agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-11-01 | |
*19. Dick Torn dezvăluie informaţii importante.
După ce-şi conduse colegii până în apropierea avionului şi îşi luă „rămas-bun” de la ei, Lucian reveni în nava albastră, iar avionul pornise degrabă spre oraşul artificial, lăsându-l pe pilot automat, căci nici unul dintre cei doi fraţi Kuny nu avea chef de pilotaj în acel moment. Ajuns în interiorul navei sale albastre, Lucian traversă grăbit, dar cu mare atenţie, puntea principală, încă pline de biluţe de plastic multicolore, având grijă să nu alunece din nou. Se retrase în rezerva sa, unde, fiind obosit, adormi imediat, fără probleme, evident, după ce se schimbă de uniformă. De asemenea, acelaşi lucru îl făcură şi colegii săi, după ce ajunseră în oraşul artificial, evident, fiecare în camera sa. Fiind prea obosit, Lucian nu se ocupă el însuşi de strângerea biluţelor de plastic, lăsă din nou totul în seama celor doi roboţi, fiind sigur că aceştia se vor descurca; doar dovediseră în nenumărate rânduri cât erau de eficienţi. În acea primă zi de după acest „weekend party”, luni, 5 noiembrie 2091, toţi se treziră după-amiaza destul de târziu şi se hotărâră să nu-şi înceapă încă activitatea pe cont propriu, doar şeful lor le îngăduise acest lucru. Prin urmare, spre seară, după ce se odihniseră deja bine de tot, ieşiră prin oraş, să se plimbe şi să servească masa la vreun restaurant. Cât despre Lucian, el nici măcar nu părăsi interiorul navei sale albastre „Pacifis” în acea zi, nu-l căută nici pe Sid, deci nici el nu-şi începu activitatea pe cont propriu din acea zi. Tot spre seară, îşi mai făcu de lucru prin navă, deşi roboţii făcuseră deja ordine pe puntea principală; nu mai era nici umezeală şi nici urmă de biluţe de plastic multicolore. De asemenea, tot roboţii avuseseră grijă şi de hainele ude. Deci lui nu-i rămăsese mult de lucru, dar tot îşi găsi şi el o ocupaţie utilă; îi era imposibil să stea degeaba. Printre altele, el urmări şi micuţul păianjen. Astfel trecu şi această zi de luni de după petrecerea de sfârşit de săptămână, în timpul căreia se săturaseră de jocul de cărţi cu porunci amuzante. Petrecerea lor durase două zile, dar se distraseră cu adevărat, în toată puterea cuvântului, fără a face abuzuri de nici un fel. Nick îşi satisfăcuse apetitul de filme, Nis ajunsese „omul-ciocolată de 2,18 m”, se bătuseră cu frişcă, biluţe de plastic, pistoale cu apă, în rest totul decursese normal. În urma acestei distracţii, Lucian se vedea din nou nevoit să nu se mai bărbierească timp de două săptămâni, ceea ce nu-i convenea deloc, Nis să nu mai consume dulciuri tot timp de două săptămâni, iar Mihai se alesese cu interdicţia de a face demonstraţii de luptă pe parcursul lunii următoare, în plus două săptămâni fără calculatoare; destul de neplăcut pentru informaticianul cu ochi albaştri, complet neajutorat fără computere. De asemenea, toţi ceilalţi se văzuseră nevoiţi să îndeplinească poruncile primite. Prin urmare, Mihai primi de la Maria cinci glastre cu flori de la ea din laboratorul de biologie situat în nava albastră, pe care campionul le luă şi îşi împodobi camera în care fusese el repartizat, cea care fusese a lui Nick înainte de a ajunge ei aici. Nis se văzu nevoit să-i doneze blondei sale colege toate rocile şi mostrele de pietriş adunate de el până în acel moment, roci pe care blondina le luă la ea în cameră, iar Mihai îi aduse tot blonduţei şapte peştişori frumoşi, coloraţi şi o broscuţă ţestoasă, pe care campionul îi prinsese din lacul situat în pădurea artificială, unde ajunsese cu un avion pilotat de Ly. Blonda primi încântată peştişorii şi broscuţa şi îi aşeză în camera ei, într-un acvariu destul de mare ca dimensiuni, pe care-l umplu cu apă artificială; altfel, animalele acvatice n-ar fi supravieţuit, doar erau şi ele tot artificiale. Ele nu necesitau o îngrijire deosebită, însă dat fiind că Nick era în aceeaşi încăpere cu blonda, erau în siguranţă, Nick ştiind sigur ce anume le era necesar pentru supravieţuire. Altfel, fiind vorba despre creaturi artificiale, blonda poate că nu s-ar fi priceput să le asigure toate condiţiile necesare supravieţuirii, fiindcă erau totuşi diferite de creaturile marine de pe Terra, cele naturale, despre care blonda avea cunoştinţe îndestulătoare. Pentru acelea, ea n-ar fi avut nevoie de ajutorul, îndrumările sau explicaţiile nimănui, pentru a le asigura condiţiile optime de trai în captivitate. În sfârşit, sosi şi ziua de marţi, 6 noiembrie 2091. În jurul orei 10.00, Lucian se afla în apropierea camerei colegei sale, Lia, considerând că nu e o oră nepotrivită pentru a o deranja. Prin urmare, se apropie hotărât şi ciocăni discret la uşă. Ea-i răspunse, apărând surâzătoare în cadrul uşii. - Bună, Lia, o salută el. - Bună, îi răspunse ea. Chiar mă întrebam când o să apari; mă aşteptam să vii. - Serios?! Sunt atât de previzibil? Nu ştiam, replică el sec, apoi se interesă: Pot intra? - Sigur. Cine te reţine? - Păi... şovăi el, privind întrebător spre interior, fără a păşi încă. Ly este? - Nu, nu este. Aşa că intră liniştit. Parcă ţi-am spus că poţi veni şi când e ea aici. Nu mai e nici o problemă. De mult. - Da, dar prefer să... Nu contează! Mai bine că nu e şi ea aici. Ştiu că nu-i place să mă vadă, spuse el şi în sfârşit, intră. - Te-ai