agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-11-12 | |
*58. Proiectul „Căţeluşul”.
În acest timp, în oraş, Lia, nerăbdătoare să ia legătura cu colegii ei, se prezentă fără întârziere în cabinetul medical al Stelei, pe la ora 12.00, unde o găsi doar pe doamna doctor. - Salut, Stela, îi spuse Lia când o zări. - Salut. Lia?! păru Stela surprinsă de prezenţa ei. - Unde-i Alex? E pe aici, sper, se interesă Lia, care de abia aştepta să se apuce toţi de punerea în aplicare a planului propus de ea. - Alex?! Trebuie să sosească, presupuse doctoriţa. Aş putea şti de ce-l cauţi? - Cum, nu-ţi dai seama?! Pentru că trebuie să ne apucăm serios de treabă, spuse Lia. Aseară am vorbit cu Sid, Dick Torn şi colegii acestuia din Institut, iar toţi au fost de acord cu propunerea mea. Adică au spus că-i putem face acea surpriză lui Luci, la care m-am gândit, dalmaţianul. Deci, astăzi deja putem demara «Proiectul „Căţeluşul”»! - Ah, deja ai stat de vorbă cu ei şi ai şi obţinut aprobarea?! I-ai dat şi o denumire, «Proiectul „Căţeluşul”»?! Ca să vezi, eşti foarte insistentă; şi eficientă, o clasifică Stela. - Da, m-am străduit. Ba chiar le-am promis celor din laborator că mâine sau cel târziu poimâine, le vom da CD-ul, cu toate datele necesare, rosti Lia, întrebând, nerăbdătoare: Şi atunci, unde-i Alex? - Vine imediat, ţi-am spus! Între timp, ce-ar fi să-l cauţi şi pe campion, să-l aduci aici, pentru că parcă am înţeles că e nevoie şi de el, îi spuse Stela. - Da, aşa-i, e nevoie, o aprobă Lia. Bine, atunci plec să-l caut şi o să mă întorc în curând, împreună cu el. Sper însă ca în momentul în care voi ajunge înapoi, să-l găsesc pe Alex aici. - Sigur că-l vei găsi aici, preciză Stela. - Foarte bine, spuse Lia şi plecă să-l caute pe Mihăiţă, informaticianul. Lia ştia că Ly şi Mihai plecaseră deja când se trezise ea, pentru că-i căutase, doar stăteau alături de ea, însă spera să se fi întors cumva până atunci, aşa că-l căută acolo pe campion, însă, din nefericire pentru ea, nu-l găsi nici pe el, nici pe Ly. Deznădăjduită, se aşeză pe un scaun, gândindu-se pe unde ar putea fi cei doi, însă nu-şi putea închipui. Îşi imagina doar că Mihai nu putea fi la supercomputer, de moment ce era împreună cu Ly, aşa că nu plecă spre supercomputer, pentru a-l căuta acolo. Iar cum oraşul artificial era cel puţin cât o întreagă emisferă terestră, nu avea rost să plece în căutarea campionului, fără a avea măcar un punct de reper. Fiind vacanţă, nu purtau uniforme, aşa că nici gând să utilizeze minitransmiţătoarele. Însă nu renunţă! Se gândi la fratele ei şi se îndreptă spre apartamentul lui Nick, care de abia sosise din navă, împreună cu blonda lui. - Salut, surioară, o întâmpină el voios pe Lia. - Salut, Nick, îi răspunse Lia zâmbind. Şi tu, blondo! - Mda; şi eu... mormăi a nemulţumire blonda. Salut, Lia! Ştii, eşti norocoasă că ne-ai găsit! - De ce spui asta? - Pentru că de abia ne-am întors din navă, răspunse blonda. - Aşa e, o aprobă Nick. Tocmai i-am făcut o vizită lui Lucian. - Adevărat? se miră Lia. Şi ce făcea? - Destul de bine, spuse Nick, fără alte amănunte. Şi tu, surioară? Cu ce ocazie? Presupun că vizita ta are şi un motiv. - Aşa e. De fapt, pe Mihăiţă îl căutam, iar cum nu l-am găsit acasă, nici pe el, nici pe Ly, m-am gândit că m-ai putea ajuta tu să-l găsim. Când m-am trezit eu, ei doi deja plecaseră. Dacă purtam toţi uniformele, ca tine, l-aş fi găsit uşor, nu mai aveam