agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 489 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-29  |     | 



*126. În sfârşit, salvaţi!

În timp ce colegii lor, împreună cu membrii familiei Kuny, se îndreptau grăbiţi spre locul unde se aflau ei doi, Lia şi Lucian încă dormeau, nu se treziseră, fără a avea habar că erau căutaţi sau că se făcuse deja dimineaţă, de mult încă.
De când rămăsese în acel flanel subţirel, Lucian strănutase zdravăn de vreo câteva ori, fără să se trezească, sau s-o deranjeze din somnu-i liniştit pe simpatica lui colegă, care nici măcar nu-l auzise. Însă din momentul în care o acoperise grijuliu pe Lia, rămânând mereu în acelaşi flanel subţirel, în care adormise, continua să strănute destul de des; se părea că locul acela pietros, deşi nu era umed, era răcoros şi întunecos, iar acest lucru îl afecta serios pe comandantul misiunii, chiar dacă el nu dorea aşa ceva, sau de fapt, nici măcar nu-şi dădea seama, deocamdată.
Era ora 09.15 când Lia deschise uşor ochii, părându-i-se că aude pe cineva strănutând într-una. Evident, nu i se părea deloc, dar ea încă nu ştia acest lucru. Somnoroasă, se frecă la ochi, pentru a se dezmetici. Buimăcită, încă nu-şi dădu seama unde se afla. Deşi deschisese ochii, întunericul din jurul ei nu ceda deloc, iar patul de sub ea era tare şi colţuros. Nici chiar perna nu era moale ca de obicei, părea diferită, iar pătura călduroasă cu care era acoperită era şi ea neobişnuită. Ce se întâmpla oare? Se trezise sau încă dormea? Oare visa? Acel strănut puternic se auzi din nou, undeva din apropiere, apoi din nou şi din nou, de câteva ori. Cine să fie oare? Ly?! Parcă nu părea a fi ea... Atunci cine altcineva?
Se dezveli şi se ridică uşor. Deschise bine ochii de data aceasta, dar tot întuneric era. Constată, pipăind, că pătura nu era deloc pătură, pentru că avea mâneci, capse şi fermoare. Iar ea nu era în pat, ci pe jos. Asta explica faptul că solul era tare, colţuros... Vai, ce sol denivelat! Unde se afla oare? Nu reuşi încă să-şi dea seama, dar auzi încă o dată acel strănut, de data asta şi mai clar, însă tot nu realiza ce se întâmpla.
Bâjbâi nedumerită prin întuneric, în jurul ei, să găsească totuşi ceva, orice, un indiciu care să o determine să înţeleagă ce se petrecea acolo. Tot bâjbâind, atinse un obiect metalic, rece, micuţ, delicat, pe care-l apucă. Pipăindu-l cu atenţie, constată după contur că era o lanternă mică. Nerăbdătoare, o aprinse, iar la lumina ei slabă observă locul în care se afla. Deodată totul îi deveni clar. Îi reveni în minte tot ceea ce se petrecuse. Cum putuse oare să uite?
Auzi din nou acel strănut puternic, repetat şi brusc îşi aminti de Lucian. Deci el era cel care strănuta. Observă că „pătura” cu care fusese acoperită era de fapt geaca lui. Regăsi şi rucsacul, pe care ea-l mototolise sub cap, înlocuind astfel obişnuita pernă. Îngrijorată, îşi întoarse capul în direcţia în care ştia că ar trebui să se afle Lucian, îndreptând şi lanterna într-acolo, dar lumina, mult prea slabă, nu ajungea până la el, deci nu-l văzu, însă ştia că era acolo; de data aceasta se dezmeticise de tot. Se ridică în picioare, luând şi geaca lui sub braţ şi se îndreptă spre el. Ajunse în locul în care se afla el şi observă cum încă dormea, chinuit, din poziţie şezândă, cu spatele gol (flanelul i se ridicase mult) sprijinit de peretele stâncos al peşterii, capul căzându-i când într-o parte, când într-alta, ceea ce-l determina să tresară uşor, însă fără să se trezească. Din când în când strănuta sau chiar tuşea înăbuşit. Ştiind că fusese accidentat pe partea stângă, îl mişcă, apucându-l de umărul drept, ca să-l trezească; între timp, fixase lanterna într-un loc sigur.
- Ce-i?! Ce s-a întâmplat? tresări el speriat, deschizând brusc ochii, apoi clipi, fiindcă-l deranja lumina slabă a lanternei. Dom’ director, dumneavoastră sunteţi; mă scuzaţi, vă rog, am întârziat...
- Salut, Luci, îi răspunse ea. Te rog, linişteşte-te! N-am vrut să te sperii. Sunt eu, Lia. Credeai că ar fi domnul director?
- Păi... Sa... Sa-lut, încercă el să vorbească, însă încercarea îi fu întreruptă de un nou strănut puternic; nu spuse nimic despre domnul director. Scuză-mă... Bună dimineaţa. De ce m-ai trezit?
- De ce?! Ca să-ţi iei asta pe tine, nărodule, îi răspunse ea, indicându-i geaca lui.
- Ah... îşi aminti el, strănutând de câteva ori. Sper că e deja dimineaţă.
- Nu ştiu. S-ar putea. Depinde de cât de mult am dormit. Hai, ridică-te! îl îndemnă ea. Trebuie să te îmbraci cât mai repede. Să te ajut?
- Nu, mulţumesc, o refuză el.
- Mândru, ca de obicei. Prea mândru... îi reproşă ea cu blândeţe.
Lucian se ridică, fără a ţine seama de reproşul ei şi îşi luă geaca, îmbrăcând-o, nu fără dificultate, datorită umărului şi braţului stâng. Se trezise de-a binelea.
- Ce-ţi mai face umărul? se interesă ea de starea lui.
- Nimic. Stagnează. Adică nu s-au înregistrat progrese. Nu-i mai bine ca ieri, dar nici mai rău.
- Pricep. Şi-mi pare rău, încercă ea să-l consoleze.
- Nu, lasă... O să-mi treacă, o întrerupse el.
- De ce m-ai acoperit cu geaca ta?
- Pentru că ţi-era frig. Din cauza asta. Am vrut să te simţi bine, să te poţi odihni.
- Nu trebuia să faci aşa ceva. Datorită gestului tău generos, ai răcit. Vezi?
- Mai bine eu, decât tu, spuse el, continuând să strănute.
- Ce tot spui? Nu-i bine nici aşa. Era mult mai bine dacă nu răcea nici unul dintre noi.
- Lasă, nu-i mare lucru. O să-mi treacă, repetă el. Nu e ceva grav. Doar o răceală banală.
- Care se adaugă la starea ta generală, nu tocmai perfectă.
- Nu-mi mai tot purta de grijă! îi ceru el. Oare ce-o fi afară? N-au aflat că suntem blocaţi aici? Nu ne-au găsit încă? De ce n-or veni? De ce întârzie?
- Nu ştiu. Dar nici nu-mi pasă. Ne vor găsi ei, în curând, sper. Nu mă deranjează.
- Dar pe mine, da! afirmă el.
- De ce?
- Pentru că m-ai trezit şi mi-am amintit că mi-e groaznic de sete, iar în bidon nu e deloc apă. Ai fi putut să-mi laşi şi mie măcar o picătură, să-mi amăgesc setea, îi reproşă el, strănuntând involuntar.
- Ce-aş putea să-ţi spun?! Îmi pare rău... Sincer, nu ştiu, nici măcar nu mi-am dat seama că aş fi băut-o pe toată. Chiar nu e deloc?
- Bineînţeles că nu mai e, nici măcar un strop.
- Vai, Luci... Cum aş putea repara această greşeală?! Nu ştiu ce să-ţi spun... Tu mi-ai salvat viaţa, apoi ai fost atât de drăguţ cu mine, iar eu, drept răsplată, nu ţi-am lăsat nici măcar apă de băut în bidonul pe care tu l-ai luat din navă şi l-ai cărat mereu. Cât de nerecunoscătoare am putut fi... Dar nu mi-am dat seama; crede-mă! N-a fost intenţionat. Când m-am trezit, eram buimacă, n-am ştiut c-am băut tot. Mi-a luat mult timp până să mă dezmeticesc.
- Lasă, nu contează... Poate că vor veni în curând să ne scoată de aici. Până atunci am să rabd. O să rezist. N-o să mor de sete, zise el, apoi urmă o nouă repriză de strănuturi.
- Uită-te la tine... îi spuse ea, apropiindu-se. Iar te sacrifici pentru mine? N-ai făcut deja destul? De ce m-ai salvat? îl întrebă Lia pe neaşteptate, privindu-l admirativ, îndelungat.
- Păi... N-am făcut-o pentru tine, în mod special, căută el o explicaţie. Aş fi făcut acelaşi lucru în cazul oricui altcuiva, chiar şi pentru un necunoscut. N-aş fi pregetat nici o secundă. Lia... N-aş fi putut sta liniştit, doar să privesc, fără să intervin în nici un fel.
- Mda... murmură ea şoptit, privindu-l fix, admirativ, ca niciodată până atunci, ceea ce-l tulbură pe el de data aceasta. Cum aş putea oare să-ţi mulţumesc pentru ceea ce ai făcut?
- E suficient că eşti teafără. E cel mai bun mod de a-mi mulţumi. Nu vreau nimic altceva.
- Da, sunt teafără şi încă sunt aici, să te cicălesc pe tine. În plus, ţi-am băut toată apa, pe care oricum, prevăzător, tu ai luat-o din navă şi ai cărat-o tot timpul; ţi-am mâncat şi toată mâncarea din pachetul pe care tot tu l-ai pregătit. Sunt o pacoste pe capul tău, nu-i aşa?
- Nu... se împotrivi el. E-n ordine.
- Ai fi putut scăpa foarte uşor de mine în acele momente, dacă n-ai fi intervenit. Ştiai asta?
- Nu m-am gândit nici o secundă la aşa ceva!
Se mai învârtiră de câteva ori prin peşteră, se îndepărtară unul de altul, de data asta, incredibil, el încercând s-o evite pe ea, însă Lia se apropie din nou, mai mult decât până atunci.
- Uite... şopti ea, atingându-i uşor, delicat, obrazul drept, mângâietor; observă: Au început să-ţi crească fire mici în partea asta.
- Evident c-au început... În mod normal, până la ora asta, eram deja bărbierit proaspăt, dar aici nu pot; n-am nici măcar apă şi nici n-o să găsesc prin apropiere.
- Din cauza mea, îl completă ea, întristându-se; îşi retrase mâna. Din cauza mea n-ai apă, iar dacă ai avea-o, ai bea-o, n-ai folosi-o la bărbierit. E doar vina mea că n-ai apă acum.
- N-am vrut să spun asta.
- Tu n-ai fi spus-o, dar e adevărat, ştiu... spuse ea, privindu-l din nou, intens, cu ochii ei albaştri, limpezi ca roua, adânci ca marea, ca necuprinsul Universului.
El se pierdu în privirea ei albastră.
- Luci... Ce-aş fi făcut oare fără tine?
- Nu te mai gândi la asta!
- Nu pot să nu mă gândesc. Ce s-ar fi întâmplat? Ce-ar fi fost oare?
- N-am făcut mare lucru. Te-am împins doar şi atât.
- Da, dar dacă nu erai tu acolo, ca să mă împingi... Dar n-ai făcut doar atât; m-ai şi apărat de lovituri – pe mine, nu şi pe tine... Ce s-ar fi întâmplat oare dacă nu erai tu acolo, cu mine?
- Nu ştiu. Poate că tot ai fi scăpat cumva.
- Cum?! S-ar fi oprit bolovanii deasupra mea, n-ar fi căzut peste mine? Ce i-ar fi împiedicat oare?
- Nu, evident, nu s-ar fi oprit. Probabil că ţi-ai fi dat seama şi ai fi fugit la timp. Sau ai fi sărit. Orice...
- Dacă mi-aş fi dat seama ce se întâmpla, aş fi intrat în panică şi n-aş fi ştiut ce să fac, m-aş fi blocat, n-aş fi ştiut să iau o decizie atât de importantă într-un timp atât de scurt.
- Nu-i adevărat. În momente ca acestea, luăm decizii surprinzătoare pentru noi înşine, deci, nu poţi şti cum ai fi recţionat. Cred că tot ai fi scăpat cumva, te-ai fi salvat.
- Cum? Printr-un miracol? Miracolele nu există, Luci! Nu se întâmplă minuni. Nu cred în aşa ceva. În cazul ăsta, tu eşti miracolul meu; tu m-ai salvat, tu eşti eroul meu.
- N-am făcut nimic deosebit. Şi mai ales, n-am făcut acest lucru pentru a deveni eroul tău.
- Dar eu aşa te consider. Te deranjează?
- Poate... Nu ştiu, nu-mi dau seama... Uite! S-a stins şi lanterna, definitiv. Acum am rămas pe întuneric. Asta înseamnă că s-au consumat de tot bateriile. Nu se va reaprinde.
- Nu contează. Nu sunt singură şi nu mi-e frică. Sunt cu tine şi am încredere în tine. Mi-ai salvat viaţa şi mă simt datoare. Aş vrea să-ţi mulţumesc, dar nu ştiu cum. Cuvintele sunt de prisos, nu ajută cu nimic. Dar poate că asta... spuse ea, apoi tăcu, nu-şi continuă ideea; nu în cuvinte...
Aşa, pe întuneric, fără s-o vadă, percepându-i doar prezenţa, Lucian simţi cum Lia îl cuprindea uşor cu braţele, pe după gât şi pe neşteptate, îl sărută, de data aceasta ea pe el, delicat, să nu-l doară, fiindcă ştia că era lovit. Luat prin surprindere de gestul ei, rămase locului, nemişcat, neclintit ca o stâncă. Ce durere să mai fi simţit?! Nici gând de aşa ceva! Nici n-avu timp s-o cuprindă în braţe, cum ar fi procedat în mod normal, măcar cu braţul drept, căci cu stângul n-ar fi putut, însă el era prea nedumerit în acele momente, ca să acţioneze în vreun fel; se simţea ca paralizat, hipnotizat sau de parcă ar fi fost sub efectul unui anestezic puternic. Se dezmetici de abia când ea îi dădu drumul, îndepărtându-se uşor, în întuneric, trezindu-l parcă din visare.
- Pentru ce a fost asta? Asta a fost recompensa mea? îi ceru el o explicaţie.
- Poţi presupune şi aşa, răspunse ea neclar.
- Lia, eu... începu el nehotărât o idee, pe care n-o termină; se opri, strănută involuntar de vreo câteva ori, făcu o pauză destul de lungă, după care deveni şi mai nehotărât. Ştii, eu... Eu... reluă el, dar de data asta se opri definitiv, fiindcă se văzu întrerupt, deşi îi părea bine că fusese întrerupt, pentru că altfel n-ar fi ştiut cum să se descurce, aşa însă ieşise din impas simplu şi repede, se rezolvase totul; ştia că n-ar fi reuşit nici de data aceasta să-i spună nimic. Ascultă, Lia! o îndemnă, ciulind şi el în acelaşi timp urechile, pentru a distinge cât mai bine sunetele slabe, abia perceptibile. Sunt aici! Au venit. Ne-au găsit. Suntem salvaţi! exclamă el bucuros, plin de speranţă.
Era clar că dincolo de stâncile ce le blocaseră drumul era forfotă, mişcare, glasuri. Nu distingeau prea bine acele sunete, dar se apropiau, după cum li se părea lor. Evident, în liniştea aceea deplină, sunetele puteau fi distinse cu uşurinţă, însă zidul ce le blocase calea împiedica şi buna audiţie. Dar într-adevăr, Lucian nu se înşelase; erau colegii lor, împreună cu membrii familiei Kuny.
- Lucian... Lia... Copii! Sunteţi acolo? auziră amândoi o voce binecunoscută lor.
- Da, domnule Kuny, răspunse Lucian, strigând puţin mai tare ca de obicei, ca să fie auzit. Suntem aici.
- Sunteţi teferi? se interesă To.
- Desigur, răspunse tot Lucian. Aproape...
- Bine, copii, reluă To Kuny, mai liniştit decât până atunci, când fusese foarte încordat; îi sfătui: Fiţi liniştiţi acum! Vă scoatem imediat afară de acolo. Îndepărtaţi-vă de zid; s-ar putea să se mai prăbuşească din bucăţile astea spre interior. Aţi auzit?
- Da, domnule. Foarte clar, îl asigură Lucian, adresându-i-se apoi colegei sale: Vezi? Ce ţi-am spus? Au venit!
- Văd. E foarte bine, răspunse ea, bucuroasă.
- Ah! exclamă Nis. Cât de mult mă bucur să-i aud glasul şefului din nou. Ce bine că e teafăr!
- Vom vedea de îndată cât de teafăr este şeful tău, replică To Kuny. Acum dă-te la o parte! Să vină roboţii voştri.
Cei doi roboţi lăsară bagajele, înaintară fără să şovăie şi se înfăţişară înaintea lui To Kuny.
- Bine, asta-i situaţia, li se adresă To roboţilor. Ce ziceţi, îi faceţi faţă? Vă descurcaţi sau nu?
- Da, domnule. Se rezolvă, îi răspunse Robby, după ce privi atent zidul dinaintea lui, analizând situaţia.
- Nu-i nici o problemă, adăugă Felix.
- Credeţi că vă veţi putea descurca singuri, sau veţi avea nevoie de ajutor?
- Nu, domnule, răspunse ferm Felix. Putem şi singuri.
- N-avem nevoie de ajutor, întări Robby.
- Bine. Atunci, la treabă cu voi! îi îndemnă To. Ce staţi şi aşteptaţi? Nu mai întârziaţi! Să-i scoatem odată afară de acolo!
Ambii roboţi se îndreptară spre bariera stâncoasă din faţa lor şi începură să doboare uşor, pe rând, una câte una, acele roci ce blocau drumul celor doi. Şi aşa, încet, cum puteau, tot îndepărtând una câte una, reuşiră în cele din urmă să obţină un loc de trecere pentru cei dinăuntru. Bineînţeles că fuseseră ajutaţi şi de colegii celor doi. Când în sfârşit reuşiră să facă locul dorit, îl anunţară pe domnul Kuny, care-i felicită. Se mai prăbuşiseră şi spre interior câţiva bolovani, însă fără să-i atingă pe cei doi.
Cât despre ei, stăteau liniştiţi, aşteptând să vadă când vor putea în sfârşit ieşi, iar pe măsură ce cei doi roboţi îndepărtau bolovanii, auzeau din ce în ce mai clar ceea ce discutau colegii lor de partea cealaltă a barierei pietroase, apoi zăriră o luminiţă slabă, un fascicul luminos subţirel, ce reuşise să răzbată din partea cealaltă până la ei, care se mărea vizibil, pe măsură ce înaintau roboţii, până ce deveni o deschizătură suficient de mare pentru ca ei să aibă loc să treacă dincolo. În această deschizătură desluşiră clar siluetele metalice ale celor doi roboţi, care se retraseră, lăsându-le lor loc liber, să treacă în partea cealaltă. Fericită, zâmbind, înainte de a porni spre ieşire, Lia, care era lângă Lucian, se înălţă pe vârfuri, îl îmbrăţişă delicat şi-l sărută pe obrazul drept, nu pe cel stâng, să nu-l deranjeze. El o privi nedumerit; nu-i spuse nimic.
- Haideţi, copii! auziră clar îndemnul domnului Kuny. Veniţi odată! Ieşiţi afară de acolo! Ce mai aşteptaţi? Sau vreţi să intrăm noi, să vă scoatem? Aveţi nevoie de ajutorul nostru?
În loc de răspuns, cei doi apărură în cadrul deschizăturii, apoi coborâră cu grijă spre ceilalţi, care se apropiară bucuroşi, să-i întâmpine. De cum coborî Lucian fu înconjurat de colegii săi, iar Lia se îndreptă grăbită, fără a sta pe gânduri, spre To Kuny, care o cuprinse pentru scurt timp în braţe, ocrotitor. Fără a vrea, era gata-gata să scape „tăticule”, să se dea astfel de gol; chiar începuse să spună „ta...” – logic, de la „tati”, însă domnul Kuny o întrerupsese imediat, spunându-i: „Linişteşte-te, domnişoară! Totul a trecut.”
Deşi era asaltat de colegii săi, care doreau să se liniştească, fiindcă fuseseră foarte îngrijoraţi auzind că ar fi rănit, lui Lucian nu putu să-i scape neobservat faptul că Lia fugise mai întâi direct în braţele domnului To Kuny, care, de altfel, părea a fi foarte îngrijorat pentru ea. Lucian o privi discret, iar din această cauză nu le răspundea colegilor săi.
- Hei, Luci! Ce-i cu tine de nu răspunzi? întrebă Stela. Eşti teafăr? Te simţi bine? Ai amuţit? N-auzi?
- Sunt bine, răspunse el într-un târziu la insistenţele colegilor săi, observând că Lia se desprinsese din braţele domnului Kuny.
- Nu arăţi foarte bine, îl contrazise blonda.
- Poate. Atunci sunt... aproape bine. Sunt încă în viaţă. Asta-i tot ceea ce contează, nu?!
- Desigur, şefu’, nu se putu abţine Nistor. Eram atât de îngrijoraţi din cauza ta...
- Doar din a mea?! se miră el.
- Nu, şefu’, desigur, nu doar din cauza ta... se corectă lunganul, privind spre Lia, care era încă lângă domnul To Kuny.
- Ce ţi s-a întâmplat? întrebă blonda. Eşti rănit...
- Nu. E o nimica toată.
- Mie nu mi se pare deloc o nimica toată, îl contrazise Maria.
- Nici mie, adăugă Stela cu seriozitate. Las’ că mă ocup eu imediat de tine şi de „nimica toată”.
- E-n ordine, doctore, o linişti Lucian, acceptându-i în acelaşi timp oferta de a se ocupa de el. Sunt bine, doar că m-au atins nişte pietroaie stupide.
- Se pare că te-au atins destul de serios pietroaiele alea stupide. Să sperăm că nu e grav, spuse doctoriţa.
- Sigur nu e, zise el încrezător. O să-mi revin. Nu va fi greu. Mai ales cu un asemenea doctor... Ţi-am spus că nu mă grăbesc să scap de tine.
- Linguşitorule! îi „reproşă” Stela cu blândeţe.
- Ştiţi, sunt bine, dar mi-e o sete cumplită. N-am băut nimic de ieri dimineaţă, de când am plecat din navă. Aveţi apă la voi?! Daţi-mi şi mie mai repede, vă rog! Nu mă mai ţineţi aşa, nu mai pot să rabd. Mor de sete!
- Eşti norocos, îi spuse Stela. N-ai să mori deloc. Nu te lăsăm noi. Robby, adu-i un bidon de apă însetatului ăsta, i se adresă ea robotului.
Robby îi aduse un bidon cu apă, pe care el îl luă cu mâna dreaptă şi-i bău pe nerăsuflate aproape tot conţinutul, uşor neglijent, câteva picături scurgându-i-se pe haine, apoi prelingându-se încetişor, dar pe el nu-l deranjă acest lucru.
- Ah, ce sete mi-era! exclamă el satisfăcut, după ce-şi satisfăcu setea. Ce bine-i acum! Mă simt perfect. Ce bună-i apa! E cea mai bună băutură din câte există.
- Şi cel mai puţin apreciată, îl completă Stela.
- E adevărat, dar e greşit. Oamenii ajung s-o aprecieze la valoarea ei doar atunci când îi simt lipsa. Mai dă-mi puţin bidonul ăla, ceru el.
Robby îi dădu din nou bidonul, iar el bău iarăşi, de data asta nu aşa de grăbit ca înainte, pe nerăsuflate, însă bău tot ceea ce rămăsese în bidon, înapoindu-l gol robotului.
- Măi, fir-ar... Să ştii, ţi-era cu adevărat sete, constată blonda.
- Mie-mi spui?! E atât de rău fără apă! Dacă aţi ştii şi voi... Însă voi habar n-aveţi cum e fără apă şi mai bine să nici nu aflaţi.
În acel moment li se alătură şi Lia, cât şi domnul Kuny. Până atunci, retrasă, ea vorbise doar cu dânsul; discutaseră şoptit, despre ce anume, numai ei doi puteau şti. Acest lucru li se păru puţin bizar colegilor ei, mai ales lui Lucian, căruia nu i-ar fi putut scăpa neobservat un amănunt atât de important. Colegii o întâmpinară şi pe ea cu îngrijorare, punându-i o sumedenie de întrebări. Bău şi ea apă (nu atât de multă câtă băuse Lucian) şi încercă să răspundă pe scurt la întrebările pe care i le adresau ceilalţi. To Kuny participă şi el la aceste discuţii. Colegii constatară că Lia era teafără, nu păţise absolut nimic, de aceea păreau în continuare preocupaţi mai mult de starea comandantului lor, deşi se liniştiseră cât de cât.
- Ne bucurăm că sunteţi teferi amândoi, încercă To să încheie discuţia, dar nu reuşi încă.
Fără a vrea, Lucian strănută zdravăn de vreo câteva ori şi tuşi înăbuşit.
- Oho, se pare că ai răcit serios, şefu’, remarcă Nistor, după ce-i urase de vreo câteva ori „Noroc, şeful”; „Sănătate...”
- Se pare că o să am mult de furcă, din nou, tot cu tine, adăugă Stela. Pentru a câta oară, oare?
- Nu-i nimic grav, doctore. O simplă răceală, spuse el, nereuşind să oprească strănutul.
- O simplă răceală, zici? Mie nu mi se pare deloc atât de simplă, îl contrazise Stela.
- O să-mi treacă şi asta; n-ai de ce să-ţi faci probleme.
- Să nu-ţi închipui că o să scapi de tratamentul meu, îl avertiză Stela.
- N-aş fi îndrăznit să-mi închipui aşa ceva, o asigură Lucian.
- Bine, bine... Gata! îi întrerupse To Kuny. Să părăsim acest loc. Aţi stat destul aici. Apropo, de fapt, de când sunteţi blocaţi aici?
- Nu ştim sigur, domnule. Depinde... Dar chiar, ce oră e acum? Nu ne-aţi spus nici unul.
- 11.55, şefu’. Şi nu ţi-am spus până acum, pentru că nici măcar nu ne-ai întrebat.
- Mda... murmură Lucian, încă derutat. 11.55, ce? Ziua sau noaptea?
- E ziuă, şefu’, specifică Nistor.
- Deci, ziua. Şi ce zi e azi?
- Vineri, şefu’, răspunse acelaşi Nistor.
- Vineri? În cazul ăsta, suntem aici doar de ieri seară; cred că au trecut mai mult de 15 ore.
- Şi ce-aţi făcut aici în tot timpul ăsta? se interesă Alex.
- Nimic deosebit, răspunse Lia. Ce-am fi putut face? Am stat, am discutat, am dormit, v-am aşteptat pe voi să veniţi...
- Tu ce-ai păţit, Luci? Cum te-ai lovit? întrebă blonda.
- Nu-i mare lucru. Doar nişte julituri.
- Pe care le-a căpătat salvându-mi mie viaţa, îl completă Lia. Altfel, dacă nu era el, ar fi fost vai de mine!
- Adevărat?! se miră blonda. Şi umărul tău, Luci?
- Cam la fel, blondo, răspunse Lucian, cu modestie.
- Uau! exclamă blonda. Eşti un adevărat erou.
- Da, eroul meu, întări Lia, apropiindu-se de el, zâmbitoare.
- Nu chiar. Exageraţi, se împotrivi el.
- Nici eu n-aş spune că eşti chiar un erou, îşi exprimă Ly părerea.
- Bine. Gata, copii, îi întrerupse To Kuny. Să mergem! N-are rost să întârziem pe aici. Aveţi ceva de luat de dincolo?
- Da, câteva nimicuri, răspunse Lucian.
- Să meargă careva să le ia, propuse To.
- Mă duc eu, se oferi Mihai voluntar.
- Te însoţesc, se arătă Lia disponibilă, justificând: Pentru că eu ştiu ce am avut la noi, să nu cumva să uiţi ceva pe acolo.
- Hai! surâse informaticianul.
Amândoi intrară de partea cealaltă, având fiecare câte o lanternă, ca să strângă puţinul rămas acolo. To Kuny se apropie de Lucian, luându-l de lângă colegii săi, într-un loc ferit, unde îi vorbi şoptit:
- Ce zici, băiete, poţi să-mi explici şi mie pe scurt, dar puţin mai clar, ce s-a întâmplat?
- Depinde la ce anume vă referiţi, domnule, replică Lucian, evitând să-i răspundă direct.
- Ştii tu... Cum aţi ajuns acolo şi ce s-a întâmplat după aceea, cât timp aţi rămas singuri?
- E o poveste mai lungă, domnule, îl avertiză Lucian.
- O vei scurta pentru mine, zise domnul Kuny.
- Păi, domnule... Am stabilit cu Lia, cu o zi în urmă, să vizităm munţii, deci, aşa am şi făcut...
- Ascultă, comandante! îl întrerupse To Kuny. Te rog să sari peste amănuntele astea introductive.
- Cum doriţi, domnule, reluă Lucian şoptit. Deci, am venit, am urcat până-n vârf, nefiind un munte foarte înalt sau prea dificil de escaladat, iar la coborâre, Lia a observat o peşteră, a devenit curioasă şi a propus să intrăm, s-o cercetăm.
- Iar tu ai acceptat?
- Nu, eu nu doream deloc, m-am împotrivit cât am putut, însă am cedat insistenţelor ei şi am urmat-o; ea deja intrase, nu puteam s-o las singură.
- Înţeleg... murmură To Kuny.
- Deci, am intrat, am înaintat, iar la un moment dat s-a produs pe neaşteptate această prăbuşire, care ne-a blocat trecerea, în ambele sensuri. Cam asta ar fi totul, pe scurt, cum mi-aţi cerut.
- Totul? se miră To Kuny, ridicând uşor sprâncenele stufoase, care-i dezveliră micuţii ochi albaştri. De ce s-au prăbuşit aceste stânci?
- Hmm... păru încurcat Lucian. Aş vrea să ştiu şi eu acest lucru. Dar habar n-am.
- Mda... Şi după aceea, comandante? Deci, după ce-aţi rămas blocaţi acolo, ce s-a întâmplat?
- Nimic deosebit, domnule, răspunse Lucian simplu, firesc, dar discuţia le fu întreruptă de Lia şi Mihai, care reveniseră de dincolo de bariera stâncoasă, de unde luaseră puţinul pe care-l avuseseră la ei.
- Gata, copii? întrebă To Kuny, privind spre rucsacul pe care-l ţinea Mihai. Aţi strâns totul?
- Da, domnule, îi răspunse fostul campion mondial.
- Foarte bine. Atunci, presupun că putem părăsi acest loc. Nu ne mai reţine nimic aici, sper, rosti To.
- Nu. Absolut nimic, răspunse Lia.
- Un moment! le ceru Lucian, care parcă de abia în acea clipă realiză că se aflau acolo ambii roboţi. Robby! Felix! Ce-i cu voi doi aici? reluă el, după o scurtă pauză, datorată câtorva strănuturi repetate.
- Am venit ca să vă scoatem de aici, explică scurt Robby.
- Bine, dar amândoi? Şi toţi ceilalţi? Şi „Pacifis”? Cine-i în navă acum?
Roboţii se priviră, fără să-i răspundă.
- Să nu-mi spuneţi că aţi lăsat nava goală, nesupravegheată! îi avertiză el, ridicând uşor tonul.
- Stai puţin, comandante! îl domoli To Kuny. Nu te aprinde atât de tare. Şi nu-i certa pe bieţii roboţi că au lăsat nava nesupravegheată. Ei n-au nici o vină. Eu am insistat să vină amândoi, deci, dacă ar fi să cerţi pe cineva, eu trebuie să fiu acela. Eu sunt răspunzător.
- Nu, domnule. Eu le-am dat instrucţiuni precise. Le-am spus destul de clar, de mai multe ori, să nu părăsească nava amândoi deodată, sub nici o formă! Iar ei erau nevoiţi să-mi dea ascultare.
- Ascultă, Luci... reluă astfel To. N-au avut încotro. Ei m-au avertizat că vei reacţiona în felul acesta, însă eu am insistat să vină amândoi, ca să vă scoatem mai repede de aici, altfel, fără ajutorul lor, n-am fi reuşit mare lucru, sau ar fi durat prea mult. Deci, lasă-i în pace! Sunt nevinovaţi!
- Bine, dar nava...
- Lasă şi nava în pace! îl întrerupse din nou To Kuny. E în siguranţă! Nu va păţi nimic. Îţi garantez personal. În caz contrar, ai dreptul să mă tragi la răspundere cum crezi tu de cuviinţă. Pe mine personal, nu pe ei. Clar, comandante?!
- Da, domnule. Nu v-aş putea contrazice, aprobă în cele din urmă Lucian, lăsând roboţii în pace.
- Foarte bine! Atunci, să mergem! Am stat deja destul aici, îi îndemnă To Kuny.
De data aceasta porniră toţi spre ieşire, la îndemnul domnului Kuny, fără a mai sta pe gânduri. Cu lanternele aprinse, se îndreptau spre ieşirea din peşteră, acum, că-şi regăsiseră colegii, fiind mai voioşi. Încordarea le dispăruse de pe chipuri şi îşi permiseră chiar să admire aspectul plăcut al peşterii, comentând pe seama acesteia. Lumină aveau destulă, mai mult chiar decât suficientă. Acum nici măcar nu mai înaintau într-un grup compact, se împrăştiaseră neglijent, aşa că To Kuny prinse momentul potrivit pentru a-l iscodi pe Lucian.
- Deci, tinere comandant, ne-am putea relua discuţia de unde am fost întrerupţi?
- Da, domnule. Nu ne împiedică nimic, decât vreo câteva strănuturi, pentru care-mi cer scuze, răspunse el, strănutând des.
- Astea nu ne încurcă deloc. Iar în privinţa roboţilor, sper că te-ai lămurit. E doar vina mea că au părăsit amândoi nava albastră. Ei m-au avertizat că aşa vei reacţiona, însă i-am asigurat că voi răspunde faţă de tine în locul lor. Ei mi-au spus că-i vei certa.
- N-am nimic cu ei doi, doar că nu-mi convine ideea ca „Pacifis” să rămână nesupravegheată.
- Nava ta e-n siguranţă, comandante!
- Nu mai sunt atât de convins că ar fi în deplină siguranţă, după ceea ce s-a întâmplat acum. Nu ştiu cât de în siguranţă ar putea fi, se arătă sceptic Lucian.
- Ce vrei să spui?
- Nimic. Doar că se întâmplă tot felul de lucruri ciudate pe aici, domnule Kuny. Spre exemplu, cum ar fi aceste prăbuşiri accidentale, care mie nu mi se par deloc întâmplătoare.
- Ce vrei să spui? repetă To Kuny întrebarea anterioară.
- Nu sunt nici eu prea sigur, de aceea mă feresc să fac orice afirmaţii. Dar am strania senzaţie că aici se petrec lucruri ciudate. Să lăsăm însă deocamdată tema aceasta. Vom avea destul timp să discutăm pe marginea acestui subiect. Acum nu mă simt în stare de astfel de discuţii. Sunt, în primul rând, foarte obosit. Deci, ce doreaţi să mă întrebaţi, domnule?
- Ai nişte idei cel puţin bizare, comandante. Dar, în fine. Să lăsăm asta şi să revenim la discuţia pe care o avusesem. Deci, ce-aţi făcut voi doi acolo, cât timp aţi fost blocaţi?
- Nimic, domnule. V-am mai spus.
- Nimic? repetă To Kuny, suspicios.
- Absolut nimic, întări Lucian.
- Cum aşa? Doar aţi stat mai mult de 15 ore acolo, singuri, speriaţi, pe întuneric.
- Adevărat. Dar am încercat să ne păstrăm cumpătul.
- Sigur. Însă fiind amândoi tineri, cu spirit înfierbântat; tu, comandante – un tânăr foarte simpatic, iar ea, de asemenea – cel puţin o prezenţă atrăgătoare...
- Înţeleg! îl întrerupse Lucian. Cred că ştiu unde vreţi să ajungeţi. Dar vă asigur că vă înşelaţi. Cum vă puteţi gândi la aşa ceva?
- Nu, băiete! Nu-mi intrepreta greşit vorbele. Ştii tu, în asemenea cazuri, astfel de lucruri se întâmplă de la sine, fără ca vreunul dintre voi să fi avut vreo intenţie sau vreo vină. E în natura umană... Vă puteaţi lăsa furaţi de moment, purtaţi de val...
- Nu atâta timp cât era vorba despre mine! Îmi pot controla foarte bine pornirile de moment!
- Ah... Te rog, comandante! Nu intenţionez să te jignesc; dacă totuşi s-a întâmplat ceva între voi, nu e nimic condamnabil, ci doar ceva foarte firesc. Vreau doar să fii sincer.
- Sunt foarte sincer, domnule. Mai mult de atât nici n-aş putea. Deşi recunosc, aş minţi dacă aş spune că n-am simţit nici o clipă puterea tentaţiei asupra mea, pentru că ea e atât de frumoasă, de provocatoare, iar situaţia era atât de tensionantă, dar...
- Înţeleg, încuviinţă To Kuny, întrerupându-l.
- Dar am rezistat ispitei, îşi continuă Lucian ideea. Nu i-aş fi putut face aşa ceva. Nu eu! Nu ei! Doar e colega mea. Şi o respect. Deci, nu, nu ne-am lăsat purtaţi de val, nici unul; nici eu, nici ea...
- Numai din cauză că ea ţi-e colegă?
- Nu, domnule. Nu s-ar fi întâmplat nimic nici dacă ar fi fost altcineva. Oricare alta. Dar nu înţeleg... De ce atâta interes din partea dumneavoastră pentru ea?
- Nu pentru ea, băiete, ci pentru tine, afirmă To Kuny.
- Pentru mine?! Acum chiar că nu mai înţeleg nimic!
- Da, băiete, pentru tine. Fiindcă prin acest fapt dovedeşti cât de multă încredere se poate avea în tine, în calitate de comandant al misiunii. Dacă s-ar fi întâmplat ceva în peştera aceasta, ar fi fost evident că nu eşti demn de încredere, că eşti iresponsabil, iar în acest caz, v-am fi trimis imediat înapoi, pe planeta voastră, fără întârziere. Însă dacă-i aşa cum susţii, dai dovadă nu doar de inteligenţă şi vei dobândi tot respectul şi încrederea noastră, a celor de pe Proxima, mai mult decât până acum. Oricum, să nu crezi că mă voi baza doar pe spusele tale. Voi verifica totul, până la cel mai mic detaliu. Pot face asta, doar cunoşti capacitatea aparaturii noastre. Voi urmări deci cu atenţie înregistrările făcute, iar astfel mă voi convinge dacă ai spus sau nu adevărul, îl înştiinţă To Kuny.
- Foarte bine, domnule. Chiar vă rog s-o faceţi, dacă numai aşa vă veţi convinge. Pentru că nu-mi plac suspiciunile. Vreau ca totul să fie clar. Nu-mi place ca asupra mea să planeze bănuieli nefondate, care nu exprimă realitatea. Deşi, după cum v-am spus, am simţit puterea tentaţiei asupra mea, însă n-am cedat, m-am opus... Dacă aţi fi întârziat cumva mai mult de atât, nu cred că aş fi reuşit să rezist; poate că în cele din urmă mi-aş fi pierdut controlul...
- Ah, da? Deci, am sosit exact la timp? Şi totuşi, încă n-am înţeles ce-aţi făcut acolo singuri, mai mult de 15 ore?
- Nimic deosebit, domnule. Am discutat, ea a mâncat pachetul pe care l-am avut la mine şi a băut toată apa din bidon, apoi am dormit...
- Aţi dormit? tresări To.
- Da, domnule. Eram obosit. Toată ziua urcasem pe munte, cărând rucsacul în spate. În plus m-am resimţit în urma loviturilor primite, aşa că aveam nevoie de odihnă şi am adormit destul de repede. Numai că eu am dormit singur, într-un colţ al peşterii, iar ea în partea opusă. Puteţi verifica şi asta, dacă doriţi.
- Poţi fi sigur că voi verifica. Să nu te îndoieşti de acest lucru.
- E mult mai bine aşa, domnule, încheie Lucian subiectul, strănutând puternic de câteva ori.
El şi domnul Kuny vorbiseră în şoaptă, mergând încet, undeva, pe la mijlocul grupului. Ceilalţi erau răspândiţi care mai de care, unii înaintea lor, alţii în urma lor, admirând cu multă curiozitate tot ceea ce-i înconjura. Numai Lucian şi colega lui, Lia (care era în urmă, împreună cu Ly), nu admirau aspectul peşterii în care fuseseră captivi. Primii, cel mai în faţă, se aflau cei doi roboţi, care nu păreau deloc interesaţi de aspectul peşterii. Ei înaintau nestingheriţi, fără a întârzia în admirarea interiorului şi fără a comenta pe această temă. Erau secondaţi de Nistor, care se grăbea spre ieşire. Astfel, în cele din urmă reuşiră să ajungă toţi afară, unii înainte, alţii mai în urmă, primii fiind tot cei doi roboţi...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!