odihnit bine ieri? - Evident. - Şi eu. Şi ce-ai plănuit pentru ziua de azi? - Păi tocmai mă întrebam dacă eşti dispusă să mă urmezi până în laboratorul de plante artificiale, să discutăm cu Dick Torn. - Despre păianjen, presupun. - Ai ghicit, chiar despre el. Adică, despre ea, Ema. - Ai dreptate, Ema, zâmbi Lia. Şi da, sunt dispusă să te însoţesc. Sunt curioasă să aud ce va spune Dick. Dar va trebui să aştepţi puţin, până mă echipez şi eu. - Desigur, aştept, acceptă el. Ea se echipă în uniformă; evident şi el era tot în uniformă. Ieşiră din camera ei şi se îndreptară spre laboratorul de plante artificiale, unde sperau să-l găsească pe Dick. Lia privi discret spre el. Remarcă barba, care deja începuse să-i crească, din nou. Deci, respectase porunca primită, nu se bărbierise. În gând, ea îşi zise că-i părea bine de faptul că el va deveni din nou bărbos; poate o va săruta măcar odată în decursul acestor două săptămâni de interdicţie, fiindcă îi plăcuse senzaţia data trecută, când el încă era bărbos... - A început să-ţi crească barba... - Ah, da, ştiu... Nu-mi aminti! Încercam să uit... Şi Nis ăsta, cu poruncile lui idioate! De abia mă bărbierisem şi acum... Iarăşi două săptămâni de calvar, doar din cauza lui! - Exagerezi! Nu-i atât de rău cum ţi se pare! - Cum să nu... surâse el enigmatic, abia perceptibil. Lia schimbă subiectul, întrebându-l: - Ai venit direct din navă? - Nu. De fapt, am trecut mai înainte pe la domnul To Kuny. Am discutat destul de mult cu dânsul. - Despre păianjen? - Da; şi despre „ea”, printre altele. - Şi dânsul ce-a spus, în legătură cu „ea”? - Nimic nou faţă de ceea ce ne-a spus Ly sau Nick; deci, practic, nimic. - Înseamnă că nici dânsul nu ştie. - Nu mai mult decât ceea ce ştiam noi deja, adică... nimic! - Pricep, rosti ea îngândurată. Din câte observ, îl vizitezi des pe domnul To Kuny. - Da... Îmi pot permite, surâse el enigmatic. - Îţi poţi? De ce?! - Pentru că... Nu ştiu de ce, însă în mod ciudat, dânsul mi-a acordat... Prietenia dumnealui?! - Poftim?! Prietenia...? tresări ea uimită, deşi ştia deja acest lucru, chiar de la tatăl ei. - Păi, mi-a propus şi nu l-am putut refuza. Mi-a spus că mă poate ajuta, oricând am nevoie, indiferent de oră sau de situaţie... Iar asta mi se pare cel puţin ciudat. Adică eu nu i-am cerut nimic de acest gen. Şi nu reuşesc să-mi dau seama de ce se arată atât de binevoitor faţă de mine, de dispus să mă sprijine necondiţionat, după cum s-a exprimat. Nu zic că nu mi-ar face plăcere acest lucru, însă începe să semene cu dom’ director şi... Sincer, mă derutează! - Deci, te bucuri de sprijinul şi prietenia conducătorului local... - Da. Nu ştiai chestia asta? - N-aveam de unde. Nu mi-ai spus până acum. - Păi, uite, ţi-am spus acum. - De când s-a întâmplat acest lucru? - Nu de foarte mult timp. Luna trecută, cred... Atunci, la petrecerea aceea, organizată de noi cu ocazia încheierii perioadei de vacanţă, când tu l-ai invitat pe domnul To Kuny la bordul navei, la petrecerea noastră. - Ah, îmi amintesc... Interesant, aprecie Lia, plăcut surprinsă de sinceritatea lui. Ajunseră în dreptul marilor laboratoare, unde intrară fără a fi invitaţi; ar fi fost inutil să ciocănească la uşă, n-ar fi fost auziţi. În plus, oricum, aici nu se obişnuia să se ciocănească la uşă. Se îndreptară spre locul în care sperau că îl vor găsi pe Dick, acolo unde erau plantele artificiale. - Domnule comandant, auzi Lia un glas din urma lor, abia şoptit, însă Lucian nu băgase de seamă. Domnule comandant... repetă glasul, la fel de şoptit. - Luci, te strigă cineva, îl atenţionă Lia, căci se părea că el nu auzise. - Serios?! Pe mine? N-am auzit... - Păi, ar trebui, pentru că dacă tu eşti „domnul comandant”, da, pe tine te caută... Lucian se opri şi se întoarse să vadă despre cine era vorba. La fel şi Lia. Persoana respectivă îi ajunse din urmă. - Domnule comandant... spuse respectivul, politicos şi-i întinse mâna lui Lucian. Domnişoară... continuă acesta, sărutând mâna Liei. - Bună, îl salută Lucian, rămânând dus pe gânduri; încercă: Tim? Tim, cumva? - Nu, răspunse acesta negativ. Sim. Sim Ox. - Ah, da, sigur... se dumiri Lucian. Scuză-mă, Sim! Numele astea ale voastre... Prea seamănă între ele! - Nu face nimic, domnule comandant! - Sim... Nu ne-am mai întâlnit cumva? - Ba da, domnule. - Şi nu ţi-am spus atunci să-mi spui pe nume? Adică... În nici un caz nu „domnule comandant”!? - Ba da, Lucian, desigur! Mi-amintesc asta, n-am uitat. - Atunci, te rog încă o dată, nu mi te adresa cu formula aceea... - Bine, Lucian, îl aprobă Sim. Deci, cu ce ocazie pe la noi? - Îl căutam pe Dick. E cumva aici? - Desigur. Vă duc de îndată la el, se oferi Sim. - Grozav, aprecie Lucian. Oricum, nu ştiam pe unde să-l găsim. Laboratorul e mare... - Şi-l căutaţi pe Dick cu un motiv anume sau aţi venit doar aşa, să ne vizitaţi? - De fapt, dorim să-l întrebăm ceva despre un păianjen, explică Lucian. - Un păianjen... se miră Sim. - Da... Şi că tot eşti aici, te putem întreba şi pe tine. Deci, am găsit la bordul navei noastre nu cu mult timp în urmă un mic păianjen viu şi doream să aflăm dacă ar putea fi provenit de undeva, de pe suprafaţa planetei voastre. - Păianjeni pe planeta noastră?! Nu, ar fi imposibil! Din câte ştiu eu, nu există aşa ceva pe planeta noastră. - Să înţeleg că n-aţi făcut niciodată păianjeni artificiali aici, în acest laborator? - Nu, absolut niciodată! - Atunci, ar putea fi unul natural, păianjenii ar fi putut scăpa nevătămaţi după catastrofa ce s-a abătut asupra planetei voastre. - Nu, natural, nu! În nici un caz! Nici o creatură n-a supravieţuit catastrofei, adică pătrunderii dantoniului în atmosferă. De asemenea, nici plantele. Aproape toate au dispărut. Dar, de moment ce l-aţi găsit la bordul navei voastre, consider că e normal să fie un păianjen natural de pe planeta voastră, Terra. - Aşa ar fi normal, însă vezi, tot există o nelămurire... Dacă ar fi de pe Terra, nu s-ar explica de ce şi cum a apărut la bordul navei noastre tocmai acum, după o călătorie de şase ani prin spaţiu... Vezi tu, când noi am părăsit planeta noastră, nu existau păianjeni la bordul navei, deci... - Poate că nu l-aţi observat. Poate erau şi mai mulţi. Sunt nişte creaturi atât de mici... S-ar fi putut strecura. - Poate... Dar atunci cum de l-am observat pe acesta chiar acum? E adevărat, sunt mici, dar nu invizibili. Nu, sunt foarte sigur că nu aveam păianjeni la bordul „Pacifis”-ului! I-am fi detectat cumva, le-am fi semnalat prezenţa! De altfel, ce-ar fi mâncat în toată această perioadă de şase ani? Nu există insecte, gândaci sau altceva ce ar putea constitui hrana vitală pentru supravieţuirea păianjenilor. Asta ne-a determinat să ne gândim că l-am adus cumva, de undeva, de pe suprafaţa planetei voastre şi l-am adus fără să ne dăm seama la bordul navei noastre, ceea ce presupune că indiferent că ar fi natural sau artificial, acest păianjen este de pe Proxima, nu de la noi, de pe Terra. - Nu cred, dar... E mai bine să vorbiţi cu Dick. El vă poate spune mai multe, în mod sigur. El vă poate lămuri. - Păi, de asta ne aflăm aici, ca să vorbim cu el. - Atunci puteţi vorbi cu el, căci am ajuns. Iată-l, e acolo, îl indică Sim cu privirea pe Dick, care era cu spatele la ei, deci nu-i observă. Dick, ai nişte vizitatori, îl anunţă Sim pe acesta. - Adevărat... se întoarse Dick spre ei, curios să vadă cine ar fi. Luci, ce surpriză! Şi domnişoara Lia, se bucură Dick în momentul în care-i zări şi se salutară, strângând mâna lui Lucian şi sărutându-i-o pe a Liei. - Salut, Dick, îi răspunse Lucian. - Eu v-am lăsat, îi anunţă Sim. - Bine, Sim, îl aprobă Dick. - Îmi pare bine că ne-am întâlnit, Sim, îi spuse Lucian, iar acesta se retrase. - Deci, Lucian, nu ne-am văzut de multişor... - Aşa e, Dick! Iar în această lungă perioadă am trecut prin destule întâmplări, mai mult sau mai puţin plăcute pentru noi... - Ştiu şi eu câte ceva, afirmă Dick. - Chiar şi despre prăbuşirea stâncilor care a avut loc în „Grota misterioasă” în urmă cu 2-3 săptămâni, când eu şi colega mea, aici de faţă, am fost blocaţi acolo pentru vreo câteva ore bune? - Nu, n-am idee despre aşa ceva. - Bănuiam eu, spuse Lucian. Dar despre piatra pe care colegul meu cel înalt, Nistor Harris, geograful, a luat-o din aceeaşi peşteră şi a dus-o la el în cameră, pentru ca ziua următoare să n-o mai aibă? - Nici despre asta nu ştiu nimic. - Exact cum mă aşteptam şi eu... - De fapt, n-am auzit că aţi fi fost în vreo peşteră... Ştiam că aţi vizitat o parte dintre munţii Proximei, dar nu şi că aţi fi intrat în vreo peşteră. - Însă noi am intrat, în cea cunoscută drept „Grota miste-rioasă”. În fine... Nu e deloc clar ce anume s-a petrecut, însă... Nu contează! Dar, pentru că tot veni vorba de roca aceea, ştii tu cumva dacă există sau au existat vreodată roci artificiale pe planeta voastră? - Roci artificiale?! Nu, niciodată! N-ar avea sens să facem roci! Pentru că ele există deja. Vezi tu, lucrurile neînsufleţite sunt singurele care au rămas din belşug pe Proxima, deci ce rost ar avea să facem şi altele artificiale, când ele există în stare naturală în cantităţi destul de mari? Pietre, nisip, pământ, minereuri metalice şi nu numai... Pe astea n-a trebuit să le fabricăm, ar fi fost absurd! - Dar eşti sigur că nu s-a făcut niciodată nici o piatră, măcar una mică? - Nu, Lucian! Nu s-au făcut pietre. Deloc! Altceva, da, dar nu pietre! Deci, de asta m-ai căutat? Vrei să afli aceste amănunte? - Astea şi altele... Nu! De fapt, venisem să discutăm despre cu totul altceva, dar dacă tot sunt aici, putem aborda şi alte subiecte. - Desigur. Putem discuta despre orice doreşti. Şi domnişoara? - Ah, Lia... Ea e cu mine. Mă ajută la cercetări. Suntem parteneri, colaboratori, nu doar colegi de echipaj. De ce? Te deranjează prezenţa ei? - Deloc. Cum o să mă deranjeze? E o prezenţă încântătoare... - Sunt convins... Atunci să-ţi spun şi motivul pentru care te-am deranjat. Era vorba despre un păianjen mititel pe care l-am găsit la bordul navei noastre, „Pacifis”. O femelă, pe nume Ema. - Un păianjen... se miră Dick. Vrei să spui acea creatură micuţă care-şi ţese un soi de pânză în care-şi prinde prada, formată în general din insecte? - Cam aşa... Văd că ştii despre ce e vorba. - Şi ce e cu acest păianjen? - Doream să te întreb dacă faceţi sau aţi făcut vreodată, aici, în aceste laboratoare sau în altă parte, păianjeni artificiali? - Nu, niciodată! De fapt, noi n-am creat decât vieţuitoare de mărime mijlocie, după cum aţi putut vedea în pădurea artificială, însă niciodată creaturi atât de mici cum ar fi aceşti păianjeni, spre exemplu. Sau insecte, gândaci, gâze; ştii