nevoie de ajutorul tău, dar aşa... - Bine. Nici o problemă, o asigură Nick. Ţi-l găsesc imediat. Să-i şi transmit ceva? - Da. Să vină cât mai repede, de urgenţă, în cabinetul medical al Stelei, cel de aici, din oraş, nu în navă, preciză Lia. - În cabinetul medical? se miră blonda. De ce? S-a întâmplat ceva? - Nu, linişteşte-te, cumnăţică, spuse Lia. Să vină acolo, doar pentru ca el şi Alex să se apuce serios de treabă! - Să se apuce deja?! Vrei să spui că... bănui blonda. - Da, surâse Lia. Am stat de vorbă aseară cu Sid, Dick şi ceilalţi din laborator şi au spus că putem face ceea ce ne-am propus. Aşa că acum demarăm «Proiectul „Căţeluşul”». - «Proiectul „Căţeluşul”»?! Ah, ce bine! exclamă blonda. Deci, asta vorbeai tu aseară cu Sid. Îmi imaginam eu că asta trebuia să fie. - Vrei să spui că m-ai văzut aseară? - Nu. Eu nu, explică blonda. Însă Luci, da! - Cum?! Luci m-a văzut aseară, cu Sid? Asta nu-i deloc bine, nu era în plan... tresări Lia, pălind brusc. - Da, Lia, te-a văzut cu Sid. Însă nu-ţi face griji, n-a auzit ce-ai vorbit cu el. - Nu la asta mă refeream, dar nu contează... rosti Lia, întristându-se. - Ah, da, înţeleg la ce te refereai... Şi ai dreptate, v-a văzut plimbându-vă împreună, ţinându-vă de mână, de asemenea, a văzut când l-ai sărutat pe obraz pe Sid, aşa că imaginează-ţi cum era aseară, când l-am întâlnit. Exact din acest motiv l-am vizitat în dimineaţa asta, să ne asigurăm ca nu cumva să fi făcut vreo „prostioară”, cum obişnuieşte în astfel de situaţii. - Şi a făcut vreuna? întrebă Lia. - Nu, din fericre, nu. A fost foarte cuminte, o asigură blonda. - Bine, fetelor, le întrerupse Nick. Între timp, am vorbit deja cu Mihai, care m-a asigurat că va ajunge în curând la destinaţie, aşa că să mergem, ca să ajungem şi noi. - Un moment, îl opri Lia. Noi?! Adică, veniţi şi voi doi cu mine? - Sigur, de ce nu? Ai ceva împotrivă? Venim şi noi, doar ne interesează şi pe noi, mai ales acum, de când sunt şi eu membru al echipajului. Priveşte, doar port o uniformă la fel ca a voastră! - Observ asta, Nick... surâse Lia. Tu o porţi şi în vacanţă, noi nu! Bine, atunci... - Deci, chiar îl iubeşti, atât de mult... rosti Nick, dându-şi seama de acest lucru. - Poftim?! La cine te referi? - La Lucian, evident, preciză Nick. La cine altcineva?! - Ah, eu; nu...!? - Da, tu... Altfel, de ce te zbaţi atâta, cu această surpriză pentru el? - Păi, pur şi simplu pentru că... El este comandantul nostru, trânti Lia o explicaţie deloc potrivită. - Ai vrea să te şi cred?! Sunt convins că n-ai dat niciodată importanţă acestui amănunt! - Dacă am dat sau nu importanţă, nu contează! Cert este că totuşi e comandantul nostru şi s-a purtat exemplar în toţi aceşti ani cu noi, deci, merită această surpriză, pentru că nu are nimeni nimic să-i reproşeze. - E clar că îl iubeşti, constată Nick, ferm convins de acest lucru. Adică, ştiam asta, dar nu credeam că atât de mult. Ca să nu mai vorbim de el... - De abia acum ţi-ai dat seama de acest lucru, iubitule? Era atât de evident... replică blonda. - Să mergem, îi îndemnă Lia, fără a răspunde în vreun fel sau altul observaţiilor celor doi. Porniră toţi trei spre cabinetul medical, unde ajunseră în jurul orei 13.30. Mihai şi Alex erau deja acolo. Până şi Ly era prezentă, nu în uniformă, ca fratele ei, mai ales că pe ea n-o interesa atât de mult surpriza pe care doreau să i-o facă lui Lucian. Dacă se afla totuşi acolo, acest lucru se datora numai faptului că venise împreună cu Mihai. - Deci, suntem aproape toţi, remarcă Lia. - Cum adică, aproape?! Încă mai lipseşte cineva? Cu excepţia lui Luci... se miră campionul. - Da, ar mai fi o persoană de vreo 2 metri şi ceva, însă am decis că ne putem lipsi de prezenţa lui, rosti geneticianul. - Ah, Nis... Aşa e, prezenţa lui nu-i absolut necesară, zise Mihai. - Totuşi, dacă doreşte cineva să-l caute şi pe el, vom aştepta. Stă aproape, deci, nu va dura mult; asta, ca să nu se simtă exclus... Nu-l putem înlătura fără motiv, spuse Alex. - Bine, merg eu să văd dacă-l găsesc, decise Lia. Însă dacă nu-i în camera lui, n-am să-l caut în altă parte. - Sigur, Lia, aprobă Alex. Aşteptăm să te întorci, cu sau fără kilometricul ăla. Lia surâse spre Alex; ştia că geneticianul glumea doar, referindu-se la pritenul său cel înalt. Părăsi degrabă încăperea, pornind spre camera lui Nis; îl găsi la masa de lucru, conştiincios, foarte preocupat în completarea hărţilor sale cu denumirile corespunzătoare; încă nu le terminase. Se miră că el lucra, doar era vacanţă, dar pricepu că Nis dorea să se simtă util. Curioasă, privi admirativ spre acele hărţi, realizate exemplar de geograf, până la cel mai mic detaliu şi îşi dădu seama că nu erau deloc uşor de întocmit, era foarte mult de lucru la ele; treabă migăloasă, nu glumă! După ce-l lămuri pe înaltul ei coleg de ce-l caută, Nis abandonă hărţile şi porniră amândoi spre cabinetul medical, unde ajunseră în curând. Alex îl întâmpină: - Hai, mă, mai întârziai mult? Ori nu te-ai săturat de dulciuri până acum? - Aş... şuieră lunganul, apoi privi spre Mihai: Aşa deci, asule, Lia mi-a zis că intenţionai să mă excluzi. - Nu chiar, dar nici nu era absolut necesar să te fi implicat, adică... - Lasă, nu-i nevoie să-mi explici, îl scuză Nis. - Acum, să ne apucăm de treabă, îi îndemnă Lia. - Ce-i cu atâta grabă pe capul tău? păru Mihai nedumerit. - Pentru că le-am promis celor din laborator că azi sau mâine le vom da CD-ul cu toate datele necesare, campionule! De asta sunt grăbită. Trebuie să terminăm la timp, preciză Lia. - În cazul ăsta, să ne apucăm, o aprobă Alex, îngândurat. Fără alte comentarii de prisos, Mihai îşi ocupă locul în faţa monitorului computerului şi aşteptă datele de la Alex, pe care le introduse cu grijă în memoria computerului, cu mare atenţie, să nu greşească, într-un fişier intitulat, desigur, «Proiectul „Căţeluşul”». Mâinile sale zburau uşor pe tastatură, cu mult profesionalism, urmând întocmai indicaţiile date de Alex. Încet, lanţul ADN-ului prinse „viaţă” pe monitorul computerului, înfăţişându-se în toată splendoarea sa, sub binecunoscuta-i formă spiralată. - Foarte bine, campionule! Avem acum o moleculă ADN, spirala vieţii, care, momentan, în acest stadiu, este a unui căţeluş oarecare, obişnuit, explică Alex. Acum să facem modificările necesare pentru a avea un dalmaţian. Mihai, sub îndrumarea directă a lui Alex, execută modificările necesare în structura helix-ului ADN, pentru a obţine un dalmaţian. Modificările erau necesare numai pe anumite secvenţe de ADN, nu pe întreaga moleculă şi trebuiau efectuate cu foarte mare precizie, însă amândoi reuşiră să obţină ceea ce le trebuia lor. - Bun, aprecie Alex, după un timp. Acum avem ADN-ul unui dalmaţian obişnuit, apt să supravieţuiască fără probleme în condiţiile noastre de viaţă, la bordul navei „Pacifis” sau pe Terra. - Asta-i bine. Mă bucur, aprecie Lia, zâmbind. Dar nu credeţi că ar trebui să-i facem şi unele mici modificări, care să-i îmbunătăţească aspectul şi să-l perfecţioneze puţin? - Vrei să-i transmitem anumite caractere genetice îmbunătăţite? Asta-mi sugerezi? o întrebă Alex. - Exact, afirmă Lia. Să obţinem un căţeluş îmbunătăţit genetic. Se poate? - Teoretic, da, acceptă Alex. Practic, habar n-am; nici nu îndrăznesc să-mi imaginez... Mihai, pentru orice eventualitate, salvează acest ADN într-un fişier denumit, să zicem „Dalmaţian obişnuit” şi să lucrăm în continuare într-un alt fişier, denumit „Dalmaţian modificat genetic”, sau altfel; vezi tu... - Bine, aprobă campionul, executând întocmai. - Acum, Lia, spune ce anume doreşti, iar noi vom efectua toate modificările necesare, după indicaţiile tale, o invită Alex. - Bun. În primul rând, ar fi bine să faceţi în aşa fel încât acest căţeluş să poată fi crescut cu lapte praf de la bordul navei noastre până la o anumită vârstă, deci, să asimileze cu succes acest aliment, unicul pe care i-l putem oferi în perioada de alăptare, pentru că nu avem şi o căţeluşă de la care să sugă şi nu cred că veţi dori să facem una, pe post de mamă pentru el, adică o femelă dalmaţian, la vârsta adultă. - Sub nici o formă, negă Mihai categoric, dar nici ceilalţi nu păreau a fi de acord. - Foarte bine, Lia. Acum căţeluşul nostru poate fi crescut fără probleme cu lapte praf de la bordul navei noastre, fără o femelă dalmaţian, zise Alex. Altceva? - Nu ştiu, zise Lia, apoi le ceru vreo sugestie: De ce nu mă ajutaţi şi voi? - Bine, acceptă Alex. În primul rând, va trebui să stabilim un lucru foarte important. Anume, ce vrei să fie acest căţeluş, mascul sau femelă? - Mai bine mascul, aş zice, presupuse Lia. - Aşa e, mai bine, o aprobă Stela. - Atunci, mascul să fie, întări Alex. Mihai, ai grijă să specificăm acest lucru şi în celălat fişier, al dalmaţianului obişnuit, deci, mai deschide puţin şi acolo, pe urmă revenim... Mihai se conformă spuselor geneticianului, în continuare sub îndrumarea directă a acestuia. - Bun, acum salvează şi să revenim la căţeluşul nostru, rosti Alex, iar Mihai procedă întocmai. Mai departe, vă ascultăm... - Ce culoare aţi dori să aibă ochii lui? Ai căţelului, desigur, întrebă Mihai. - Albaştri, răspunse Lia. - De ce? o întrebă Alex, surâzând. Ca să fie ca ai tăi? - Deloc, m-am gândit doar că ar fi mai interesant, presupuse Lia. Dar dacă vreţi voi altfel, nu mă împotrivesc. - Aşa e, adăugă Maria. Căţeluşii cu ochii albaştri sunt foarte drăgălaşi. Bine, mie-mi plac toţi, indiferent cum ar fi şi orice culoare ar avea ochii lor, însă... - Pentru că şefu’ o admiră pe Lia, atunci mai bine ca acest căţeluş să aibă culoarea ochilor ei, rosti amuzat geograful. - Bine, aprobă Mihai. Va avea ochii albaştri. În plus şi mie-mi convine, doar tot albaştri sunt şi ai mei. - Cum să fie petele lui? Mici, mijlocii, mari... veni Stela cu o altă idee. - Şi câte să fie? Mai multe sau mai puţine? adăugă blonda. - Mai dese sau mai rare, adăugă şi Alex. - Cred că ar fi bine să arate ca un dalmaţian original, presupuse Lia. Adică să aibă pete nu prea multe, nici prea puţine, nu foarte mari, nici prea mici, nu prea rare, dar nici prea dese. Ar trebui să fie nişte pete potrivite ca mărime, evident, nu toate egale şi să fie dispuse proporţional, pe tot corpul. - Atunci, aşa va fi, afirmă Alex, indicându-i lui Mihai unde şi ce să modifice. - Şi să aibă urechile pătate, interveni blonda cu altă sugestie. Adică să nu fie nici complet albe, nici complet negre. - Însă capul să fie mai mult alb, fără pete, adăugă Lia. - Şi năsucul să fie pătat, nu complet negru, spuse Stela. - Foarte bine, acceptă Alex. Aveţi şi alte preferinţe în ceea ce-l priveşte? - Da, spuse Lia. Şi anume, să-i prelungim perioada vieţii. - Cu cât? Spune, Lia! E bine să-i dublăm perioada de viaţă? se interesă Alex. - Nu, răspunse Lia. Asta ar însemna să trăiască în jur de 30-35 de ani. Nu e suficient. Aş vrea mai mult. - 50 de ani ţi s-ar părea suficient? - Păi, Alex... Dacă tot îi prelungim perioada vieţii, să zicem... 75 de ani, propuse Lia. - 75 de ani pentru un căţel?! Scuze, dar... ripostă Alex. Ai înnebunit? Nu ţi se pare prea mult? - Deloc, afirmă Lia. Poţi face asta, nu? - Păi, pe computer, da, răspunse Alex. - Atunci, fă-o, îl îndemnă Lia. Şi cred că dacă tot îi prelungim atât de mult perioada de viaţă, ar trebui să reduci procesul de îmbătrânire, altfel riscăm ca după 20-30 de ani să nu se poată ţine nici măcar pe picioare. - Bine, acceptă Alex. Deci, reducem procesul de îmbătrânire. Cu cât? - Dacă se poate, astfel încât spre sfârşitul vieţii să fie la fel de viguros ca la 8-9 ani, spuse Lia. - Vorbeşti serios? o privi Alex neîncrezător. - Da, spuse Lia. De ce? Nu se poate? - Ţi-am mai spus: Teoretic, da! Practic, repet, nu ştiu şi nici nu vreau să încerc să aflu, răspunse Alex, cu sinceritate. - Atunci operaţi modificările necesare pe computer şi rămâne ca cei din laborator să se descurce cu restul, deci, cu partea practică, propuse Lia. - Cum zici tu... acceptă Alex, sceptic. Ascultă, noi vom face astfel, iar când le vom duce CD-ul celor din laborator, le vei explica despre ce e vorba, iar dacă ei vor spune că nu e posibil aşa ceva, vom reface ADN-ul, cu modificările necesare, după indicaţiile lor. - Ah, nu, adică, alte modificări... nu-i conveni lui Mihai această idee. - Te rog, campionule, trebuie să încercăm măcar, insistă Lia. - Foarte bine, acceptă Mihai, operând de zor modificările necesare, după cum îl îndruma Alex. Însă ar fi şi mai bine să nu ai mereu idei atât de ciudate. - Voi încerca, promise Lia. - Haideţi să-l scutim de îmbolnăviri, germeni, paraziţi intestinali şi de altă natură, adică să-l scutim de purici sau căpuşe şi viermişori intestinali, propuse blonda. Să nu aibă niciodată astfel de probleme. - Bine, blondo, acceptă Alex îngândurat, indicându-i cu atenţie campionului ce şi unde să modifice. - Ar trebui făcut ceva şi în privinţa părului său, propuse Stela. - Adică...? îi ceru Mihai detalii. - Adică, să nu-i cadă mereu, peste tot, explică Stela. Altfel, va umple întreaga navă de fire de păr albe şi negre, în scurt timp. - Şi... Pe cine ar deranja acest lucru? se arătă Mihai nedumerit. - Poate chiar pe Luci, doar ştiţi ce mult ţine el la curăţenia navei, presupuse Stela. - Nu cred că l-ar deranja, pentru că ar fi vorba de părul provenit de la căţeluşul lui, presupuse campionul. - În plus, Robby şi Felix ar face faţă situaţiei, s-ar descurca ei, ar putea păstra curăţenia, adăugă Alex. - Dacă i-ar lăsa şefu’, îl completă Nis. - Asta aşa-i, aprobă Alex. - Şi totuşi, ar fi mult mai bine dacă s-ar putea să nu-i cadă părul decât uneori, în anumite perioade bine determinate ale anului şi doar în anumite locuri. Sau nu atât de mult, îşi susţinu Stela părerea. - Ar fi mai bine să năpârlească la comandă, glumi Nis. - Să vedem ce se poate face în acest sens, zise Alex, dictându-i campionului alte modificări în structura moleculei ADN, pe care Mihai le efectuă rapid, cu profesionalism, fără a-şi dezminţi reputaţia de expert în informatică. - Ar mai fi încă ceva, îşi aminti blonda. - Ce anume? se interesă Alex. - Cred că ar fi mult mai bine dacă aţi face în aşa fel încât, atunci când va fi mare şi se va împerechea, să nu se poată reproduce. Altfel spus, să nu poată avea urmaşi, căţeluşi, pentru că cine ştie ce ar ieşi de aici, având în vedere că el va fi totuşi un căţeluş artificial, fără ADN şi modificat genetic, îşi spuse blonda părerea. - Altfel spus, să fie impotent, replică Nis. - Aşa e. Poate ar fi mai bine, aprobă Alex. - Şi având în vedere că i-aţi prelungit atât de mult perioada de viaţă, cred că ar fi indicat să ajungă la maturitatea sexuală după cel puţin 12-15 ani; de abia atunci să înceapă să i se dezvolte aceste instincte, adăugă blonda. Iar acest lucru îi va fi de folos şi datorită faptului că probabil cel puţin în următorii şase ani se va afla la bordul navei noastre, pe drum spre Terra, unde nu vor exista deloc alte căţeluşe, cu care să se împerecheze. - E adevărat, o aprobă din nou Alex. Aşa că îi vom prelungi perioada de copilărie până pe la 15 ani, adică aproape exact cât o fiinţă umană. Însă având în vedere că şi perioada vieţii e lungă, foarte apropiată de cea a oamenilor, presupun că aşa-i mai bine. - Închipuiţi-vă ce înseamnă acest lucru, având în vedere faptul că majoritatea câinilor nici măcar nu apucă această vârstă, de 15 ani, la care, dacă ajung, sunt consideraţi foarte bătrâni, zise Mihai. - Ai dreptate, spuse Lia. - Şi tu, iubitule, de ce nu spui nimic? îl întrebă Maria pe Nick. De ce nu ne dai nici o sugestie? - Poate pentru că nu ştiu prea multe despre căţeluşii de pe Terra, presupuse Nick. - Oricum, fiind membru al echipajului nostru, ar trebui să ne spui opinia ta, îl sfătui blonda. Văd că doar tu porţi uniforma acum, în vacanţă, nu şi noi... - Iartă-l, blondo! zise Nis. - Ce tot zici, Nis? Lasă-l să-şi spună şi el părerea, ripostă Maria. - N-am zis să nu şi-o spună; n-am nimic împotrivă, replică Nis. - De acord. Am să încerc să vă fac pe plac şi să mă integrez în echipaj, pentru că şi mie-mi place ideea. Însă deocamdată nu uitaţi că sunt începător şi mă aflu încă în faza de acomodare, explică Nick. - Nu vom uita, îl asigură Stela. - Şi vom încerca să te ajutăm să te integrezi în mijlocul nostru, să te familiarizezi şi cu noi, nu doar cu blonda, adăugă Alex. - Mulţumesc, zâmbi Nick, recunocător. - Bine, îi întrerupse Lia. Dacă aţi terminat cu ADN-ul, înregistraţi totul pe CD, să putem să-l şi ducem celor din laborator. - Bineînţeles. Asta-i partea cea mai simplă. Înainte însă de a trece la înregistrarea datelor pe CD, haideţi să vedem ce-am obţinut noi aici, deci, cum va arăta căţeluşul nostru când va fi puţin mai măricel, să zicem la o lună, adică vârsta pe care o va avea când i-l vom oferi lui Luci, propuse Mihai. - Se poate? Să-l vedem? se interesă Lia. - Sigur. Computerul poate procesa toate datele şi informaţiile pe care i le-am transmis, pentru a aprecia cum va arăta căţeluşul noastru. Desigur, nu va putea estima cu exactitate cum îi vor fi distribuite petele pe corp, însă vom putea obţine o imagine foarte apropiată de cea a viitorului căţel, explică Mihai. - Atunci, arată-ne, îl zori Maria. Ce mai aştepţi? - Puţină răbdare, blondo, îi ceru Mihai, dând computerului comenzile necesare pentru a obţine imaginea dorită. - Păi, dacă-i vei cere să ni-l arate la vârsta de doar o lună, atunci n-ar trebui să aibă deloc pete, pentru că acestea îi apar mai târziu, deci, va fi exact ca-n realitate, spuse tot Maria. - Bine, blondo! Iată-l, indică Mihai dalmaţianul care apăruse pe monitor, într-adevăr, complet alb. - E superb, aprecie Lia, încântată. - Chiar e, acceptă Stela. Dar acum arată-ni-l şi mai mare, spre exemplu la un an! Mihai introduse noile date, care să corespundă noilor cerinţe, iar dalmaţianul apăru din nou, mai mare de data aceasta, având şi pete pe corp. - Ah, ce frumos, rosti Maria. - După cum v-am spus, să nu vă aşteptaţi ca dalmaţianul nostru să arate exact la fel ca acesta, din toate punctele de vedere, repetă Mihai. - Am înţeles, îl aprobă Lia. Deci, petele ar putea fi altfel distribuite pe corp, însă oricum, va fi superb. - Da, cu alura asta suplă, nici prea gras, nici prea slab... îl admiră şi Stela. - Atunci, pentru siguranţă, să nu avem vreo surpriză neplăcută pe parcursul vieţii lui, va trebui să adăugăm şi acest amănunt, să ne asigurăm că nu va fi într-adevăr niciodată nici prea gras, nici prea slab, spuse Maria. - Dacă v-aţi săturat să-l tot admiraţi, îngăduiţi-mi acum să fac acest ultim adaos şi să înregistrez totul pe CD, le ceru Mihai. Alex, te rog, îndrumările... - Bine, puştiule; hai, rosti geneticianul. Cum ceilalţi îi permiseră, Mihai, evident, tot sub îndrumarea directă a lui Alex, operă ultimele modificări, apoi, de data aceasta fără a mai avea nevoie de ajutorul geneticianului, înregistră toate aceste date pe un CD, pe care urmau să-l ducă, desigur, celor din laborator. - Gata, asta e tot, zise Mihai, închizând fişierul denumit «Proiectul „Căţeluşul”». - Uau, n-aş fi îndrăznit niciodată, nici măcar să încerc să fac toate aceste îmbunătăţiri genetice unui dalmaţian de pe Terra, darămite să încerc să creez un căţeluş, chiar având ADN-ul viitorului căţeluş, nu să-i creez eu modelul virtual, ADN căruia să-i facem direct toate aceste modificări genetice, spuse Alex. - De ce n-ai fi îndrăznit? îl întrebă Lia. - Pentru că n-aş fi putut fi sigur că voi reuşi tot ceea ce mi-am propus, că voi avea succes şi cine ştie ce ciudăţenie ar fi rezultat, cu toate precauţiile luate. Nu poţi manipula chiar aşa de uşor aceste gene, pentru că ulterior pot apărea mutaţii genetice, cu urmări neprevăzute, chiar dacă totul ar fi meticulos calculat, explică Alex îngândurat. - Bine, îl întrerupse Mihai. Aici nu suntem pe Terra, ci pe Proxima şi iată CD-ul nostru, cu «Proiectul „Căţeluşul”»! Restul rămâne în grija celor din laborator. Iar cum reuşiseră să elaboreze modelul ADN-ului ce urma să fie utilizat pentru a obţine un înlocuitor pe măsură, deciseră să meargă chiar în acea seară în laborator, toţi, unde, evident, îl găsiră pe Dick şi pe ceilalţi colegi ai săi, cărora le dădură CD-ul, odată cu explicaţiile de rigoare. Dick le promise că dacă nu va putea fi realizat un înlocuitor al ADN-ului, după modelul de pe CD, îi vor anunţa în cursul unei zile a săptămânii viitoare, însă el era de părere că totuşi ar fi posibil, chiar şi cu toate aceste îmbunătăţiri genetice despre care îi vorbiseră. Deci, părăsiră laboratorul cu speranţa că vor reuşi totuşi să realizeze marea surpriză pentru aniversarea comandantului lor cel drag, Lucian Enka... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate