agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 464 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-11-13  |     | 



*62. Toane…

Odată cu sfârşitul primului weekend al noului an, 2092, se încheiase şi scurta vacanţă de două săptămâni pe care Lucian le-o acordase cu ocazia sărbătorilor de iarnă.
Deci, odată cu sosirea zilei de luni, 07 ianuarie 2092, reveniră toţi la uniformele albastre şi se vedeau nevoiţi să-şi reia activitatea obişnuită, pe care o întrerupseseră pe perioada vacanţei. Bine că nici unul dintre ei nu avea prenumele Ion, Ioana, Ionuţ, sau altceva asemănător, ca să aibă ziua numelui de Sfântul Ion, altfel ar fi continuat cu petrecerile şi deja afirmase Sonya despre ei că ar fi un fel de petrecăreţi incurabili...
De acum, din această zi, nu doar Nick purta uniforma albastră, la care el nu renunţase în nici una dintre zilele de vacanţă, ci şi ceilalţi, mai puţin sora lui, Ly, care nu considera că ar fi necesar să îmbrace uniforma primită. Oricum, nimeni nu o obligase să îmbrace acea uniformă, deci, spera ca nimeni să nu-i reproşeze nimic în acest sens. În ceea ce-l privea pe Mihai, el nici măcar nu încercase să-i spună ceva în această privinţă, fiindcă nu avea de gând să o supere sau să se certe cu ea, în nici un caz, indiferent de motive. Aşa că, el preferă să tacă.
În cursul acelei zile, la ora 13.30, Lia, echipată în uniforma-i albastră, se afla deja în părculeţul de peste drum de apartamentul familiei Kelso, la locul obişnuit de întâlnire, aşteptându-i pe Sid şi pe Lucian. Cum Sid o zărise de la fereastră, nu întârzie să apară. Se salutară prieteneşte şi rămaseră pe loc, în aşteptarea comandantului. Spre surprinderea lor, acesta nu apăruse înainte de ora 14.00, deşi până atunci nu întârziase niciodată, mai ales că lui îi plăcea punctualitatea.
- Lucian vine azi? o întrebă Sid în jurul orei 14.15.
- Nu ştiu sigur. Ultima dată rămăsese stabilit că mă va anunţa el dacă va veni sau nu, însă până acum nu mi-a spus nimic.
- Păi, nu poţi lua legătura cu el?
- Ba da, aş putea, însă aşteptam ca el să ia legătura cu mine.
- Păi, dacă el nu te-a contactat deloc până acum, cred că ar fi cazul să încerci totuşi, presupuse Sid.
- Da, bineînţeles, acceptă Lia şi încercă să stabilească legătura cu Lucian, ceea ce nu reuşi, fiindcă acesta nu-i răspundea, deşi ea reglase minitransmiţătorul pe frecvenţa lui. Nu pricep! Oare de ce nu-mi răspunde?! se miră ea, tare nedumerită.
Se făcuse deja 14.30, iar Lucian nici că apăru, nici că răspundea apelului Liei.
- Ce crezi că ar trebui să facem în acest caz? îi ceru Sid părerea.
- Să-l mai aşteptăm puţin, poate vine totuşi, presupuse Lia.
- Ştii, sâmbătă a spus că dacă nu va veni, ne putem întâlni doar noi doi, fără nici o problemă, îşi aminti Sid.
- Ştiu, l-am auzit şi eu. Însă, hai să-l mai aşteptăm, repetă Lia.
- Bine, cum vrei, acceptă Sid.
Lucian se afla în nava albastră la ora aceea, pe puntea principală; nici măcar nu îmbrăcase uniforma şi nu avea de gând să plece spre locul de întâlnire, deşi ştia că trecuse de ora 14.00. Însă nu avea deloc chef să se întâlnească în acea zi cu cei doi, nici măcar în scopuri profesionale. Nu răspundea apelurilor Liei, pentru că uniforma lui se afla în rezerva lui, aşezată frumos în locul ce-i era destinat, iar minitransmiţătorul era decuplat. Şi nu luase legătura cu Lia, să-i comunice decizia lui, pentru că în acel moment nici nu dorea să vorbească deloc cu ea, nici să-i audă glasul... Stătea pur şi simplu pe un fotoliu, nepăsător, în faţa brăduţului împodobit şi-l privea tăcut, îngândurat.
Între timp, Lia şi Sid îl aşteptau încă, deşi deja se apropiase de ora 15.00.