tu... Nu cred că aţi văzut vreodată, de când sunteţi aici, pe planeta noastră, muşte, ţânţari, fluturi, omizi, viermi, furnici sau ceva asemănător acestora. Nici măcar păianjeni. Deci răspunsul la întrebarea ta este categoric nu! Nu se fac şi nici nu s-au făcut vreodată păianjeni, insecte sau alte animale mici pe planeta noastră. De asemenea, nu există microbi, microorganisme, viruşi, sau alte genuri de paraziţi microscopici. - Înţeleg... Deci, acel păianjen găsit de noi la bordul navei noastre n-ar putea fi unul artificial, de pe planeta voastră? - Absolut nu! Sub nici formă! - Ceea ce înseamnă că e natural. Mă întreb numai dacă e de la noi, de pe Terra, sau e unul de-al vostru, de pe Proxima? - De pe planeta noastră n-ar putea fi. De altfel, având în vedere faptul că l-aţi găsit în nava voastră, este clar că este de-al vostru, de pe Terra. - Nu e chiar atât de clar! După cum i-am spus şi lui Sim, când „Pacifis” a părăsit suprafaţa Pământului, nu existau păianjeni la bord. Şi nici pe parcursul călătoriei noastre nu am semnalat existenţa vreunuia. Deci, acesta care se află acum la bordul navei noastre, nu putea să apară aşa, deodată, din senin, după şase ani de la plecarea noastră de pe Terra. În plus, nici nu avea cu ce se hrăni la bordul „Pacifis”-ului, căci, dacă să zicem că, prin absurd, am accepta totuşi posibilitatea ca vreun păianjen să fi reuşit să se strecoare şi să rămână în tot acest timp neobservat la bordul navei noastre, apoi insecte sau gândaci sigur n-au fost niciodată! Şi nu sunt nici acum. Iar cum aceste creaturi se hrănesc în principal cu insecte sau gândaci, nu văd cum ar fi putut supravieţui timp de şase ani fără o sursă alimentară care să le asigure supravieţuirea pe tot parcursul acestei perioade. - Cine ştie?! Se pare că au găsit totuşi o modalitate de a supravieţui, s-au adaptat la condiţiile existente. Deci, oricum, acest păianjen nu are cum să provină din altă parte decât de la voi... - Mai e încă un lucru... Dacă ar fi de la noi din navă, în mod sigur n-ar fi numai unul singur, ori noi numai pe acesta l-am observat. - Poate că sunt mai mulţi şi nu i-aţi observat voi; poate că au fost acolo mereu, în toţi aceşti şase ani... Sunt destul de mici. - Ştii, Dick, nu mi-e deloc ruşine să recunosc faptul că eu obişnuiesc să fac personal curăţenie în nava mea, periodic, pe porţiuni, chiar zilnic. Şi sunt foarte meticulos. Chiar dacă sunt comandantul misiunii, îmi place să menţin ordinea şi curăţenia la bordul navei şi să particip efectiv la această acţiune de menţinere a curăţeniei. Deci, nu numai acum, ci pe tot parcursul celor şase ani de călătorie, obişnuiam să mă ocup de acest aspect al curăţeniei la bordul navei „Pacifis”. Iar în acest caz, dacă acest păianjen sau alţii asemenea lui se aflau de la bun început în interiorul navei, i-aş fi observat cu siguranţă de mult, oricât de mici sau de bine ascunşi ar fi fost ei, nu ar fi putut scăpa atenţiei mele. Deci, nu-mi pot explica deloc provenienţa acestui păianjen. - Luci, nu te contrazic, te cred că faci totul aşa cum susţii, dar trebuie să înţelegi că acest păianjen nu poate fi din altă parte decât de la voi. Pentru că noi nu facem păianjeni artificiali, nici n-am făcut vreodată, iar acest păianjen, fiind unul natural, nu poate fi decât de pe Terra şi implicit de la bordul navei voastre. - Dar nu are sens... În plus, mă gândeam şi la ce spunea Maria, biologul nostru, referitor la aceste creaturi. Potrivit cuvintelor ei, aceşti păianjeni, în pofida aspectului lor de creaturi vulnerabile, sensibile şi a mărimii lor aproape neglijabilă, sunt totuşi nişte fiinţe foarte rezistente şi perfect adaptabile la orice condiţii de mediu. Deci, putem presupune că ar fi putut supravieţui catastrofei ce s-a abătut asupra planetei voastre cu secole în urmă, că fiind micuţi, au găsit ascunzători în care să se strecoare cu uşurinţă şi apoi să se fi adaptat prezenţei dantoniului în atmosferă. Şi ar fi putut chiar trece neobservaţi, tot datorită mărimii lor deloc apreciabile. Deşi nu pot pricepe ce ar fi mâncat în toată această perioadă... Cu toate astea, consider că, acel păianjen găsit de noi, chiar dacă este un exemplar natural, el poate proveni de pe suprafaţa planetei voastre, iar unul dintre membrii echipajului l-ar fi putut aduce de afară fără ştirea lui, la bordul navei noastre. - Luci, orice ai spune, n-ar putea fi de pe Proxima! E imposibil! E un păianjen natural şi nu poate fi de pe planeta noastră! - Ce vrei să spui? Ce te face să fii atât de sigur? Eu cred că ar putea totuşi... - Nu, n-ar putea, îl întrerupse Dick. Pentru că aici n-au existat niciodată păianjeni, nici înainte de marea catastrofă... - Cum?! N-au existat niciodată?! se miră sincer Lucian, rămânând fără replică la auzul acestei afirmaţii. - Nu, absolut niciodată! Nici înainte de catastrofă, nici după; nici naturali, nici artificiali! Deci, vezi, ar fi imposibil! - Aşa-i... Pricep... Deci e de-al nostru... Dar cum?! De unde?! Nu, nu pricep! - Singurul lucru pe care-l putem pricepe e faptul că acest păianjen nu e de pe Proxima, spuse Lia. În rest, totul e neclar. - Da, domnişoară, aşa este, o aprobă Dick. Cel puţin atâta trebuie să vă fie clar. Ce altceva v-aş putea spune, pentru a înţelege mai bine? Ştiţi, de fapt, nici unul dintre acele animale artificiale pe care le-aţi văzut în pădure nu exista pe Proxima înainte de marea catastrofă. Nici unul dintre ele. În plus, nici plantele acestea artificiale pe care le vedeţi acum, aici, nu existau înainte pe Proxima. Nici pomii aceia din pădure, nimic din ceea ce vedeţi acum. - Poftim...?! se miră Lucian, după o scurtă pauză. Ce vrei să spui?! Cum adică, nu existau?! - Spun ceea ce aţi auzit, întări Dick. Viaţa pe planeta noastră a evoluat total diferit faţă de modul în care a evoluat pe planeta voastră. Flora şi fauna Proximei era cu totul şi cu totul altfel decât cum este ea pe Terra şi decât ceea ce vedeţi voi acum aici. Exista o mare diversitate de specii, atât în cazul animalelor, cât şi al plantelor, dar foarte diferite de acestea. - Dar... Cum?! De ce?! Eu... Nu... Nu mai înţeleg nimic, se bâlbâi Lucian, rămânând perplex după cele auzite. - Ce anume nu înţelegi, Lucian? Eu m-am exprimat destul de clar, de limpede. - Asta aşa e, Dick. Însă dacă acele animale şi plante din trecutul Proximei erau altfel, de ce acestea de acum sunt aşa? Adică... - Înţeleg ce vrei să spui... După marea catastrofă, locuitorii planetei noastre au început să reconstruiască totul, au încercat să refacă aspectul planetei noastre, presupun că ştiţi deja acest lucru. Mai târziu, după ce şi-au asigurat existenţa în tunelele subterane şi au finalizat o parte din marele oraş de sub cupolă, s-au gândit să creeze plante şi animale artificiale, pe care să le plaseze în diferite locuri ale planetei, rămasă altfel pustie. Deci asta au şi făcut, pentru că aveau posibilitatea de a crea aceste plante şi animale, fără a avea ADN-ul lor, ca să le fi clonat. În plus, plantele le erau necesare supravieţuirii; desigur, nu toate, dar o mare parte dintre ele. Însă atunci când au creat aceste plante şi animale, din anumite motive, care mie-mi sunt total necunoscute, nu s-au orientat după plantele şi animalele care au existat odinioară pe suprafaţa Proximei, ci au preferat ca model flora şi fauna planetei voastre, Terra. Deci, au repopulat o mică parte a planetei noastre cu creaturi şi plante artificiale, avându-le ca model pe cele de pe Terra, pe care le-au imitat. Deci, toate acestea de acum, pe care le vedeţi, sunt copii ale celor existente pe planeta voastră. Bineînţeles, nici aşa nu au fost create toate speciile de plante şi animale existente pe Terra, ci numai o mică parte dintre ele. După cum chiar şi voi aţi observat, multe lipsesc. - Da, dar... În urmă cu câteva sute de ani, flora şi fauna planetei noatre era puţin diferită faţă de cum este în prezent. Unele specii au dispărut de-a lungul timpului, iar altele noi şi-au făcut apariţia în locul lor. Sau au evoluat... spuse Lucian. - Desigur, viaţa evoluează... Însă aceste specii de plante şi animale pe care le-aţi văzut şi le vedeţi aici la noi, există încă şi în prezent pe suprafaţa planetei voastre; existau şi atunci când ele au fost create de locuitorii planetei noastre. - Da, e adevărat, există... răspunse de data aceasta Lia. Toate ne sunt cunoscute. Poate cu mici excepţii. Însă sunt sigură că blonda le poate identifica pe toate, cu uşurinţă. - Împărtăşesc părerea dumitale, domnişoară, o aprobă Dick. Deci, ele încă există şi acolo, la voi, pe planeta voastră. Şi presupun că ele existau şi în urmă cu câteva sute de ani, când locuitorii planetei noastre le-au luat drept model pentru cele artificiale create de ei, chiar dacă unele dintre ele au fost ameninţate de-a lungul timpului cu dispariţia totală ca specie; se pare că totuşi au reuşit să supravieţuiască. - Presupun că da, spuse aceeaşi Lia. Desigur, tot colega mea cea blondă ar şti mult mai bine decât mine, ea ar şti sigur. Însă chiar şi eu presupun că da, acestea existau şi în urmă cu câteva sute de ani, când au fost luate drept model. - Şi totuşi, Dick... E de-a dreptul incredibil... Nu pot înţelege, spuse Lucian. De ce locuitorii planetei voastre au luat ca model plantele şi animalele existente pe Terra şi nu pe cele ce au existat pe Proxima înainte de catastrofă? N-are nici un sens... - De unde aş putea şti eu ce gândeau ei atunci, Lucian? De unde aş putea şti eu motivele lor, pentru care au preferat să procedeze astfel? Aş putea doar presupune. Spre exemplu, aş putea presupune că plantele şi animalele existente pe Terra erau probabil mai uşor de creat, de aceea le-au ales pe acelea ca model. Sau poate că au considerat că plantele şi animalele de pe planeta voastră sunt mai rezistente, adaptabile şi pot supravieţui sau exista şi în condiţii dificile, se pot adapta unui mediu mai ostil, cum era, spre exemplu, noul mediu existent pe planeta noastră, în mare parte datorită prezenţei dantoniului în atmosferă în cantităţi apreciabile... Şi nici nu au greşit! Se pare că plantele şi animalele voastre sunt cu adevărat mai rezistente şi mai adaptabile. Poate chiar şi mai uşor de creat. - Bine, acceptă Lucian. Deci, acestea sunt probabilităţile. Şi totuşi, ceea ce nu înţeleg deloc este... De ce o civilizaţie avansată a unei planete ar crea, după o mare catastrofă, indiferent de motivele pe care le-ar lua în consideraţie, specii de plante şi animale de pe o altă planetă şi nu chiar pe acelea ce au existat pe propria lor planetă înainte de catastrofa ce a dus la extincţia lor totală?! Nu are sens, nu este logic... Dacă ar avea posibilitatea de a crea plante şi animale artificiale, ar fi normal să încerce să le re-creeze pe cele ce au existat odinioară pe planeta lor, nu altele, văzute pe o altă planetă... Eu consider că aşa ar gândi orice civilizaţie, deci nu pricep... De ce totuşi locuitorii planetei voastre au preferat ca model flora şi fauna Terrei? Numai datorită rezistenţei lor crescute în condiţii mai vitrege şi a adaptabilităţii lor la mediu? Nu mi se pare normal... - Lucian, ţi-am mai spus că nu ştiu de ce locuitorii planetei noastre au făcut această alegere, nu ştiu din ce motive şi nici pe ce criterii s-au bazat atunci când au ales Terra ca model pentru noile plante şi animale pe care aveau să le creeze pentru Proxima... - Ştii, de fapt, nici creaturile terestre nu sunt chiar atât de rezistente precum par a fi. Şi ele au nevoie de condiţii speciale pentru a li se asigura traiul. În lipsa oxigenului şi a apei, sau a uneia dintre cele două, ar dispărea complet, fără urmă. La fel s-ar întâmpla şi la temperaturi prea ridicate sau mult prea scăzute, la radiaţii puternice etc. Şi dacă tot era să creeze ceva foarte rezistent şi adaptabil, de ce n-au luat ca model flora şi fauna planetei vecine, Dantonia? Pentru că, din câte am înţeles, acelea erau cu adevărat rezistente şi adaptabile aproape oricăror condiţii de viaţă, de mediu. În plus, acelea erau deja totalmente obişnuite cu prezenţa dantoniului în atmosferă, spre deosebire de cele terestre... Fiindcă pe Pământ, acest straniu gaz alb nu există în atmosferă, nu este deloc prezent, nici în cantităţi insignifiante şi nici n-a existat vreodată. - Ai perfectă dreptate, Lucian, dar nu ştiu... Nu ştiu nimic mai mult faţă de ceea ce deja ţi-am spus. - Deci, creaturile şi plantele care existau pe Proxima înainte de pătrunderea dantoniului în atmosferă erau altfel decât cele actuale, artificiale? Aşa ai spus... ceru Lucian o confirmare. - Exact! Total diferite, i-o oferi Dick. - Ciudat... aprecie Lucian. Eu n-am auzit aşa ceva până acum. - Probabil pentru că nici n-aţi întrebat, presupuse Dick. - Asta aşa este. Nu ne-am interesat de aspectul planetei voastre de dinaintea catastrofei, ci în mare măsură doar de cel actual, cât şi de creaturile existente acum, în prezent, nu de cele din trecut. Dar nu-mi închipuiam că în trecut aspectul, vieţuitoarele şi plantele existente aici ar fi putut fi cu totul altele... - Dar aşa a fost, îl completă Dick. Erau totalmente diferite. Din orice punct de vedere. - Grozav! Atunci spune-mi încă un lucru, căci mai am o nelămurire... Dacă plantele şi animalele existente pe planeta voastră, cele reale, fiindcă la ele mă refer, erau totalmente diferite faţă de cele de pe Pământ şi faţă de cele artificiale existente acum, aici, dacă viaţa pe Proxima a evoluat diferit faţă de cea de pe Terra, atunci de ce voi, actualii locuitori ai Proximei, arătaţi exact la fel ca noi, actualii locuitori ai Terrei? Evoluând în moduri total diferite, presupun că ar fi fost normal să arătaţi altfel, cu totul altfel decât noi. - Da, poate... Dar nu absolut obligatoriu, iar după cum bine vezi, n-a fost aşa. Şi nu ştiu de ce. Însă e clar că, deşi am evoluat diferit, arătăm la fel... - Mda... Nu mi se pare normal. Nici logic. Şi-n plus, îţi dai seama că asta nu e o explicaţie acceptabilă... Însă în lipsa alteia, o putem considera ca fiind valabilă pe aceasta. Şi încă un lucru... Spuneai că locuitorii Proximei au luat ca model flora şi fauna Terrei datorită rezistenţei şi adaptabilităţii lor la medii ostile supravieţuirii. Şi totuşi, plantele şi animalele artificiale create de ei nu sunt deloc nici rezistente, nici adaptabile, pentru că, după câte am avut ocazia să constatăm, la scurt timp după contactul cu atmosfera exterioară îmbibată de dantoniu acestea dispar pur şi simplu. Cu excepţia celor din pădurea artificială, cărora, din câte am înţeles eu, li s-a adăugat o substanţă care să le sporească rezistenţa, pentru a putea supravieţui în exteriorul lumii voastre artificiale de sub marea cupolă. Însă cele de sub cupolă nu cred că ar rezista în exterior, pe suprafaţa planetei. Dar chiar şi cele din pădure dispar dacă le rupi, le tai, sau dacă probabil am fi împuşcat vreun animal... Deci, nu sunt deloc foarte rezistente. - Ai dreptate. Însă gândeşte-te doar că acestea sunt toate artificiale, create anume de noi, deci nu sunt reale. Iar ele dispar în contact cu atmosfera exterioară sau dacă le rupi, tai, ori împuşti vreun animal, pentru că sunt artificiale şi numai din acest motiv. Pentru că în mod normal, ele nici n-ar fi, n-ar exista, dacă nu le-am fi creat noi. E adevărat că după ce au fost deja create, se pot înmulţi şi creşte ca şi cum ar fi reale, însă ele, după cum aţi aflat, nu conţin molecula vieţii, ADN-ul, care să le susţină întregi... De aceea se destramă, dispar... - Pentru ca imediat după aceea să apară la loc, să „crească” la locul lor de unde le-am rupt sau tăiat. Şi sunt convins că dacă am fi ucis vreun animal, acela ar fi dispărut, însă în scurt timp, ar fi apărut un altul identic cu el, care ar fi „crescut” instantaneu, în faţa ochilor noştri. - Da, aşa este. Ai dreptate. Ele reapar la locul lor, sau „cresc”, după cum spui tu, după ce le-aţi rupt, tăiat sau chiar ucis, pentru că, odată create în mod artificial de noi, după distrugere, ele se re-crează, se autoregenerează, în mod automat, direct. Deci, practic, nu pot dispărea total, fiindcă reapar la locul lor după distrugere, ceea ce înseamnă că sunt totuşi suficient de rezistente. - Hmm; nu pricep... Dispar, reapar, se autoregenerează, se crează, apoi se re-crează... E mult prea dificil... - Îmi dau seama că e dificil de înţeles pentru voi, dar asta este... Şi deci, în legătură cu păianjenul acela de la bordul navei voastre... - Ah, cu el... De fapt, cu ea, se corectă Lucian. Pentru că e o femelă. Nu... Nu m-am lămurit în totalitate nici în legătură cu ea. Am priceput doar că nu este de pe Proxima, fie ea artificială sau naturală. E de-a noastră, de pe Terra. În rest... Nu mai ştiu absolut nimic clar, concret; totul este în ceaţă. Deocamdată, rămâne un alt mister menit să se adauge la lunga listă de mistere neelucidate încă de noi până acum... Cam asta e! - Îmi pare rău că nu vă pot ajuta mai mult de atât, v-am spus tot ce ştiu. - Nu face nimic, Dick. Oricum, am aflat multe lucruri noi, interesante. - Atunci... Dacă se poate, v-aş ruga ceva. - Păi... Spune, îl invită Lucian. - Deci, dacă v-aş ruga să ne daţi nouă această femelă-păianjen, s-ar putea?! Dacă nu, măcar să ne-o aduceţi s-o vedem. Lucian se miră de strania cerinţă: - Să vă dăm vouă... păianjenul?! - Exact. Ştiţi voi, aşa cum ne-aţi dat şi planta aceea naturală de la bordul navei voastre. V-am întrebat şi atunci dacă aveţi vreun animal la bord, ca să ni-l daţi nouă, sau cel puţin să ni-l arătaţi, însă răspunsul vostru a fost negativ, pentru că nu aveaţi nici un animal viu la bordul navei. Acum însă aveţi unul... acest păianjen! Chiar dacă e mic; e viu, natural, e de pe Terra, deci e o creatură naturală. Ne-ar place să-l vedem. L-am păstra şi am avea grijă de el, exact ca de planta aceea. Nimeni nu i-ar face nici un rău, doar l-am admira. - Nu ştiu ce să spun... Eşti sigur că-l vrei? Adică... Păianjeni pe Proxima?! Nu mi se pare o idee bună. Ştii, aceste creaturi îşi ţes o pânză, care dă impresia de... mizerie?! Sau aşa ceva, sau măcar de loc părăsit. Pentru că, de obicei, în locurile părăsite, nepopulate, se găsesc multe pânze de păianjen. Nu ştiu dacă vouă v-ar place aşa ceva. Adică, numai ideea că... - Luci... îl întrerupse Dick Torn. Ştiu despre ce e vorba şi te asigur că-mi place! La fel şi celorlalţi. Pentru că e viu şi natural. Nu o creaţie artificială. E ca şi planta aceea de la voi. E de pe Terra! E specială! E unică! Are viaţă, are ceva natural în el, dacă înţelegi ceea ce vreau să spun. Are ceea ce ne lipseşte nouă cel mai mult. - Pricep! În cazul ăsta... Presupun că se poate să vi-l dăm. Tu ce spui, Lia? - Eu? Nu ştiu... Cred că se poate. De ce nu? - Cum, adică?! Nu tu decizi? Doar eşti comandantul misiunii, spuse Dick. - Da, da... comandantul, păru Lucian nemulţumit. Dar vezi, eu nu iau deciziile de unul singur. Obişnuiesc să-mi consult colegii când e vorba despre ceva important sau cel puţin să le cer părerea în legătură cu decizia mea. Iar în acest caz, cred că ar trebui să stau de vorbă, în primul rând, cu Maria, biologul nostru. Nu pot lua nici o decizie fără ştirea sau încuviinţarea ei. Pentru că ea vrea să-l ţină sub observaţie directă o perioadă, acolo, în nava noastră, să-i urmărească un timp comportamentul. Să înţeleagă ce face, unde se duce, ce mănâncă, dacă mai sunt alţii ca el, adică, pardon, ca ea, dacă se poate afla de unde a venit sau a apărut, dacă a fost tot timpul acolo şi alte lucruri din astea. Deci, vrea să-l studieze şi nu ştiu dacă... Înţelegi tu! - Sigur. Dacă nu se poate, nu se poate şi gata! Aţi putea totuşi, măcar să ni-l arătaţi? - Stai, Dick! N-am spus că nu se poate să vi-l dăm... Poate, după o perioadă în care blonda să-l ţină sub observaţie, sau... Cred că ar trebui să o întreb pe Maria şi am s-o întreb chiar acum! - Lasă, nu-i necesar... - Ba da, este, spuse Lucian, reglând minitrasmiţătorul pe frecvenţa Mariei. Hei, blondino! Blondo... Treci pe recepţie, blonduţo! Dacă mă auzi, răspunde-mi, te rog! Dick îl ascultă încântat, remarcând că nu i se adresa colegei sale cu glas poruncitor; îi spusese „Dacă mă auzi, răspunde-mi, te rog!” - Bună, Luci, se auzi într-un târziu vocea Mariei. - De ce-mi răspunzi întotdeauna cu întârziere? Nu purtai uniforma? - Uniforma?! Ba da, bineînţeles că o port. Dar... Eh; şi tu acum... Nu-mi pune întrebări incomode! - Bine, blondino, zâmbi Lucian. N-am să insist asupra motivul întârzierii răspunsului. Deci, să-ţi spun de ce te-am căutat. - Ştiu, îl întrerupse ea. Verificai dacă port uniforma. - Nici gând! N-ar avea rost. - Ah, nu... se miră ea. - Nu. E ceva în legătură cu micuţul nostru păianjen de la bordul „Pacifis”-ului. Deci e vorba despre Ema. - Aha, pricepu ea. Despre păianjen vrei să vorbim? Ştii, tocmai am fost în navă să văd ce face. Am stat destul de mult acolo, cu Ema. Doar ce m-am întors de acolo. - Şi ce-ai constatat? - Nimic neobişnuit. Nu s-a mişcat deloc de acolo, din colţul ei, e tare leneşă. Am stat destul de mult cu ea, în navă şi tu n-ai apărut deloc. Nici nu erai acolo când am ajuns eu. - Păi, da... Ce să-ţi spun?! Nu stau mereu numai în navă! Mai umblu şi eu, doar nu-i interzis. - Sigur, faci mişcare... Deci, ce doreai să-mi spui despre păianjen? - Păi, în momentul ăsta mă aflu în laboratoarele de pe Proxima, unde se fac plantele şi animalele artificiale, împreună cu Dick Torn, dacă ţi-l mai aminteşti. - Bineînţeles că mi-l amintesc. - Şi el m-a rugat să le dăm lor acel păianjen, aşa cum le-am dat şi planta aceea... - Să le dăm lor păianjenul? Şi tu ce-ai răspuns? - Evident, că nu pot lua această decizie de unul singur, fără să te consult pe tine înainte. De asta te-am căutat. - Aha... Mă bucur că-mi ceri părerea. - Păi şi tu ce spui? Putem să le dăm păianjenul sau nu? - Da, putem, dar nu chiar acum. Vreau să o studiez o perioadă acolo unde e, la bordul navei nostre şi doar după aceea să le-o dăm. Deci, să zicem peste o săptămână, probabil miercurea viitoare; asta ca să am timp s-o ţin sub observaţie. Deci, le-o putem da miercurea viitoare. E bine aşa? - E perfect! Bine, blondino! Asta a fost tot. - Ştii, voi veni chiar şi în seara asta în navă, să o văd. Tu vei fi acolo? - Nu ştiu dacă voi ajunge, deci nu-ţi promit nimic. Până seara... mai e! - Bine. Oricum, eu tot voi veni. Şi mâine. Ah... Şi încă un lucru, Luci! Dacă până miercurea viitoare nu voi reuşi să aflu tot ceea ce mă interesează despre Ema, s-ar putea să mai prelungesc termenul. Sper ca acest lucru să nu supere pe nimeni. - Sunt sigur că nu se va supăra nimeni. - Bine. Atunci... Pa, Luci! - Pa, blondo, încheie Lucian şi întrerupse legătura, apoi privi spre interlocutorul său, căruia-i spuse: Deci, Dick, ai auzit ce-a spus. S-ar putea să primiţi păianjenul miercurea viitoare, dacă blonda nu va prelungi termenul. Ce zici, e bine aşa? - Sigur. E perfect, se declară Dick mulţumit. - Atunci... Noi ne retragem, decise Lucian şi în numele Liei. - Nu mai rămâneţi? - Nu, Dick. Cred că am stat destul. Probabil deranjăm. - Nu deranjaţi deloc, dar dacă nu vreţi să rămâneţi, nu vă pot reţine. - Ştii, înainte de a pleca, ţi-aş cere încă o mică favoare, spuse Lucian. - Sigur! Orice, se arătă serviabil Dick. - Te-aş ruga ca, dacă se poate, să-l anunţi tu pe Sid Kelso că aş vrea să ne întâlnim cu el, dacă vrea, peste aproximativ o oră, ştie el unde... - Asta-i tot? Sigur că se poate. Îl anunţ imediat. Dar... Nu te întâlneai cu el zilnic? - Ba da. Însă de câtva timp, din anumite motive, ne-am întrerupt aceste întâlniri, pe care aş vrea să le reluăm începând de azi, însă eu nu am cum să-l anunţ. I-am zis că-l voi anunţa într-un fel când voi decide să ne reluăm întrevederile obişnuite. - Consideră că s-a rezolvat, îl asigură Dick şi într-adevăr, în scurt timp, luă legătura cu Sid, anunţându-l pe acesta despre ceea ce-i spusese Lucian. Evident, Sid fu de acord, deci aveau să-l întâlnească peste o oră la locul stabilit. - Vezi, a fost simplu, spuse Dick, referindu-se la anunţul pe care-l făcuse. - Am văzut. Spune-mi, aparatele astea ale voastre sunt ca un fel de telefoane de-ale noastre, sau ca minitransmiţătoarele, însă mai moderne? - Nu ştiu, poate... Şi totuşi, nu prea, acceptă Dick parţial. Adică... Telefoanele voastre sună întotdeauna, anunţându-l pe cel căutat de acest lucru. Iar dacă persoana şi telefonul nu sunt în acelaşi loc în momentul apelului, cel căutat nu va răspunde. La fel şi cu minitrasmiţătoarele voastre, presupun. Trebuie să reglaţi frecvenţa, iar cel căutat trebuie să aibă minitransmiţătorul asupra sa. În cazul aparatelor noastre, putem recepţiona oricând pe oricine, oriunde s-ar afla persoana respectivă, fără a-l anunţa în vreun fel pe cel în cauză de acest lucru şi chiar dacă persoana pe care doreşti s-o cauţi nu are aparatul său asupra lui. Astfel putem afla cu uşurinţă în orice moment unde este, ce face şi ce vorbeşte, fără ca acesta să-şi dea măcar seama de acest lucru. - Înţeleg. Sunt deci, normal, diferite faţă de telefoanele sau minitransmiţătoarele noastre, dar într-un fel, se aseamănă, deşi, tot normal, ale voastre sunt mai sofisticate. - Sofisticate?! Nu chiar... Modul lor de funcţionare e foarte simplu. Ţi-aş putea arăta oricând. Sunt sigur că ai înţelege, se oferi Dick. - Nu, lasă... Nu cred că e necesar, îl refuză Lucian. - Ştii, cred că ar trebui să ai şi tu un astfel de aparat. Poate şi ceilalţi colegi ai tăi. Aşa n-ai fi nevoit să-i rogi pe alţii să-ţi facă legătura cu cine ai dori tu să vorbeşti. - Nu cred că e o idee prea bună, presupuse Lucian. - Măcar tu ai putea primi un astfel de aparat, doar eşti comandantul, insistă Dick. - Mulţumesc, dar cred că deocamdată nu este necesar. - Cum doreşti. - Dacă mă voi răzgândi şi voi considera că-mi trebuie un astfel de aparat, vă voi cere unul. Deocamdată, nu! - Cum vrei, Luci. - Asta a fost tot, încheie Lucian. - Mi-a făcut plăcere vizita voastră. Şi oricând aveţi timp liber, mai treceţi pe aici. Amândoi, împreună, nu doar unul dintre voi. De asemenea, colegii voştri, oricare dintre ei, pot veni oricând, nu ne-ar deranja. Pot veni chiar şi toţi deodată, în grupuri, sau câte unul singur, câte doi, oricum doresc ei. Vizita voastră ne va face oricând plăcere. - Bine, Dick. O să le transmit colegilor mei, îl asigură Luci. - Deci, plecaţi... - Acum, da, afirmă Lucian. - Staţi! Am să vă conduc, se oferi Dick. - Nu-i nevoie, se împotrivi Lucian. - Iar pe drum poate o să vă arăt planta pe care ne-aţi dăruit-o, să vedeţi cum îi merge... continuă Dick, pornind alături de ei spre ieşire, de parcă nici nu auzise ceea ce spusese Lucian... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate