agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-10-31 | |
*6. Alte mici probleme medicale, dar nu numai...
Se îndreptau spre cabinetul medical al doamnei doctor, dar încă se aflau în părculeţ şi discutau şoptit. La un moment dat însă, pe Lucian îl cuprinse brusc, pentru a doua oară în acea zi, o ameţeală puternică, datorită căreia se opri din mers. - Sonya... Stai puţin! îi auzi domnişoara Kelso glasul plăcut din apropiere. - De ce? De abia în acel moment observă cât de palid devenise. Îl întrebă, îngrijorată: - Luci, ce-i cu tine? Te simţi bine? - Sincer, nu, dar o să-mi revin imediat, nu-ţi face griji. Totuşi, spune-mi, e vreo bancă prin apropiere? - Da, e una. - Bine. Condu-mă, te rog, până acolo. Trebuie să mă aşez puţin. Ţinându-l de mână, Sonya îl conduse până la cea mai apropiată bancă. El se aşeză, ţinându-şi fruntea între palme, respirând greoi, cu toate că aerul de aici era foarte curat. Sonya luă loc lângă el, aşteptând să-şi revină, ceea ce se petrecu de abia după câteva minute bune. - Luci, ce-i cu tine? M-ai speriat, zise ea, observând că el îşi revenise. - Serios?! Nu trebuia. Fii liniştită! N-am nimic. A fost o simplă ameţeală, dar acum mi-a trecut. Să mergem! - Eşti sigur că te simţi bine? - Da, desigur. Să mergem, repetă el şi se ridică de pe bancă. Sonya se ridică şi ea şi astfel reluară drumul spre cabinetul medical. Aflată încă în biroul tatălui ei, Lia privi îngrijorată acele imagini. - Ce-o fi cu el, tati? - Cine ştie, draga mea? Poate că stressul acestei zile... S-au întâmplat atât de multe, iar el încă nu era complet refăcut. Încă e sub tratament. Deci, se resimte. - Ai dreptate, îl aprobă Lia. Poate n-ar fi trebuit să se implice atât de mult în aceste acţiuni. - Ţi l-ai fi putut închipui stând deoparte? - Nu, evident. N-ar fi putut rezista. Nu era încă ora 22.00 când Lucian şi Sonya ajunseră în cabinetul medical din oraşul artificial. Stela îl aştepta. - Salut, frumosule, îl salută ea când îl zări. Ah... Şi domnişoara Sonya, se miră Stela de prezenţa acesteia. Deci, iarăşi ai venit însoţit. - Da, doctore. E vreo problemă? - Nici una, frumosule. Doar că... Treci dincolo! Ştii bine ce te aşteaptă. Oricum, e ultima. După asta, ai scăpat. - Ce bine! Sonya, scuză-mă puţin, te rog! - Sigur, Luci. Lucian şi Stela trecură în încăperea alăturată, iar Sonya rămase în compania lui Alex, fiindcă era şi el pe acolo. - Deci, frumosule, ce-ai făcut între timp? - Nimic deosebit, doctore. M-am plimbat doar, împreună cu Lia. - Cum?! Ce tot spui, frumosule? Care... Lia?! - Ah, nu... Adică, doream să spun, cu Sonya, normal. - Aşa, da, replică doctoriţa, pregătind acum şi seringa. Haide! Şi s-a mai întâmplat ceva? - Nu, decât că... Uite, sunt sincer, nu-ţi ascund... Mi-a fost puţin rău, înainte de a veni aici. Însă n-a fost nimic serios, doar o uşoară ameţeală. - Ameţeală?! Ai idee de ce? - Nu. Şi de fapt, vezi, nu te-aş putea minţi... N-a fost singura pe ziua de azi. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi după-amiază, la puţin timp după ce-am părăsit cabinetul tău. - Ştiu. Alex mi-a spus. Frumosule, am impresia că vrei să mă superi! - Eu?! Nici gând, o asigură el. - Sper şi eu, replică Stela, apoi îi făcu injecţia, ultima. Gata şi cu asta. Ai scăpat. Te-a durut? - Nu, doctore. - Mai ai de luat doar pastilele de la ora 0.00 şi ai scăpat definitiv de tratament. - Ce uşurare! Dar mult mai bine ar fi fost dacă mi-ai permite să mă şi bărbieresc. - Ah, nu. Asta nu! Nici nu se discută. Aşa că, ai grijă ce faci! - Bine. Am să-ţi dau ascultare. - Şi pastilele de la ora 18.00, le-ai luat sau nu? Eu n-am observat. - Fii liniştită, le-am luat. - Asta-i bine. Şi acum de ce mai stai acolo? Gata, am terminat cu tine. Te poţi ridica. Te aşteaptă domnişoara Kelso, nu Lia! El se ridică, îşi aranjă ţinuta, apoi se îndreptă spre încăperea cealaltă, unde-l aştepta Sonya. Dar nici nu apucă să facă bine câţiva paşi, când se simţi iarăşi cuprins de acea ameţeală care-l mai încercase pe parcursul acestei zile. - Oh, nu, nu din nou... murmură el şoptit, oprindu-se. Stela, mai eşti aici? - Sunt, se întoarse ea spre el. Ce este? - Nu ştiu de ce, dar... Nu-mi dau seama ce se petrece cu mine, însă... Ajută-mă, trebuie să mă aşez undeva, oriunde, să mă întind puţin... - Desigur. Hai, încet, îl conduse Stela înapoi de unde de abia se ridicase. Întinde-te aici şi stai liniştit. Mă ocup de tine imediat. El stătu câtva timp, aşa, întins, atât cât să-şi revină, dar nu-şi dădea seama cât anume. De asemenea, nu pricepea de ce i se întâmpla acest lucru, pentru a treia oară în acea zi. De fiecare dată începuse cu o groaznică durere de cap, apoi i se înceţoşa brusc vederea, încât nu mai percepea nimic în jurul său, iar în clipa imediat următoare, probabil că dacă n-ar fi fost nimeni lângă el, care să-l sprijine şi să-l conducă spre un loc unde să se poată aşeza, probabil că ar fi sfârşit prin a-şi pierde cunoştinţa sau cel puţin prin a cădea din picioare, fiindcă de fiecare dată simţise că-şi pierde echilibrul. La toate astea se adăuga şi faptul că i se îngreuna respiraţia. Trecuse deja destul de mult de când intrase în acea stare şi încă nu-şi revenise. Stela se aşezase lângă el, hotărând ca, dacă în câteva minute nu-şi va reveni singur, să ia măsurile ce se impuneau. În cele din urmă nu se văzu nevoită să intervină, pentru că el îşi reveni, în sfârşit. - Poţi să-mi explici şi mie ce-a fost asta, frumosule? îl apostrofă ea blând. - Păi, nimic. Nimic, doctore. - Nimic, zici?! Al naibii nimic! - De fapt, doar o mică şi banală ameţeală, atâta tot, rectifică el. - Atâta tot?! Mică şi banală... repetă ea, nemulţumită. A treia pe ziua de azi, în numai câteva ore. Aşa că... Aştept explicaţii! - Ce-ar fi de explicat, doctore? - Ai idee cât timp ai stat întins acolo? - Nu, deloc. - Dar ce s-a întâmplat între timp? - Nici atâta. - Deci, practic ai zăcut inconştient aproape un sfert de oră. Poţi să-mi spui şi de ce? - Habar n-am. - Habar n-ai?! Ce drăguţ! Ascultă, Luci, am impresia că ţii cu tot dinadisul să mă superi rău de tot şi nu înţeleg de ce. - Eu, doctore?! N-aş face una ca asta! - Luci, nu mă enerva! Vrei să te urechez? - Sincer, n-aş vrea. Nu mi se pare o perspectivă plăcută. - Atunci, de ce nu-mi dai ascultare? - Eu?! Cum adică? Am făcut totul exact aşa cum mi-ai spus. Am respectat întocmai toate indicaţiile tale. - Adevărat?! Bun. Hai să vedem, să verificăm! Deci, spre exemplu, câte ore ai dormit în această după-amiază? - Păi, de fapt, nici una. N-am apucat să dorm, n-am avut când. - Aha... Deci, n-ai apucat. Şi mai ţii minte ce ţi-am spus eu? - Desigur. Mi-ai recomandat să mă odihnesc bine, să dorm cel puţin 2-3 ore în fiecare după-amiază, cât timp sunt sub tratament. - Deci, ştii, n-ai uitat, însă n-ai procedat aşa. În schimb susţii cu tărie că-mi urmezi întocmai toate indicaţiile. Bine. Mai departe... Când şi cât ai mâncat ultima oară pe ziua de azi? - Azi-dimineaţă, în navă, micul-dejun, nu prea mult, împreună cu Mihai. - Aşa... Şi eu ce ţi-am spus? - Să mănânc de cel puţin trei ori pe zi, mai mult ca de obicei, mâncare de regim, măcar până mă voi reface în totalitate. - Văd că ai ţinut minte perfect toate recomandările mele, în schimb, n-ai ţinut deloc cont de ele. Iar în acest caz, spune-mi, ce-ar trebui să fac eu? Ce-mi sugerezi? - Nu ştiu... Ai dreptate. Recunosc, am greşit. Din nou, tot eu. Îmi pare rău. Nu se va mai repeta! - Bine... Dar poţi să-mi explici de ce s-a întâmplat, totuşi? - Nu ştiu. Poate din cauza problemelor survenite între timp, cu peştera aceea... Am neglijat total. - Luci, pricepe că nu-mi pasă de problemele survenite, oricare ar fi acelea, atâta timp cât îmi urmezi întocmai recomandările. În caz contrar, domnule comandant, mă văd nevoită să iau măsuri stricte, severe! Te rog, nu mă obliga să trec direct la acestea din urmă! - Nu. Promit! - Bine... Vezi, sunt foarte calmă şi să zicem că te iert şi de data aceasta, dar să-ţi fie clar că e pentru ultima oară, pentru că am impresia că deja ţi-am trecut cu vederea de prea multe ori greşelile. Data viitoare nu voi mai fi atât de înţelegătoare, aşa că ai grijă ce faci mâine, pentru că eu voi fi cu ochii pe tine! Să nu uiţi nici o clipă că te ţin sub observaţie strictă. Ne-am înţeles? - Da, doctore! - Bun. Acum ia pastilele astea, îl sfătui ea, înmânându-i alte două pastile mici, gălbui. - Pentru ce? - Tu pentru ce crezi?! Că-mi place mie să te îndop cu ele?! Nu, frumosule... Ca să nu mai ai vreo altă surpriză din asta neplăcută până vei ajunge înapoi în navă. Şi acum, fii atent la mine! Văd foarte bine că eşti cu domnişoara Sonya Kelso, ştiu că ea e foarte drăguţă şi probabil ai intenţia să întârzii cu ea prin oraş, însă te rog să renunţi la acest plan, pentru că trebuie să ajungi cât mai curând posibil în interiorul navei noastre. Însă ca să nu ţi se pară cumva că aş fi absurdă, îţi permit să o conduci până la ea acasă, dar atâta tot. Am înţeles că stă pe undeva, pe aici, pe aproape, deci, nu-ţi va lua mult timp s-o conduci. - E adevărat, stă aproape, la vreo 5-10 minute de aici. Dacă vrei să ştii, ar veni cam pe la... începu el să explice. - Nu ştiu şi nici nu mă interesează acest amănunt! Pe mine mă interesează doar să-mi respecţi întocmai recomandările, îl întrerupse ea. Deci, să fie foarte clar! De cum vei părăsi cabinetul medical, o conduci pe Sonya până la ea acasă, apoi îţi iei rămas bun de la ea şi te îndrepţi cu viteză maximă spre „Pacifis”. Poţi merge pe jos, e plăcut, reconfortant, aerul planetei e curat şi îmbietor, deci îţi va prinde bine. Dar ai grijă să nu întârzii prea mult pe drum! Pastilele pe care tocmai le-ai luat îşi vor face în curând efectul. Sunt nişte sedative puternice, cu efect garantat, un fel de somnifere, dacă vrei să le spui astfel, iar dacă ai întârzia pe drum, rişti să adormi fără voia ta pe undeva, pe afară, ceea ce ar fi destul de neplăcut pentru tine. - Pricep. - Odată ce vei ajunge în interiorul „Pacifis”-ului, vei mânca puţin, ceva uşor, apoi vei merge imediat la culcare. Sper că ai priceput. Şi să nu cumva să-ţi închipui că nu te voi verifica! - Bine. E clar. Voi proceda întocmai. - Bun. Acum, să nu mai întârziem. Şi aşa domnişoara Sonya te aşteaptă cam de mult. Probabil că a început deja să-şi facă griji pentru tine, presupuse Stela. Reintrară în încăperea alăturată, unde Sonya şi Alex îi aşteptau, într-adevăr, cam de multişor. - În sfârşit! Aţi apărut, îi întâmpină Alex. - De ce a durat atât de mult? se interesă Sonya. - Am întâmpinat mici probleme, dar nimic grav, nu vă faceţi griji, explică scurt doctoriţa, zâmbind amabilă. - Atunci, presupun că putem pleca, zise Sonya. - Bineînţeles, eu nu vă reţin, spuse Stela. Luci, ai grijă ce faci! Nu uita ce ţi-am spus, ţinu ea să-i reamintească recomandările sale. - Da, doctore, o asigură el, cu seriozitate. Apoi, după ce-şi luară rămas bun de la Stela şi Alex, Lucian şi Sonya părăsiră cabinetul medical, îndreptându-se spre locuinţa Sonyei. Deci, de data aceasta, comandantul îi dădea ascultare doamnei doctor. - Ai văzut cum l-a pus la punct Stela, tăticule? îl întrebă Lia pe To; ei încă urmăreau imaginile din biroul domnului Kuny, - Da, am observat. Straşnică femeie, doamna doctor! Era bună să vă fie comandant. E foarte severă, exigentă şi nu-i place să nu i se dea ascultare, pe când Luci e mult prea blând şi indulgent, cu voi toţi, aprecie To Kuny. - Hmm; blând şi indulgent... Se vede treaba că nu-l cunoşti prea bine, tăticule, îl contrazise Lia. Aşa ţi se pare ţie că ar fi el? Poate că ai dreptate, este aşa, dar nu întotdeauna. Nici n-ai idee cât de sever şi exigent poate fi uneori, când vrea el să fie, sau când i se pare lui că e necesar să fie astfel. Oricum, e un bun comandant, n-aş putea nega acest lucru. - Posibil să ai dreptate, draga mea. Nu-l pot cunoaşte mai bine decât tine. Dar mie mi se pare că e leit taică-su, Traian... Şi el era la fel, un bun conducător şi sunt convins că încă este. Unul bun şi foarte prietenos. Conduce Institutul de atâţia ani... Între timp, Lucian şi Sonya ajunseseră în dreptul clădirii în care familia Kelso îşi avea apartamentul. Aici urmau să se despartă, pentru că Lucian era nevoit să se îndrepte grabnic spre „Pacifis”. - Se pare că am ajuns la destinaţie, observă Sonya. - Da... Mi-a făcut plăcere să fiu în compania ta şi zău că aş vrea să mai rămânem, să ne mai plimbăm puţin, dar din păcate, nu se poate. - Ştiu. Dar e-n ordine. Înţeleg că ţi-e cu neputinţă. Îmi pare rău că nu ţi-am fost cu nimic de folos, aş fi vrut să te pot ajuta. - Lasă, nu-i nimic, am înţeles că nu-i vina ta, dar acesta-i singurul lucru pe care l-am putut înţelege din toată povestea asta, în rest, n-am priceput nimic, absolut nimic... - Deci, mă crezi că nu-mi amintesc şi că nu te mint. - Desigur, te cred. - Mă bucur. La revedere, Luci. - Cu bine, Sonya. Poate ne mai vedem şi altădată, spuse el, intenţionând să plece. Chiar făcu câţiva paşi în direcţie opusă, dar numai câţiva, după care se opri, spunând şoptit, ca pentru sine „Eh, ce naiba... Fie ce-o fi!” şi se întoarse grăbit spre Sonya. Intră în clădirea în care-şi avea ea locuinţa, iar spre norocul lui, ea nu urcase încă sus, deşi cercul colorat o aştepta, iar ea tocmai se îndrepta spre el. Când era tocmai să pună piciorul pe cerc, Lucian o opri: - Aşteaptă! Stai puţin! - Dar... se întoarse ea mirată spre el. Ce este, Lucian? Ai uitat ceva? El ajunse lângă ea, iar în loc de răspuns, o cuprinse strâns în braţe şi o sărută îndelung. Nedumerită, ea nu schiţă nici un gest. Apoi îi dădu drumul şi-i spuse zâmbindu-i: - Noapte bună. Acum chiar că am plecat. - Pa, Luci, îi răspunse Sonya şoptit, privindu-l visătoare cum se îndepărtează. - Ai văzut, tăticule? Ah, Don Juan... se revoltă Lia, nemulţumită, aflată încă în faţa monitoarelor din biroul tatălui ei. De ce oare trebuia să facă acest lucru? - Ce anume, draga mea? se prefăcu To Kuny a nu pricepe, însă întâlnind privirea tristă a fiicei sale, continuă: Dacă te referi la faptul că a sărutat-o pe domnişoara Kelso... Nu văd nimic rău în acest lucru! Domnişoara e foarte frumoasă. Probabil că dacă aş fi fost la fel de tânăr ca şi el şi m-aş fi aflat în locul lui, în compania domnişoarei, aş fi procedat la fel, fără a fi stat pe gânduri... - Tăticule... nu i se păru Liei deloc potrivit ceea ce tocmai auzise. - Ce este, draga mea? - Nu, nimic... - Te-au deranjat aceste imagini, scumpo? - Chiar deloc! De ce m-ar deranja? - Eşti cumva geloasă? - N-aş avea de ce, nici pe cine... Nu merită să-mi pierd timpul gândindu-mă la el! Cred că o să plec în camera mea acum, să te las şi pe tine să te odihneşti, spuse Lia, ridicându-se şi pregătindu-se de plecare, aproape cu lacrimi în ochi. - Lia... Draga mea, aşteaptă, o opri tatăl său. Te rog, nu pleca aşa! Hai, vino la tăticul tău, o rugă domnul Kuny, întinzându-i braţele. - Off, tati... şopti ea şi se repezi în braţele desfăcute ale tatălui ei, care o îmbrăţişă afectuos, ca pentru a o linişti. Ea-şi puse capul pe umărul lui, acceptându-i dragostea părintească. - Ce ţi-aş putea spune, scumpa mea? Ştiu că suferi şi nu-mi place deloc acest lucru, dar... şopti el, sărutând-o pe frunte, în timp ce-i mângâia părul lung, lăsat liber pe spate. Asta este, n-am ce face! N-am nici o putere în acest caz. Nu mă pot amesteca. Din nefericire, nu te pot ajuta cu nimic, copila mea. Voi doi trebuie să vă lămuriţi, singuri. Haide, linişteşte-te, puişor! Ştii bine că nu-mi place să te văd aşa. - Vezi, tăticule, tu i-ai acordat sprijinul tău, prietenia ta... Oare, chiar merită? - Da, scumpo, ştii şi tu că da. Merită. E totuşi, un om minunat! - Tati, ţi-am spus că nu-i bine, că e periculos, că joci în tabere adverse. - Adverse, dragă? Nu, nu adverse... Ar fi trebuit aliate. - Vezi bine că nu se poate cu el. - Ba da, s-ar putea totuşi. Sunteţi tineri, năvalnici... Ce temperament aveţi, amândoi! - Amândoi, tati?! Spre deosebire de el, eu nu procedez aşa... - Păi, asta ar mai lipsi... murmură To Kuny, încurcat. - Off, acum chiar că plec, spuse ea, desprinzându-se uşor din braţele tatălui său. - Şi eşti sigură că totul e-n ordine? - Da, nu-ţi face grjii inutile. Sunt bine. Pa, tati. - Cu bine, draga mea, îi răspunse To Kuny şi o privi cum se îndepărtează. Ea se duse direct în camera ei, unde Ly o aştepta nerăbdătoare. Spre surprinderea Liei, Mihăiţă nu era acolo, dar pesemne că fusese mai devreme, iar între timp se retrăsese în camera lui. Lucian ajunse şi el în nava cea albastră, unde mâncă numai puţin, iar contrar obiceiului său, nu mai strânse masa, fiindcă îl ajunsese oboseala; probabil că pastilele pe care i le dăduse Stela îşi făceau deja efectul. Îi lăsă deci de data aceasta pe cei doi roboţi să facă ordine, iar el abia mai reuşi să se retragă în rezerva lui, unde adormi imediat după ce se schimbă de uniforma lui albastră... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate