imaginaţia ta? O iluzie?!
- Asta nu! Exclus! Iese din calcul. Sunt sigur că nu mi-am imaginat nimic.
- Bine. Te cred... Dar oare chiar nu putem face nimic acum, să scăpăm de aici?
- Nu văd ce anume... replică el îngândurat. Ai tu vreo idee?
- Am putea lua legătura cu colegii noştri, să-i anunţăm, să le spunem ce s-a întâmplat, să vină să ne ajute, împreună cu roboţii...
- Nu! Asta-i imposibil!
- De ce nu?
- În caz că n-ai observat, nu suntem îmbrăcaţi în uniforme şi nici n-avem uniformele la noi, explică el. Şi dacă nu avem uniforme, nu avem minitransmiţătoare, ceea ce înseamnă că nu putem lua legătura cu ei. Vezi?! Ăsta-i inconvenientul renunţării la uniforme... Însă, nici dacă le-am fi avut, nu cred că puteam lua legătura cu ei de aici. Nu puteam face mare lucru. Semnalul e prea slab, n-ar fi putut răzbate până la ei, oricât le-am fi reglat noi, pe orice frecvenţă, oricât ne-am fi străduit. Mai trebuie umblat puţin la ele; e nevoie de mici modificări, de îmbunătătţiri.
- Păi, atunci, ce-i de făcut? se nelinişti ea.
- Nimic, replică el, resemnat. Nu putem decât să aşteptăm ca ei să vină după noi şi să ne găsească. Însă, mai întâi, trebuie să observe lipsa noastră, să încerce să ne localizeze, de abia după aceea să plece după noi. Să ne găsească n-ar fi foarte greu, cu aparatura modernă existentă aici, e ceva simplu, banal; mai greu va fi până vor realiza că nu suntem pe acolo. Deci, s-ar putea să dureze până vor veni după noi...
- Nu se poate! Vor observa că nu suntem acolo şi vor porni în căutarea noastră neîntârziat.
- Cel puţin ai spus cuiva unde am plecat?
- Da. I-am spus colegei mele de cameră, Ly. I-am spus că vom veni prin munţi.
- Asta-i bine. Şi eu le-am spus roboţilor. Deci, vor şti cam pe unde să ne caute, asta doar când îşi vor da seama că lipsim. Însă vor şti doar că suntem pe undeva, prin munţi. Prin care munţi? Presupun că sunt foarte mulţi munţi pe Proxima, deci, nu le va fi aşa de uşor să ne găseaască...
- Şi noi ce-o să facem în tot timpul ăsta aici, singuri? se agită ea.
- Nimic. Stăm şi aşteptăm. Ce altceva? Cel puţin n-ai rămas singură, îţi ţin companie, deci, ai putea fi recunoscătoare.
- Da, chiar aş putea... De ce te-ai întors, Luci?! Doar spuneai că o să pleci, ba chiar plecasei!? Acum ai fi putut fi deja afară, poate chiar în navă; stăteai liniştit şi nu aveai probleme... Dormeai deja.
- Nu ştiu, mi s-a părut tot timpul ceva ciudat, în neregulă. Apoi am auzit zgomotul acela, la început slab, m-am întors şi am zărit... Intuiţia mi-a spus că nu e-n ordine ce se petrecea. Nu puteam sta acolo, nemişcat, fără să intervin, să fi privit doar cum se prăbuşeau bolovanii aceia peste tine... Nu! Cum aş fi putut face asta?! Cum aş fi putut apoi să mă fi întors liniştit la colegii noştri şi să le fi spus că... Ce să le fi spus?! Nu! N-aş fi putut proceda astfel! Nici nu vreau să-mi imaginez... Vezi?! Nu sunt laş, nici fricos, iar întunericul nu mă înspăimântă, cum susţineai...
- Nu... Eşti curajos! spuse ea, privindu-l admirativ la lumina lanternei. Ce-aş putea spune?! Mi-ai salvat viaţa, riscându-ţi-o pe a ta, deşi nu erai obligat... Cum ţi-aş putea oare mulţumi vreodată, Luci?! N-am cuvinte...
- Nu-i nevoie de mulţumiri. E suficient că eşti teafără. Ăsta-i cel mai important lucru.
- Dar tu, Luci? Tu nu eşti chiar atât de teafăr... Văd că te-ai lovit destul de rău, ca să mă aperi pe mine, să mă protejezi. Cum te simţi? Cum e cu umărul tău? Şi braţul stâng?
- Aş... Lasă, nu-ţi face griji pentru mine. Sunt destul de bine. Sunt în viaţă, încă întreg, o să-mi revin cu timpul. N-o să mor dintr-o simplă lovitură.
- N-a fost doar o simplă lovitură... De fapt, nu doar umărul tău, Luci, ci şi faţa... Te-ai lovit zdravăn, nu glumă, spuse ea, apropiindu-se de el, de parcă de abia în acel moment îi zărea chipul, destul de lovit pe partea stângă. Eşti rănit serios!
Lia îl privi cu atenţie, atingându-l uşor în zonele afectate, în dreptul ochiului stâng, sub acesta şi deasupra (se învineţise deja), iar arcada sprâncenei părea spartă, fruntea julită serios, obrazul la fel, de asemenea în colţul gurii – o altă lovitură zdravănă, buza de jos spartă şi umflată serios, bărbia julită, la fel şi nasul, toate mai mult pe partea stângă. Cam aşa arăta el. Normal, îi cursese şi sânge, pe alocuri se coagulase deja, îşi pătase puţin şi hainele. Ea îl pipăi încet, apăsând uşor în zonele mai umflate.
- Auu! exclamă el şoptit, strângând din dinţi.
- Te doare?
- Evident, recunoscu el. Nu foarte rău, dar... Lasă-mă-n pace! Nu mai tot apăsa! Nu mă mai atinge!
- Încercam să te ajut. Ar trebui să te curăţ în zonele afectate, altfel s-ar putea infecta.
- Lasă, nu-i nevoie... refuză el.
- Ba trebuie! Ascultă, nu-i de glumit! Dacă se infectează, e grav. Ai cumva prin rucsac vreun dezinfectant sau ceva asemănător?
- Da, am o sticluţă, dar...
- Dă-mi-o! îl întrerupse ea, cu fermitate.
- Eşti foarte categorică, remarcă el.
Renunţă la a se împotrivi, aşa că luă rucsacul, scoase sticluţa respectivă şi i-o înmână ei, apoi lăsă din nou rucsacul jos. Pentru că nu avea tifon, comprese sterile sau altceva, să înmoaie în soluţia din sticluţă, Lia îşi dădu jos geaca, trase de mâneca bluziţei ei şi o rupse, dintr-o parte într-alta.
- Ce faci? De ce-ţi rupi bluza?
- Lasă... Am destule alte bluze. Nu-i mare pagubă dacă stric una dintre ele, zise ea, în timp ce înmuia bucata de material astfel obţinută în soluţia din sticluţă, apoi începu să-i şteargă uşor obrazul, cu grijă, îndepărtând sângele coagulat.
- Ah... scoase el un geamăt scurt, închizând ochii.
- Ustură? întrebă, inutil, ea.
- Evident că ustură! Altfel cum credeai?
- Lasă... Suportă şi tu puţin. Îţi va face bine.
- Gata! E suficient, îi impuse el după un timp, îndepărtându-i uşor mâna, pentru că nu mai suporta usturimea.
- Bine, dacă aşa vrei... Probabil că e suficient, acceptă ea.
- Bineînţeles că e, spuse el, pipăindu-şi uşor obrazul.
- Nu mai pune mâna acolo, după ce te-am dezinfectat! îi interzise ea.
- De ce? se interesă el.
- Din cauza microbilor. Ţi-am spus, doar ce te-am dezinfectat, repetă ea.
- Aiurea... Microbi, aici?! Fii serioasă! Doar suntem pe Pro-xima!
- Şi ce dacă? Suntem în afara lumii lor artificiale, deci, ar fi posibil să existe. Altfel de ce nu vin aici locuitorii planetei, fără ciudatele lor costume de protecţie? Aici nu-i dantoniul, să le dăuneze...
- Nu ştiu. Probabil că ai dreptate. Aşa că, fii liniştită; n-am să mai ating cu mâna locurile afectate.
- Aşa-i mai bine, aprecie ea. Şi umărul tău? Poate ar trebui să-l văd. Deci, dă-ţi jos geaca şi flanelul, să mă uit puţin.
- Nu-i nevoie! o refuză el categoric.
- Luci, vreau să te ajut, replică ea.
- Ştiu, dar chiar nu-i nevoie, repetă el.
- Cred că ar fi mai bine totuşi dacă...
- Lasă-mă-n pace! o întrerupse el. Doar nu eşti doctor!
- Mulţumesc. Ştiam şi eu acest lucru. Nu trebuia să-mi aminteşti tu.
- Îmi pare rău. N-am vrut să spun asta, îşi ceru el scuze, dându-şi seama că fusese cam nepoliticos.
- Dar ai spus-o, îi reproşă ea.
- Ştiu. Însă regret. Încearcă să mă înţelegi, te rog! Nu lua în seamă tot ce spun acum. Sunt puţin nervos, din cauza acestui loc, din cauza situaţiei ăsteia afurisite în care ne aflăm. Te rog, înţelege-mă; n-am vrut să fiu urâcios cu tine.
- Să zicem că te-nţeleg. Dar cum rămâne cu umărul tău?
- Nicicum. Lasă-l aşa cum e; e mult mai bine, crede-mă! Desigur, nu din acel motiv pe care l-am invocat înainte, dar e mai bine să nu insişti, zise el, fixând-o cu privirea lui intimidantă; acolo, în întunecimea acelei peşteri, ochii lui păreau şi mai adânci, mai pătrunzători.
„Dacă se apropie de mine acum şi insistă asupra acestei idei... Nu ştiu; nu sunt răspunzător de ce-ar urma... Deşi sper că nu mi-aş pierde controlul.” continuă el în gând.
- Poate că ai dreptate, îl aprobă ea, privindu-l încurcată la lumina slabă a lanternei şi renunţă la a-i verifica umărul stâng.
- Bineînţeles că am, întări el. Aşa că, lasă-mă-n pace! Ţi-am spus că nu e ceva grav. O să-mi treacă. Probabil că n-am să-mi pot mişca un timp braţul stâng şi o să mă doară, dar... Nu contează! Am scăpat destul de ieftin, totuşi.
- Te incomodează?
- Evident, însă n-are prea mare importanţă. Suntem întregi, iar ăsta-i cel mai important lucru. Ce zici? Rămânem aici sau ne întoarcem în partea cealaltă? schimbă el brusc subiectul.
- Cred că ar fi mai bine să mergem acolo, pentru că dacă ne vor căuta, presupun că acolo vor veni.
- Ai dreptate. Aşa că... De ce mai stăm? Să mergem!
- Lasă-mi mie rucsacul acum, îi ceru Lia.
- Nu! se împotrivi Lucian. Mă descurc foarte bine. Nu mă trata ca pe un incapabil; încă n-am ajuns în starea asta. Nu sunt invalid!
- Încercam doar să fiu amabilă, se scuză ea.
- Tocmai asta nu vreau, pentru că nu-mi place!
- Bine, renunţă ea şi luă din nou doar lanterna, luminând cu ea drumul.
Lucian ridică de jos rucsacul, cu mâna dreaptă. Reveniră în locul în care Lia era gata-gata să fie făcută „plată”, iar aici se opriră. Lucian dădu uşor drumul rucsacului jos, iar ea căută un loc potrivit în care să aşeze lanterna, pe care-l găsi în scurt timp.
- Şi acum, ce urmează? întrebă Lia, după ce aşeză lanterna în locul ales.
- Nimic. Stăm şi aşteptăm, răspunse el. Ce altceva?
- Până când?
- Până când va veni cineva să ne scoată de aici.
- Am impresia că asta o să dureze. Ce vom face până atunci?
- Ce anume crezi că am putea face? Să dansăm? Să cântăm?! Nimic. Stăm doar, repetă el.
- Ce plictisitor! păru ea nemulţumită de acest amănunt.
- Gândeşte-te cum ar fi fost dacă rămâneai singură. Ce-ai fi spus atunci?
- Ai dreptate. N-ar trebui să mă plâng, recunoscu ea. Dar... Ştii ceva? Mi-e foame!
- Cum?!
- Ştiu că nu e cel mai potrivit moment, dar mi-e foame. Teribil! N-am mâncat nimic azi, nici măcar mâncare artificială la un restaurant din oraş. Iar prin navă nici măcar n-am trecut, ca să fi mâncat acolo. Şi am depus destul efort cu urcatul pe muntele ăsta, apoi cu coborâtul; mi-am consumat energia. Alpinismul e grozav, numai că ridică pofta de mâncare. Ce crezi? N-ai putea pregăti rapid ceva, doar eşti un bucătar pe cinste.
- Hmm... Mă tem că oricât de priceput aş fi, aici nu am ce face. Pietrele sau nisipul nu pot fi gătite, iar după cum văd, pe aici nu e şi altceva.
- Deci, n-am nici o şansă... păru ea deznădăjduită.
- Nu prea. Oricum, parcă ţineai regim de slăbire, îi aminti el, în glumă.
- Ah, am ţinut puţin, dar am renunţat de mult...
- În cazul ăsta... Nu ştiu dacă-ţi va fi de folos, dar am un mic pacheţel la mine, în rucsac. Câteva sandwichuri, câteva prăjiturele... Le poţi lua, dacă-ţi este atât de foame, spuse el, scoţând pachetul din rucsac.
- Grozav! aprecie ea mulţumită. Aş mânca orice!
- Chiar şi pietricele din astea, de pe aici? Vrei să-ţi adun câteva?
- Nu chiar...
- De ce nu? Presupun că sunt delicioase!
- Nu spune prostii! îi impuse ea. Eşti ridicol!
- Bine. Hai, serveşte, o invită el, după ce aşeză cu grijă totul pe un şerveţel, dinaintea ei. Nu-i foarte mult, dar e mai bine decât nimic.
- Bineînţeles. În cazul de faţă, sunt binevenite, îl aprobă ea, luând un sandwich. Tu nu mănânci?
- Nu, mulţumesc. Mie nu mi-e foame. Am mâncat destul de dimineaţă, în navă, înainte de a veni la tine.
- A trecut mult timp de atunci.
- Ştiu, dar tot nu mi-e foame. Nu încă.
- Ar trebui totuşi să mănânci ceva, presupuse ea.
- Rezist şi fără, replică el.
- Şi dacă o să-ţi fie foame mai târziu? Nu cred că vei mai avea ce mânca...
- O să rabd. Sunt destul de rezistent. N-o să mi se întâmple nimic. N-o să crap!
- Treaba ta, zise ea, continuând să mănânce.
- De altfel, chiar dacă aş vrea să mănânc, cum aş putea oare, cu obrazul ăsta?! justifică el.
- Aşa-i, nu m-am gândit, aprobă ea şoptit.
Se observa că-i era foame; deşi nu se grăbea, Lia termină cele câteva sandwichuri, apoi şi prăjiturelele.
- Mersi, Luci. Au fost foarte bune. Acum mi-am potolit foamea. Pot spune chiar că m-am săturat. Însă mi-e sete. Mai e apă în bidon?
- Desigur, răspunse el, strângând şerveţelul cu atenţie, fără să scape firimituri pe jos.
Scoase bidonul cu apă şi i-l înmână colegei sale, apoi puse şerveţelul într-o pungă, pe care o înghesui în rucsac.
- Tu nu bei? întrebă Lia.
- Nu mi-e sete, răspunse el.
- Cum doreşti, zise ea, înapoindu-i bidonul.
Lucian nu-l puse la loc, în rucsac, ci pe jos, lângă acesta.
- Stă mai bine aici, explică el. Poate-ţi vine iar sete mai târziu şi-l găseşti mai uşor aşa; nu trebuie să tot caut prin rucsac.
- Chiar e bine aşa, îl aprobă ea. Acum mi-e frig. Nu foarte, totuşi, e o peşteră, deci, e mai răcoare aici decât pe suprafaţa planetei. Ai putea aprinde un foc? Cât de mic, să ne încălzim şi să facă lumină. Am scuti şi lanterna astfel.
- Nu, nu pot aprinde un foc, oricât aş încerca; rocile astea nu se vor aprinde niciodată. Iar după cum ai observat, nu avem altceva pe aici. Poate că doar rucsacul, hainele noastre, şerveţelul şi alte câteva mărunţişuri de prin rucsac. P-astea le-am putea arde; ştii că am o brichetă la mine. Se vor aprinde foarte uşor.
- Nu; ce-ai înnebunit?! Cum o să le ardem? Avem nevoie de ele!
- Atunci încetează odată cu pretenţiile astea absurde! Mulţumeşte-te cu ce ai, iar dacă ţi-e frig, n-ai decât să tremuri puţin. Adaptează-te! Nu-i altceva de făcut, ridică el tonul.
- Văd că m-am alternativă. Dar nu ţipa la mine, te rog!
- Îmi pare rău, n-am vrut... Eram nervos, se calmă el. Ţi-am spus să nu iei seama chiar la tot ceea ce spun acum. Ar fi mai bine să dormim. Şi să stingem lanterna înainte să se consume de tot.
- Să dormim?! Aici... Unde?! Nu sunt nici măcar cele mai elementare condiţii pentru dormit.
- Şi ce-ai vrea?! Un pat moale, călduros? replică el ironic, din nou nervos.
- Nu chiar. Îmi dau seama că asta nu se poate. Dar altceva, orice... Măcar o pernă sau o pătură, sau un cearşaf, măcar o saltea, sau mai bine un sac de dormit. M-aş mulţumi cu orice, dar aşa nu pot dormi, chiar dacă mi-e somn.
- Ascultă... Încetează cu văicărelile astea! Nu te mai plânge! Te rog, nu-mi pune răbdarea la grea încercare! Sincer, chiar m-am săturat de mofturile şi pretenţiile tale absurde; „Mi-e foame, mi-e sete, mi-e frig, mi-e somn, dar nu pot dormi...” Ce înseamnă toate astea?! Şi nu uita din a cui cauză ne aflăm acum, aici, în această situaţie neplăcută.
- Ştiu... Nu-i nevoie să-mi aminteşti.
- Atunci, nu te tot văieta atâta... Înţeleg că nu eşti obişnuită cu asemenea condiţii, dar... Dar eu?! La mine te-ai gândit, măcar puţin? Eu sunt cel lovit, n-am mâncat, n-am băut, dar nici nu m-am plâns într-una că mi-ar fi foame, sete, frig sau somn. Încerc să fac faţă situaţiei, să rezist. Încearcă şi tu! Adaptează-te! Găseşte-ţi un loc mai nisipos, pentru că-i mai moale acolo şi încearcă să dormi. Şi eu fac acelaşi lucru.
- Să dorm? Aici? Uşor de spus, greu de făcut... Nu voi reuşi!
- Nu cred că-ţi rămâne altă variantă. Lanterna se va consuma în curând. Deci, mai bine găseşte-ţi un loc potrivit înainte de a rămâne pe întuneric, o sfătui el, aşezându-se într-un colţ mai ferit, nisipos, după cum spusese.
- Nu pot face asta. Luci, n-am să reuşesc, se tângui ea.
- Repet: N-ai alternativă, deci, n-ai de ales. Dar dacă erai singură aici, ce te făceai?
- Nu ştiu, dar cel puţin atunci eram în siguranţă, scăpă ea fără să vrea, iar când îşi dădu seama ce anume spusese, regretă vorbele rostite fără a se fi gândit la implicaţii.
- Ah, aşa, deci... tresări el. Atunci erai în siguranţă?! Şi acum, cu mine, nu eşti? De ce crezi că nu eşti?
- N-am vrut să spun asta. Adică... Sunt în siguranţă!
- Nu! Ce doreai să spui cu asta?! Deci... Tot nu ai încredere în mine? Încă mai crezi că sunt periculos? replică el, fixând-o atent cu privirea, apoi se ridică şi se îndreptă spre ea. Desigur... Trebuia să mă aştept la asta, nu să mă surprindă. Doar, după cum tot tu ai afirmat, nu demult, sunt un oarecare, un oricine, capabil de orice şi nedemn de încrederea ta. Deci, sunt un tip periculos... Ce anume crezi că aş fi în stare să-ţi fac acum, doar suntem absolut singuri aici? Suntem bocaţi într-o peşteră. Şi e întuneric, foarte întuneric... Nu că mi-ar fi mie frică; poate ţie...
- Nu... Nu mi-e frică de tine! Nici de întuneric. Nu mi-ai putea face nimic. Nu eşti periculos. Şi am încredere în tine.
- Nu-i adevărat! ripostă el. Doar mai înainte ai spus că...
- Am greşit, îl întrerupse ea. Nu trebuia să fi spus aşa ceva. Nu ştiu de ce mi-a scăpat... Dar am încredere în tine, Luci. Doar nu m-ai salvat pentru ca să-mi faci ceva rău. Tu nu eşti aşa...
- Ah, da?! Nu sunt aşa? Dar cum? Cum altfel? Hmm?! Hai, spune! Cum sunt?! Un Don Juan, nu-i aşa? Doar tu spuneai mereu acest lucru... Şi nu crezi, domnişoară Mata Hari, că e periculos să te afli singură, blocată într-o peşteră întunecoasă, împreună cu un Don Juan?! Ce zici?
- Încetează! îi ceru ea, încercând să-l îndepărteze, ceea ce nu reuşi. Ce vrei să faci? Să mă sperii? Nici o şansă, Don Juan! Nu mi-e frică de tine!
- Poate c-ar trebui... Gândeşte-te: Don Juan şi Mata Hari; ce cuplu formăm... Interesant!
- Nu suntem deloc un cuplu, se împotrivi ea.
- Dar am putea fi, unul celebru!
- Nu, n-am putea fi! Mata Hari nu s-a întâlnit niciodată cu Don Juan; au trăit în epoci diferite.
- S-a întâlnit acum, în epoca asta; tu, cu mine...
- Încetează cu tâmpeniile astea! Ce vrei să-mi demonstrezi?! Că ai fi încă periculos? Nu te cred, Don Juan! Eu nu sunt Ly! Nu mă las păcălită aşa uşor...
- Nu, nu eşti Ly, tu eşti Mata Hari...
- Tocmai... Cu mine nu-ţi merge! Am încredere în tine. Foarte multă!
Lucian o mai privi fix câteva clipe, apoi cedă. Oftă scurt şi se îndepărtă de ea, clătinând din cap, în semn de nemulţumire. Se reîntoarse în locul de unde se ridicase şi se aşeză din nou, nepăsător. Ea îl privi încurcată, la lumina din ce în ce mai slabă a lanternei, neştiind ce să creadă şi ce nu. Deveni nesigură, iar acest fapt o enerva. Îşi spuse, privindu-l, încercând să-i ghicească gândurile: „Ah, afurisitul... Încearcă doar să readucă îndoiala în sufletul meu în ceea ce-l priveşte. Dar nu! Nu-l cred în stare să-mi facă ceva. N-o să îndrăznească. Şi totuşi, nu sunt foarte sigură de acest lucru. Nu ştiu... Oare să am încredere în el, ori să n-am?! Ce-o fi în mintea lui acum?! Nu cred că ar fi în stare să... Sau o fi totuşi? La urma urmei, e doar un om, ca oricare altul. Poate greşi oricând; am văzut de ce e în stare când greşeşte. Dar nu! El mi-a salvat viaţa, riscându-şi-o pe a lui pentru mine, deci, nu cred că ar putea... Nu trebuie să-mi fie teamă de el, sau de faptul că ne aflăm singuri acum, blocaţi în această peşteră întunecată. Nici nu mi-e. Sau, de fapt, îmi e totuşi... Nu pot să-mi dau seama! Incertitudinea asta mă omoară... Şi el ştie, îşi dă seama de contradicţia din sufletul meu... Ah, dacă n-aş fi insistat să intrăm în peştera asta afurisită! E numai vina mea. Din nou doar vina mea...”
Astfel se gândea ea, stând nemişcată, în picioare, în timp ce el, şezând în colţul opus ei, se gândea: „Oare ce-şi imaginează acum despre mine?! Drept cine mă ia?! Şi cum mă priveşte... Oare de ce se uită aşa la mine?! Spunea că ar avea încredere în mine, dar se vede clar că nu are, aproape deloc. E speriată. Îi e frică de mine, deşi susţinea că nu i-ar mai fi. Sau îi e teamă doar de faptul că ne aflăm singuri acum, blocaţi aici, în peştera asta afurisită... Ce crede că aş fi în stare să-i fac? S-o atac? Să-i fac ceva rău?! Ba nu... E foarte clar! Crede că aş fi în stare... S-o violez? Oare asta-şi închipuie? Probabil că da, doar spunea că aş fi capabil de orice... Cât de mult se înşeală! Greşeşte! Eh, uite că nu... Eu nu! N-aş putea face aşa ceva. Nu ei! De fapt, nici alteia... Deşi e atât de provocatoare, de frumoasă... Dar nu sunt un golan de pe străzi, un huligan, un vagabond sau un violator... Cum poate să creadă aşa ceva despre mine?! Într-un fel, o înţeleg. Suntem singuri aici, e întuneric, nu ne aude şi nu ne vede nimeni, dar... În plus, îmi asociază numele cu noţiunea de Don Juan. Don Juan... Ce naiba era în neregulă cu tipul ăsta?! Era un tip frumos, atrăgător, probabil un veşnic «îndrăgostit», mereu de altele, un afemeiat, un cuceritor de inimi, dar de aici până la violator... Nu, nici el nu era aşa! Sigur nu era. Şi atunci, cum poate să-şi închipuie despre mine că aş fi... Ah! Dacă ar şti cât de mult o iubesc! Oare cum aş putea să-i fac ceva rău?! Cum aş mai putea-o privi în ochi după aceea? Cum s-ar mai uita ea la mine? Cum aş mai cuceri-o? Cum ar mai avea vreodată încredere în mine?! Dar nu! Eu n-am să fac ceva atât de josnic! Niciodată! Doar o iubesc, atât de mult... O iubesc şi o respect. Atât pe ea, ca persoană, cât şi trupul ei. Deci, nici nu se pune problema... Cum ar putea să creadă că... Nu! Nu-i bine! De ce-mi tot bat capul cu chestiile astea stupide?! Ar trebui să încerc să dorm. Mi-e somn. Şi linişteşte-te, scumpă colegă! Eşti în deplină siguranţă aici, cu mine. Chiar dacă tu nu eşti foarte sigură de acest lucru acum. Dar n-o să ţi se întâmple nimic! Nu din cauza mea.”
Astfel se gândeau cei doi în sinea lor, fără a rosti ceva cu voce tare. În final, după câteva clipe bune, Lucian aţipi aşa, şezând, fără să-şi dea seama, fiind foarte obosit, dar tresări la auzul glasului ei:
- Ai adormit deja, Luci?
- Da... Încercam... răspunse el şoptit şi privind-o din nou, în treacăt, i se păru mai puţin încordată, deci, mai liniştită. Ar trebui să încerci şi tu acelaşi lucru. E bine să te odihneşti. Iar dacă ai să reuşeşti cumva, să stingi lanterna înainte să se consume complet bateriile, pentru că dacă se va întâmpla astfel, nu ne va mai fi de nici un folos. Încearcă să dormi! E singurul lucru bun pe care-l poţi face acum, în acest moment, până va sosi careva să ne scoată de aici. Probabil că va mai dura câtva.
- Să dorm?! Aici?! În condiţiile astea?
- Dacă ai altceva mai bun de făcut, n-ai decât! Nu te reţin. De fapt, treaba ta! Oricum, eu am să dorm. Sunt obosit. Şi mă resimt în urma loviturilor primite. Tu... Doar să stingi lanterna! Poate că o să mai avem nevoie de ea. Aşa că n-o uita aprinsă. În rest... Noapte bună, somn uşor. Vise plăcute, colega... mai spuse el, apoi adormi de-a binelea, vrând-nevrând.
Văzându-l, Lia se calmă. „Deci, totuşi, nu-i un tip rău. Bineînţeles că nu-i! Oare cum am putut să mă îndoiesc de el, fie şi doar o singură clipă? Să cred că ar putea fi...” îşi mai zise ea în gând, privindu-l îngăduitoare, poate chiar cu tandreţe, cum adormise acolo, ghemuit, şezând, într-o poziţie foarte incomodă, dar nu se apropie de el, să-l aşeze mai bine, rămase retrasă, departe de el.
Apoi îşi căută şi ea un loc cât de cât convenabil, mai moale, unde să se poată întinde, pentru a încerca să adoarmă, deşi numai la somn nu-i era ei gândul în acele momente. Totuşi, încă nu era foarte convinsă de faptul că el ar fi atât de corect faţă de ea precum părea în acele clipe şi precum pretinsese, iar acest gând nu-i dădea pace. Se simţea neliniştită, încă în nesiguranţă şi nu-i convenea deloc. Deci, nu numai din cauza lipsei condiţiilor, a confortului, nu putea să adoarmă, ci şi din cauza nesiguranţei căreia îi căzuse pradă.
Într-un târziu, stinse totuşi lanterna, înainte de a se consuma de tot bateriile; lumina deja era foarte slabă, de abia pâlpâia puţin. O stinse şi o aşeză în apropierea ei. Deşi nu se simţea în apele ei, iar locul nu era deloc comod, într-un târziu reuşi şi ea să adoarmă, destul de chinuit, mai ales că nu era obişnuită cu aşa ceva; nu avusese niciodată parte de asemenea condiţii neprielnice, dormise mereu confortabil. Nu reuşea să se adapteze situaţiei existente, însă fiind obosită, adormi. Se cufundă într-un somn adânc, timp de cel puţin vreo 2-3 ore, după care se trezi, simţindu-se copleşită de sete.
Deşi era oarecum buimăcită, îşi dădu repede seama unde se află, mai mult datorită întunericului profund de acolo şi al solului tare, pietros. Amintindu-şi că lanterna era pe undeva, aproape de ea, bâjbâi prin întuneric, s-o găsească. O găsi destul de repede, o luă şi o aprinse, străduindu-se să nu facă zgomot. Ştia că Lucian era şi el acolo, nu uitase acest lucru. Îndreptă fasciculul slab al lanternei în direcţia rucsacului, luă bidonul şi bău apă, cât să se sature.
Apoi, din curiozitate, îndreptă lumina spre colegul ei, să vadă ce făcea acesta, însă în aşa fel încât să nu-l deranjeze, să nu-l trezească. Îl zări, deşi neclar, prin semiîntuneric, la lumina slabă a lanternei. El dormea, şezând şi nu dădea semne că s-ar trezi, fiind, probabil, cu adevărat foarte obosit. Faptul că el dormea, fără a se fi mişcat din poziţia în care adormise iniţial, o linişti.
Se îndreptă din nou spre locul pe care şi-l alesese drept „culcuş”, se întinse, însă când să stingă lanterna, se opri îngândurată. Îndreptă din nou lumina spre rucsac, apoi se ridică iarăşi în picioare. Ajunsă lângă rucsac, îl goli uşor, cu grijă, aşezând aparatele şi tot ce era în interiorul rucsacului pe solul pietros al peşterii. Înainte de a aşeza şi bidonul, mai sorbi puţină apă, apoi luă rucsacul gol şi se întoarse la locul ei de odihnă. Se pregăti să se culce din nou, însă de data asta aşeză rucsacul sub cap, pe post de pernă. Constatând că era mai bine aşa, stinse lanterna şi adormi liniştită, chiar dacă nu-i erau îndeplinite toate condiţiile necesare unui somn bun, odihnitor; totuşi, era puţin mai bine decât înainte.
Peste alte 2-3 ore se trezi şi Lucian, resimţind şi el senzaţia de sete. Fiindcă poziţia în care dormise nu fusese tocmai comodă, amorţise puţin. Se mişcă uşor, încercând să-şi revină, însă umărul stâng, ca şi întregul braţ stâng îl încurcau în mişcări. Nu vedea nimic în jurul lui, decât întuneric total. După scurt timp, pe care-l folosi pentru a se dezmetici puţin, reuşi să se ridice, dar nu merse decât vreo câţiva paşi, temându-se să nu se împiedice de solul tare, pietros, denivelat, al peşterii.
Amintindu-şi că are în buzunarul pantalonilor o brichetă, o scoase şi o aprinse, pentru a vedea unde se aflau rucsacul şi lanterna; bricheta n-o putea ţine prea mult aprinsă, fiindcă s-ar fi încins şi l-ar fi ars; în plus, i se topea plasticul. Totuşi, bricheta rezistă câtva timp fără să se topească şi nici nu-l arse la mână, deşi se încinsese destul de mult, iar la lumina plăpândă a flăcării, Lucian merse atent, fără a se împiedica, până lângă colega sa, unde zărise lanterna. Cum ajunse, se aplecă, luă lanterna şi o aprinse, stingând în acelaşi timp bricheta, pe care o puse cu grijă la locul ei, în buzunar. Acum vedea mai bine, deşi lumina nu era cu mult mai puternică faţă de cea a brichetei lui.
Înainte de a se îndrepta spre rucsac, aruncă o privire spre colega lui, care dormea adânc; habar n-avea că el se trezise. Ajuns în locul în care ştia că lăsase rucsacul, constată că acesta nu era acolo, iar tot conţinutul lui era acum înşirat pe jos. Lucian nu observase că Lia aşezase rucsacul sub cap, în loc de pernă. Nedumerit, ridică bidonul, deşi îşi închipuia că Lia umblase pe acolo. Cum îl ridică şi-l privi, constată de îndată, cu surprindere, că era gol-goluţ. Îşi spuse în gând: „Grozav... Acum nu mai am nici o picătură de apă de băut. Ar fi putut să-mi lase şi mie puţin, măcar un strop acolo, dar se pare că a băut tot. Şi acum ce să fac? N-am decât să rabd, ce altceva?! Şi-mi era atât de sete... Unde-o fi pus rucsacul ăla? Ar fi trebuit să iau două bidoane de apă din navă, sau măcar unul mai mare. Cum de nu m-am gândit la asta?! Totuşi, unde-o fi rucsacul ăla blestemat?! Dar degeaba, doar ştiu bine că nu mai e apă în el...”
Aşeză bidonul gol la loc, lângă toate celelalte, apoi se îndreptă din nou spre Lia, pentru a pune lanterna de unde o luase, adică lângă ea. De abia în acel moment observă rucsacul golit, făcut ghemotoc, sub capul colegei sale. „Bine gândit” îşi spuse, admirând-o tăcut. Tot privind-o, observă că ea se strânsese ca un ghem, probabil de frig şi fără a sta prea mult pe gânduri, renunţă la geaca de pe el, acoperind-o grijuliu, cât putu de bine. Deşi dormea, ea sesiză schimbarea survenită şi se întinse uşor. El rămăsese într-un flanel subţire, pe sub care nu mai avea nimic, dar nu se sinchisea de acest lucru, dorind numai ca ea să se simtă cât mai bine, atât cât se putea în acele condiţii. După ce o mai privi puţin, fără s-o deranjeze, stinse lanterna şi o puse la loc, lângă ea, apoi îşi scoase bricheta, pe care o aprinse din nou, pentru a vedea pe unde să meargă, ca să se întoarcă la locul pe care şi-l alesese pentru odihnă. Merse atent, încet, fără a se împie-dica pe scurtul drum parcurs, străduindu-se să nu facă gălăgie. Ajuns la locul lui, se aşeză, în aceeaşi poziţie incomodă ca şi înainte de a se fi trezit, stinse bricheta, o puse la loc, în buzunar, apoi adormi din nou, deşi încă îi era sete, o sete cumplită, dar încercă să nu se gândească la acest lucru...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!