- Nu cred că va veni, presupuse Sid.
- Ai dreptate. Nu va veni, îl aprobă Lia. De obicei, e punctual. Dacă n-a sosit înainte de ora stabilită, după e foarte puţin probabil.
- Oare i s-a întâmplat ceva?
- Nu, nu cred. Doar că are toane, ca de obicei, când nu-i convine câte ceva.
- E ceva ce nu-i convine?! se miră Sid. Ce ar putea să nu-i convină?! Ah; pricep... Probabil faptul că te-a găsit sâmbătă la noi.
- Probabil, acceptă Lia această presupunere, care, de altfel, în mare măsură, era corectă.
- Şi ce facem dacă nu vine? Ne retragem?
- Nu, de ce?! Dacă nu vine, treaba lui! El pierde! Noi să ne vedem de treaba noastră. De acord?
- Păi, da, bine... replică Sid încurcat. Totuşi, nu ştiu... N-aş vrea să-l supăr. Pricepi?
- Sid, e alegerea lui, n-ar avea de ce să se supere. Şi hai să nu stăm degeaba, l-am aşteptat destul; prea mult, chiar, spuse Lia, consultându-şi ceasul, care indica 15.06. Să mergem!
- Cum doreşti, o aprobă Sid şi porni alături de ea. Drăguţă brăţară, observă Sid brăţara de la mâna Liei, pe care ea încă o purta. Presupun că ai primit-o de la Lucian.
- Păi, da... recunoscu Lia. Mi-a dat-o cu ocazia Crăciunului. Ştii, e o mare sărbătoare tradiţională de-a noastră.
- Da, ştiu, afirmă Sid. Însă nu cred că tu ştii că i-a oferit şi surorii mele una asemănătoare.
- Adevărat?! replică Lia surprinsă. Când?
- Alaltăieri, sâmbătă, preciză Sid. Sonya mi-a arătat-o. I-a dat brăţara şi un ornament din bradul vostru, un globuleţ strălucitor. Era de-a dreptul încântată de gestul lui.
- Îmi închipui... presupuse Lia, nemulţumită de ceea ce aflase. Am putea merge până în laborator, să ne interesăm de căţeluş? schimbă ea subiectul.
- Desigur, dacă aşa vrei, o aprobă Sid. Deşi cred că e încă prea devreme pentru un rezultat final.
- Nu mă aştept la un rezultat final, vreau doar să vedem ce s-a întâmplat pe acolo între timp, chiar dacă nu multe.
Amândoi se îndreptară spre laborator, pentru a se interesa de soarta căţeluşului. Evident, nu aveau multe de aflat, însă Dick îi asigură că până la sfârşitul lunii ianuarie vor avea ceea ce doreau, exact aşa cum îl doreau, fiind absolut convins că era posibil să obţină acel căţeluş întocmai după modelul ADN-ului conceput de Alex şi Mihai, cu toate implicaţiile respective. Lia era mulţumită de acest răspuns.
Ziua următoare, marţi, 08 ianuarie 2092, Lia se întâlni din nou cu Sid, cu puţin înainte de ora 14.00 şi iarăşi îl aşteptaseră pe Lucian până după ora 15.00, însă el nu se sinchisise să-i anunţe în vreun fel sau altul dacă va veni sau nu; de fapt, nu dăduse nici un semn de viaţă. Stătea nepăsător în interiorul navei albastre, pe puntea principală, fără a avea intenţia să-şi reia în vreun fel activitatea, el şi Ly fiind singurii care nu îmbrăcaseră încă uniforma albastră, după încheierea vacanţei. Nu-şi verificase colegii, să se asigure dacă ei purtau sau nu uniformele, nu gătise, de fapt, nu făcuse nimic altceva decât să stea, pur şi simplu!
Lia îşi petrecu întreaga zi împreună cu Sid, fără a merge din nou în laborator; ar fi devenit poate prea insistentă şi chiar enervantă, la un moment dat. Aşa că rămase doar cu Sid, abordând diverse alte subiecte, evitând să amintească despre colegul ei, absent nemotivat, comandantul misiunii, Lucian Enka.
Ziua următoare însă, miercuri, 09 ianuarie 2092, nu rezistă fără să se intereseze de soarta acestuia. Aşa că decise să meargă la bordul navei „Pacifis”, unde ajunse în jurul orei 10.30. Pe puntea principală se afla însă doar brăduţul, încă împodobit. Hotărâtă să afle ce-i cu colegul ei, Lia se îndreptă spre rezerva acestuia, unde-l găsi, lungit pe salteaua lui. Neacoperit, nu era îmbrăcat în uniformă, ci în pijamale şi stătea nemişcat. La început ea crezu că dormea, aşa că dădu să plece, însă se opri şi privindu-l cu mai multă atenţie, observă că avea ochii deschişi, cu privirea fixată spre tavanul rezervei sale, deci, nu dormea totuşi, deşi nu clipea deloc.
- Bună dimineaţa, Luci, îl salută ea, fiind convinsă că el nu dormea.
- Lia... răspunse el într-un târziu, nepăsător, întorcând doar pentru o clipă capul înspre ea, apoi reluă poziţia iniţială. Ce-i cu tine aici? Sid ţi-a dat voie să vii? Sau te aşteaptă cumva afară, în avion, aşa că presupun că te grăbeşti... Nu întârzia din cauza mea, te rog!
- Nesuferit, ca de obicei... îl caracteriză ea. Scuză-mă că te-am deranjat, adăugă ea, intenţionând să părăsească încăperea.
- Nu! Stai! Aşteaptă, te rog, îi ceru el, ridicându-se de data aceasta de pe saltea. Îmi pare rău. Bine?!
- Nu, nu e deloc bine, replică ea.
- Te rog, încearcă să mă înţelegi. Trec printr-o perioadă mai... delicată, ca să mă exprim aşa, încercă el să explice.
- Ah, delicată... păru ea nemulţumită de explicaţia lui. Mai bine zis, ai toane, ca de obicei, doar te cunosc eu.
- Te rog, Lia... Dacă vrei, aşteaptă-mă pe puntea principală. Mă schimb de pijama şi vin imediat. Cu sau fără toane, îi spuse el.
Lia nu-i răspunse, doar porni spre puntea principală, unde rămase totuşi să-l aştepte. El apăru după câteva minute, aranjat, nu în pijama, dar nici în uniformă, ci în blugi şi tricou. Lia îl măsură nedumerită cu privirea-i albastră.
- Deci, n-ai plecat totuşi? reluă el.
- Nu, nu sunt aşteptată de Sid. Cel puţin, nu la ora asta, îi răspunse Lia, pe acelaşi ton. Dar ce-i cu tine?!
- Cu mine?! Nimic, absolut nimic, răspunse el, de parcă totul era în ordine.
- De ce nu te-ai îmbrăcat în uniformă?
- N-am vrut, afirmă el scurt.
- N-ai vrut?! se miră Lia. Nu te înţeleg deloc, domnule comandant! Vacanţa s-a sfârşit, pentru noi toţi, inclusiv pentru tine, doar aşa ai spus.
- Te rog, Lia...
- Păi, din partea soţiei lui Mihai, Ly, e de aşteptat, dar tu...
- Eu... Eu, ce?!
- Tu, nimic! Absolut nimic! Doar că mă surprinzi, atâta tot!
- Te surprind?! Păi, uneori mă surprind chiar şi pe mine însumi...
- Aha... îngână Lia, nemulţumită de răspunsul primit. Sid şi eu te-am aşteptat ieri şi alaltăieri, mai mult de o oră, de fiecare dată. De ce n-ai venit?
- N-am vrut, îngăimă el scurt, vădit deranjat de cuvintele ei, „Sid şi eu...”.
- N-ai vrut?! repetă Lia. Şi de ce nu m-ai anunţat, cum rămăsese stabilit, ca să nu te aşteptăm degeaba, atâta timp?
- N-am putut, îi oferi el un răspuns neclar. Sau am uitat.
- Ai uitat, n-ai putut sau n-ai vrut?
- Bine, recunosc: N-am vrut nici asta.
- Se pare că n-ai vrut cam multe în ultimul timp.
- E adevărat.
- Şi de ce nu mi-ai răspuns apelurilor?
- M-ai căutat?
- Nu doar odată, desigur. Eram îngrijorată.
- Îngrijorată? Pentru mine? N-ar fi trebuit, serios... Scuză-mă, nu te-am auzit, nu purtam uniforma; în plus, minitransmiţătorul meu e decuplat şi aşa a fost în tot timpul ăsta.
- N-o purtai nici atunci şi ţi-ai decuplat minitransmiţătorul?! Luci, ce se petrece cu tine?
- Nimic deosebit!
- Nimic?! Văd că nu se poate discuta normal cu tine! Nu ştiu de ce m-am ostenit să te caut şi te-am aşteptat totuşi... Eşti la fel de nesuferit, replică ea, îndreptându-se spre ieşire.
- Stai! o opri el. Nu pleca încă, te rog, insistă el şi se aşeză pe un scaun, punându-şi mâna la frunte, acoperindu-şi chipul obosit pentru câteva clipe. Ştiu că sunt nesuferit, dar ţi-am spus că trec printr-o perioadă dificilă.
- Nu; ai spus delicată, îi aminti ea.
- Dificilă sau delicată, ce contează?! Scuză-mă, te rog, nici nu ştiu ce spun; sunt atât de confuz...
- Azi vei veni, la ora 14.00?
- Nu, în nici un caz!
- Dar mâine?
- Nu, nici mâine! Nu mă aşteptaţi degeaba!
- Dar când vei veni?
- Nu ştiu, nu m-am hotărât încă.
- Ce-i asta, o altă separare? Una neanunţată şi fără motiv, de data asta?
- Nu, nici gând! Nu-i nici o separare, negă el.
- Atunci... Nu te înţeleg, afirmă Lia. Sid mi-a spus că i-ai oferit surorii sale o brăţară asemănătoare celei pe care mi-ai dat-o mie.
- E adevărat, recunoscu el. Crezi că am greşit cu ceva?
- Nu ştiu... Cu ce ocazie i-ai oferit acel cadou?
- Cu nici o ocazie. Doar pentru că aşa am vrut eu.
- Aşa ai vrut?! Iar mie? Din acelaşi motiv?
- Ţie, cu ocazia Crăciunului, bineînţeles.
- Ah, cu ocazia Crăciunului... Atunci, îţi poţi lua înapoi cadoul, Moş Crăciun, îi spuse Lia, desfăcându-şi brăţara de la mână. Oricum, ai greşit; mie nu-mi plac bijuteriile! Aşa că, nu-mi trebuie! Nici de la tine, nici de la Moş Crăciun!
- Nu, Lia, te rog, nu face asta!
- Să nu fac, ce?!
- Nu-mi înapoia brăţara! Păstraz-o, te rog! Sonyei i-am oferit-o pentru că merita măcar atâta lucru din partea mea, ca să-i amintească de mine.
- Şi mie?! Tot ca să-mi amintească de tine? replică Lia, necruţătoare.
- Nu, bineînţeles că nu! Ţie, ţi-am dăruit-o, pentru că... Ar trebui să ştii de ce, spuse el şi luând brăţara, i-o prinse înapoi la mână, cu sau fără voia ei, insistând: Oricum, păstreaz-o, te rog! Şi nu mai încerca să mi-o înapoiezi!
- Bine, acceptă ea în final, deşi nu-şi dădea seama de ce, doar venise hotărâtă să i-o înapoieze. Dar încă nu m-ai lămurit ce-i cu tine. Ai vrea să-mi spui totuşi, înainte să plec?
- Te interesează?
- Poate că da.
- Te vei întâlni cu Sid acum, la ora 14.00?
- Da, dar nu căuta un pretext, pentru a schimba subiectul. Îmi spui sau nu ce te frământă?
- Chiar vrei să afli? întrebă el, însă Lia nu-i răspunse, ci doar se îndreptă din nou spre ieşire. Nu, stai, o opri el încă odată. Aşteaptă! Te rog...
- Dacă n-ai chef să vorbeşti cu mine, nu văd de ce aş rămâne.
- Bine, am să-ţi spun... Problema, de fapt una dintre probleme, este aceea că... Mâine e ziua mamei mele, îi spuse el, cu melancolie în glas.
- Ziua mamei tale?! Nu ştiam... Şi asta te întristează?
- Da, într-un fel. Pentru că... Ştii doar, ţi-am povestit parcă momentul despărţirii, care n-a fost întocmai aşa cum mi-aş fi dorit, pentru că ea nu era deloc de acord cu această plecare.
- Îmi amintesc. Şi te înţeleg.
- Mulţumesc. În ultimul timp, sunt înclinat să-i dau dreptate, să cred că ar fi fost mult mai bine dacă aş fi rămas acasă, aşa cum dorea ea.
- Nu trebuie să gândeşti astfel! Şi câţi ani împlineşte mama ta?
- Mama?! 45.
- Doar 45?! E atât de tânără, încă...
- Aşa e... Iar eu nu sunt acolo, lângă ea, să o îmbrăţişez, să-i spun cât de mult o iubesc, sau că mi-e dor de ea şi că mă gândesc la ea, în fiecare clipă... Chiar mi-e tare dor de ea! Atât de mult...
- Sunt sigură că ştie toate astea. De asemenea, sunt convinsă că şi dânsa te iubeşte, îi este dor de tine, se gândeşte mult la tine şi probabil că regretă modul în care v-aţi despărţit.
- Mda... Probabil. Dar nu-i vina ei; ca de obicei, tot eu eram vinovat, nimeni altul!
- Ah, Luci...
- Ştii, când eram acasă, obişnuiam mereu să-i pregătesc eu însumi tortul de ziua ei şi nu numai, cel puţin de când mă învăţasem să gătesc şi îi cumpăram mereu câte ceva, o mică atenţie, flori sau altceva. În plus, îi scriam câteva versuri...
- Versuri? Tu?!
- Da, eu, zâmbi el acru. Îţi vine să crezi?! Iar acum, nu pot nici măcar să-i spun „La mulţi ani!”, spuse el şi se întoarse cu spatele la Lia, ferindu-şi chipul înlăcrimat din calea privirii ei albastre.
- Luci, ce faci?! De ce te ascunzi de mine? Luci, te rog, nu te feri de mine... zise ea, îndreptându-se spre el.
- Ce-ai vrea să vezi?! Asta?! replică el, întorcându-se spre ea. Ei, bine, uite, plâng! Ţi se pare cumva imposibil? rosti el, dar imediat îşi acoperi chipul chinuit cu palma.
- Luci, nu te mai frământa!
- Nu mă compătimi, că n-am nevoie! Lasă-mă, îmi revin imediat, zise, iar când îşi luă palma, deja nu mai plângea, însă ochii înroşiţi încă îl trădau.
- Nu înţeleg; până acum, în ceilalţi ani n-ai reacţionat astfel, de ziua mamei tale.
- Nu?! Aşa crezi tu?! Ţi-am mai spus, Lia, cât de puţin mă cunoşti; aproape deloc, chiar...
- Adică... ?!
- Ce-ai vrea să-ţi spun? Da, tot aşa m-am comportat de fiecare dată, în fiecare an, de ziua ei... Doar că, desigur, nu de faţă cu voi...
- N-am observat.
- Nu mă mir...
- Dar nu înţeleg, de ce te chinui?
- Ţi-am spus, i-am zis unele cuvinte care nu-mi dau pace, chiar dacă ea m-a iertat, ba chiar m-a asigurat că n-a fost supărată deloc, că n-a luat seama la câteva cuvinte rostite în acele momente tensionate. Dar ştii bine cum sunt eu, cum mă comport în asemenea momente, adică, exact cum n-ar trebui, prosteşte, iar cuvintele rămân, nu pot fi şterse; de aceea, ar trebui să ne gândim mai mult înainte de a le rosti.
- Ce puteai să-i fi spus, atât de grav? Cred că exagerezi!
- Exagerez?! Nu, deloc... Cum aş putea să exagerez? Atunci, da, într-adevăr am exagerat, însă nu şi acum.
- Dacă-mi povesteşti, poate te vei simţi mai bine după aceea.
- Nu cred, dar dacă eşti dispusă să mă asculţi... zise el şi se aşeză pe un fotoliu.
- Te ascult, Luci, zise ea şi se aşeză alături.
- Sincer, nu cred că-i bine, n-ar trebui să-ţi spun... Dar dacă insişti... Cu o săptămână înainte de a fi şi voi acceptaţi în echipaj, după ce aţi susţinut testele acelea, dat fiind că tocmai terminasem cu nava asta, „Pacifis”, eu, Alex şi Nis, primisem deja vestea participării la misiune, evident, de la nimeni altul decât dom’ director, iar dom’ profesor Manea ne-a pus în vedere să ne anunţăm părinţii... Şi i-am anunţat, dar seara următoare, pentru că prima oară n-am îndrăznit şi nici nu eram foarte siguri de veridicitatea anunţului primit. Dom’ director părea supărat pe noi că nu l-am crezut, la fel şi dom’ profesor, care ne-a reproşat ceva de genul „Aveţi cumva impresia că ne jucăm de-a misiunea spaţială cu voi, băieţi?!” Aşa că, în seara aceea, n-aveam încotro, le-am spus părinţilor, acasă. Alex şi Nis au fost norocoşi, părinţii lor au fost în cele din urmă de acord, nu s-au împotrivit. La mine a fost altfel... Blondul nu a reacţionat în nici un fel, a primit vestea cu calm, sau cel puţin aşa părea, nepăsător, sau nici nu-mi dau seama exact, dar mama... Ea a fost total împotrivă, categoric, de la început! Cu câte cuvinte n-a încercat să mă convingă să renunţ... În cele din urmă mi-a zis că pot pleca în această misiune, doar peste cadavrul ei! Atunci eu, în loc să-mi fi văzut de treabă, să fi tăcut, i-am răspuns cu impertinenţă: „Ah, da?! În cazul ăsta, de abia aştept să particip la funeralii, cât mai curând, de preferinţă, zilele astea...” Asta ar fi tot! Pot adăuga doar că m-a pălmuit zdravăn, pentru prima oară în viaţa mea, dar meritam... Şi nu palma primită mă durea, cât sufletul, din cauza acelor cuvinte cărora le dădusem glas. Încă mă dor şi acum, la fel de mult ca în acel moment. Şi-n fiecare an ce trece, cuvintele acelea atârnă din ce în ce mai mult, mai greu. Pricepi acum?!
- Vai, Luci... Da, te înţeleg.
- Bine. Sper să mă înţelegi, pentru că... Eu, nu, încă n-am reuşit! Uneori mă enervează la culme felul ăsta al meu de-a fi, dar pe moment, nu-mi dau seama că greşesc, doar după ce faptul e deja consumat şi nu mai poate fi schimbat nimic... Regret, însă degeaba!
- Şi deci, de atunci, din seara aceea, ai plecat de acasă, la Institut şi ai rămas acolo un timp.
- Da, am rămas acolo, dom’ director m-a găzduit, până în seara oficializării misiunii, când s-a aflat că aş fi comandantul. Bine, dom’ director mă avertizase deja, cu o seară înainte, ca să nu fiu luat prin surprindere în momentul oficializării misiunii, dar m-a asigurat că dânsul n-a intervenit în favoarea mea, cu nimic! Doar din cauza asta am acceptat să fiu comandantul, tocmai pentru că nu era un aranjament făcut de dânsul; doar se interesase la Comisia pentru Zboruri spaţiale despre mine, apoi mi-a comunicat această decizie a dumnealor, atâta tot! Dar încă nici acum nu sunt sigur de chestia asta...
- Ah, Luci, te rog! Nu redeschide acel subiect! Ştiu, la fel ca şi tine, vezi, am greşit şi eu, reproşându-ţi acest lucru, fără a mă fi gândit dinainte la implicaţiile cuvintelor mele, dar nu credeam că te vor deranja atât de mult.
- Lia, nu m-ai înţeles încă?! o întrerupse el. Nu-i vorba de ceea ce ai spus tu! Aşa credeam eu, încă de la bun început şi chiar i-am reproşat asta lui dom’ director, direct, în faţă, încă de atunci, în seara aceea, cu o zi înainte de oficializarea misiunii, când dânsul mi-a spus că de reverul acestei haine albastre pe care o purtam se vor prinde şase bulinuţe aurii... Mi-am dat imediat seama că era vorba despre însemnele comandantului misiunii. Şi încă am îndoieli în privinţa neamestecului dumnealui în toată chestia asta.
- Ah, Luci, n-ar trebui!
- Ar trebui sau nu, nu mi-e deloc clar! La fel şi-n cazul vorbelor pe care i le-am adresat mamei; ar trebui sau nu să par indiferent, dar nu pot. Şi totul e atât de greu... Şi-n plus, mi-ai mai zis, de curând, că nu l-aş iubi pe tatăl meu, blondul ăla enervant... Dar nu-i adevărat! Cum să-l urăsc?! Off... zise el, închizându-şi ochii şi iarăşi i se prelinseră câteva lacrimi pe obraji.
- Luci, te rog, calmează-te!
- Sunt calm, Lia! Foarte calm, rosti el, trist.
- Deci, mama ta împlineşte mâine de abia 45 de ani... Era foarte tânără când ai apărut tu pe lume, în viaţa ei.
- Da, aşa e... Avea de abia 17 ani, era practic o copilă! N-am înţeles niciodată de ce s-a grăbit atât de mult, de ce s-a căsătorit atât de devreme; practic, nu existau motive.
- Poate pentru că-l iubea prea mult pe tatăl tău şi n-a vrut să-l piardă.
- Probabil, dar... Avea doar 16 ani! Era pur şi simplu un copil! N-am îndrăznit niciodată s-o întreb de ce... Pentru tatăl meu, nu era deloc prea devreme, el e cu 11 ani mai mare ca ea. Dar putea să aştepte câţiva ani, măcar până la majoratul ei, dacă o iubea cu adevărat!
- Poate, dar priveşte partea bună a lucrurilor. E mult mai bine că s-a întâmplat astfel!
- Mai bine? De ce? Care ar fi partea bună a lucrurilor, în toată chestia asta?
- Pentru că, altfel, n-ai mai fi fost tu acum, aici, cu noi. N-ai fi putut participa la această misiune. Ai fi fost poate prea mic la data lansării. N-ai mai fi fost tu comandantul nostru!
- Mda... zâmbi el şters, pentru câteva clipe. Cum să nu?! Ce pierdere dezastruoasă pentru voi! Mare scofală, nu-i aşa?!
- Păi, mare, pentru că, cine ştie cine ar fi fost în locul tău şi cum s-ar fi purtat cu noi... Dar mama ta, cum s-a putut căsători la vârsta aceea? Nu era minoră?
- Ba da, era, însă se pare că părinţii ei au fost de acord. Bunicii mei...
- Bunicii tăi?! Aceia pe care i-am cunoscut eu, când am fost la tine acasă?
- Exact, ei.
- Ah, dumnealor au fost de acord!?
- Aşa se pare.
- Deci, o iubeşti foarte mult pe mama ta, constată Lia.
- Da, o iubesc, normal. Dar nu i-am spus-o niciodată, sau cel puţin nu-mi amintesc să-i fi spus şi nici nu m-am străduit să-i arăt acest lucru. De obicei, eram doar foarte încăpăţânat şi nu îi dădeam niciodată ascultare.
- Nu mă surprinde deloc! Acest comportament te caracterizează, în general, spuse Lia.
- Ah, te rog... Nu-i momentul să-mi aminteşti şi tu! Ce-ai vrea, am defectele mele...
- Aşa e, le cam ai, întări Lia. Deci, mama ta e foarte tânără. Mi se părea mie, dar nu credeam că-i chiar atât de tânără.
- Avea 38 de ani când am plecat noi.
- Ca să vezi... Mama mea e cu un an mai mare decât dânsa, ea avea 39 de ani atunci. Iar eu credeam mereu că ea era prea tânără când s-a căsătorit, dar ea împlinise deja 18 ani atunci. Şi avea 19 când am venit eu pe lume.
- Şi dânsa era destul de tânără. Gândeşte-te că blonda avea aproape 19 ani când am părăsit Terra. Iar campionul, 18.
- Aşa e, ai dreptate, îl aprobă Lia.
- Şi uită-te la mine! Am aproape 28 de ani acum şi nu numai că nu am un copil sau o soţie, dar nici măcar o iubită sau cel puţin, o prietenă apropiată. Iar ea, mama, când avea 28 de ani, eu aveam deja 11. Eram destul de mărişor şi-i făceam o groază de belele. Mari de tot, nu glumă!
- Deci, nu erai prea cuminţel.
- Cuminţel, eu?! Glumeşti, nu?! Nu cunoşteam sensul acestui cuvânt, recunoscu el. Însă eu nu mi-am dorit niciodată să mă căsătoresc atât de devreme, ca ea. Şi cred că încă nu sunt prea bătrân.
- Păi, sigur nu eşti, zâmbi Lia, privindu-l scurt, admirativ.
- Acum nu. Nu încă. Însă când vom ajunge înapoi, pe Terra, da! Voi avea cel puţin 34, dacă vom reuşi să ajungem la timp. Mi se pare destul de mult.
- Ah, nu-i chiar atât de mult; cel puţin, cu siguranţă, nu vei fi deloc bătrân! Ştii, ai putea avea o surpriză când vom ajunge acasă.
- Adevărat?! Ce fel de surpriză?
- Păi, eu nu m-aş mira dacă, având în vedere cât de tânără era mama ta, te-ar aştepta nu numai părinţii tăi, ci şi vreo... surioară sau un frăţior.
- Hmm... Ar fi plăcut, dar n-aş crede, surâse el. Dar ştii, surpriza asta ai putea-o avea chiar şi tu!
- Eu? replică ea neîncrezătoare, dar imediat îşi schimbă părerea: De fapt, n-ar fi imposibil. Poate oricare dintre noi ar putea avea această surpriză.
- Oricare?! Nu, nu chiar! Părinţii lui Alex aveau amândoi 45 de ani când am plecat, deci, în cazul lui, să zicem că n-ar fi chiar atât de imposibil. Însă, în cazul lui Nis, el chiar este în afara discuţiilor!
- De ce? se miră Lia.
- Părinţii lui s-au căsătorit mai târziu, după 30 de ani. Mama lui avea 35 de ani, iar tatăl lui 37, când s-a născut Nis. Deci, aveau deja 57, respectiv 59 de ani când am plecat noi de pe Terra. Aşa că, nu cred că ar fi putut avea un alt copil între timp.
- Ai dreptate, în cazul lui e clar, însă în al celorlalţi, nu! Oricum, părinţilor lui Nis cred că le-a ajuns un asemenea copil. Mă întreb, oare întotdeauna a fost atât de înalt?
- Nu, deloc! Nu întotdeauna. Până la 14 ani era un copil absolut normal, cel puţin în privinţa înălţimii. Ba chiar era mai scund decât mine şi Alex.
- Mai scund?! Nis a fost vreodată mai scund decât tine, sau decât Alex?
- Da, până la 14 ani, da. Îţi vine să crezi?
- Nu. Asta-i chiar greu de imaginat.
- Dar e adevărat. I se spunea „Piticu’ ” sau „Piciu’ ”. Apoi, după 14 ani, dintr-o dată a început să se desfăşoare. Creştea, nu glumă... La 16 ani, deja se apropia de bariera celor doi metri, la 17 ani o depăşise puţin, la 18 ani avea înălţimea 2,11 m, iar de la 20 de ani o are pe cea de acum, 2,18 m. Deci, e aşa cum îl ştim acum de abia de la vârsta de 20 de ani, adică doar cu vreo doi ani înainte de plecarea în misiune. Uneori, mă întrebam, privindu-l, oare când se va opri din creştere?!
- Incredibil, afirmă Lia. Cât despre tine, acum, doar din cauza faptului că mâine e ziua mamei tale treci prin această perioadă „delicată”, eşti atât de nesuferit şi ai aceste toane?
- Exact, afirmă el. Din această cauză.
- Ca să vezi; băieţelul mamei cel răsfăţat, surâse ea.
- Lia, te rog! Ţi-am mai zis, nu mă lua peste picior! Nu-mi place, deloc chiar...
- Nici n-o făceam, Luci. Deci, te înţeleg. Dar parcă spuneai că asta-i doar una dintre problemele cu care te confrunţi acum. Iar cealaltă? Sau celelalte, dacă ar fi mai multe...
- Despre acelea, prefer să nu discut, momentan, spuse el, fixând-o insistent cu privirea; „ea şi Sid” – ar fi una dintre probleme, ba chiar, evident, principala, dar ei nu-i spuse nimic...
- Ah, preferi să nu... Atunci, te las singur. Dar încă nu m-ai lămurit asupra unui aspect. Şi anume, când vei veni la întâlnirile noastre obişnuite?
- Păi, sincer, nu ştiu. Mai bine nu mă întreba, o sfătui el.
- Atunci, nu te voi întreba, îl asigură ea şi se pregăti de plecare.
- Lia, mă bucur că ai venit! Prezenţa ta mi-a făcut bine. Serios! Mulţumesc, îi spuse el şi o sărută uşor, doar pe obraz. Şi te rog, păstrează brăţara, nu mai încerca să mi-o înapoiezi altădată!
- Bine. După cum vezi, o păstrez totuşi. La urma urmei, am primit-o de la... adevăratul Moş Crăciun, nu de la tine, zâmbi Lia, după care, de data asta, părăsi interiorul navei, îndreptându-se spre oraş şi lăsându-l pe Lucian din nou singur, cu gândurile sale.
Fiind aproape de ora 14.00, ea se îndrepta spre locul de întâlnire cu Sid, întâlnire la care ar fi trebuit să participe şi Lucian, dar el se încăpăţâna să nu... Astfel că Lia se întâlni în cursul acelei zile cu Sid, la ora 13.45 şi nu mai rămaseră să-l aştepte pe Lucian, pentru că, de data aceasta, ştiau sigur că acesta nu va veni, doar ea aflase acest lucru chiar de la el. Lia îi spuse lui Sid că-l vizitase pe colegul ei în acea dimineaţă, la bordul navei şi-i povesti, cât mai pe scurt, fără a detalia, ce discutase cu el. Astfel trecuse ziua aceea, miercuri, 09 ianuarie 2092...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!