agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-11-21 | |
*95. Returnarea filelor.
Spre seara acelei zile de duminică, 25 mai 2092, Lia îşi reveni de sub efectul celor câteva pahare de şampanie, deci, îi mai dispăru din buna-dispoziţie ce o cuprinsese până atunci, redevenind, încetul cu încetul, serioasă, ca de obicei. Nu uită însă că-i acceptase prietenia lui Lucian, doar nu fusese beată când acceptase, ci doar puţin ameţită, deci, nu mai putea schimba nimic în acest sens. Odată ce o acceptase, o acceptase şi gata! Deveniseră, deci, prieteni. Iar ea presupunea că nu putea fi nimic rău în acest lucru. În ceea ce-l privea pe el, aproape că nu mai ştia de capul lui... Iar pe el nu puţina şampanie pe care o băuse îl ameţise, ci mai mult chiar colega lui, prin prezenţa ei fermecătoare şi prin faptul că-i acceptase prietenia, ceea ce totuşi n-ar fi sperat să obţină de la ea, în cele din urmă, atât de uşor chiar. Cum de nu-i dăduse prin gând să procedeze astfel mai demult?! Dar oare l-ar fi acceptat dacă proceda astfel mai demult, sau tot l-ar fi refuzat?! Hmm... Frământările de acest gen nu-şi mai aveau acum rostul; era deja prietenul ei. O privi năucit, ameţit; era lângă el... Rochia de culoarea cerului senin de primăvară sau a unui lac limpede ca roua, acea rochie vaporoasă, mătăsoasă, provocatoare, pe care o purta colega lui, contribuia destul de mult la starea de „ameţeală” a comandantului, mai ales că, tot dansând alături de ea, îi atinsese involuntar, de mai multe ori, pielea fină a spatelui ei gol, printre firele părului negru, lung... Iar la un moment dat, oprindu-se din dans, ca vrăjit de prezenţa ei năucitoare, o sărută pătimaş, şoptindu-i de câteva ori, „Te iubesc!”. Cum prinse momentul potrivit, mai ales că starea datorată şampaniei trecuse definitiv, Lia se desprinse uşor de lângă el. - Gata, Luci! De ajuns! Scuză-mă, dar nu mai pot sta. Trebuie să mă retrag, aşa că mă duc în rezerva mea, să mă schimb. - Nu, stai! Lia... încercă Lucian s-o oprească, sau s-o determine să se răzgândească. De ce să pleci, nu e încă târziu, chiar deloc. Mai rămâi, te rog! - Nu, Luci, se împotrivi ea, arătându-se de neînduplecat. Trebuie să plec. De fapt, nu ştiu dacă am procedat bine, venind aici... Poate n-ar fi trebuit. N-ar fi trebuit să vin, să fi îmbrăcat rochia asta, să fi băut atâta şampanie... - Dar mie mi-a plăcut! Deci, hai să nu regretăm... Şi ne-am simţit bine împreună; cel puţin eu. Tu, nu?! - Ba da, Luci, bineînţeles! Ca de obicei, compania ta nu poate fi altfel, decât plăcută; ştii bine asta, îl asigură Lia. - Şi atunci, care-i problema? Cu ce-am greşit? Din nou? Spune-mi, te rog, îi ceru Lucian o explicaţie a atitudinii ei. - N-ai greşit cu nimic, Luci... Ba chiar ai fost foarte drăguţ, amabil... Şi nu-ţi fie teamă, recunosc că ţi-am acceptat prietenia, deci, asta rămâne neschimbat, valabil, însă... Trebuie să plec, acum, decise Lia, pornind spre rezerva ei. - Dar... mai încercă Lucian, fără succes însă; Lia deja intrase în rezerva ei. La naiba, exclamă Lucian, furios, rămas singur, lovind cu pumnul unul dintre pereţii laterali ai punţii principale. Nu înţelegea atitudinea Liei, schimbarea ei bruscă, mai ales că el chiar nu greşise cu nimic faţă de ea. După un timp, Lia reveni pe puntea principală. Ea se schimbase, de data aceasta în uniformă; nici măcar în hainele în care venise la bordul navei albastre, deşi acestea constau dintr-o bluzică şi blugi evazaţi, lungi. Îşi strânsese chiar şi părul, deşi când venise, îl avusese desfăcut. - Ce-i cu tine? De ce te-ai supărat aşa de rău? o întrebă Lucian, reuşind totuşi s-o cuprindă în braţe. - Nu m-am supărat deloc, Luci, îl contrazise ea. De ce m-aş fi supărat? N-am motive. - Şi atunci?! îi ceru el detalii, desfăcându-i uşor părul negru, lung, lăsându-i-l din nou pe spate, în valuri. - Nu-i nimic, dar... Trebuie să plec! Aşa că, dă-mi drumul! Te rog... E destul de târziu, replică ea ceva ce nu semăna deloc a explicaţie, iar smucindu-se uşor, reuşi să scape din braţele lui, îndreptându-se grăbită spre ieşire. Şi chiar părăsi rapid interiorul navei albastre, fără a privi în urmă. - La naiba! Lia... exclamă Lucian deznădăjduit în urma ei, dar ea plecase deja. Însă Lucian nu putea lăsa lucrurile astfel. Ştiindu-şi dalmaţianul în siguranţă, alături de cei doi roboţi, ce se transformaseră treptat într-un fel de „bonă” sau „doică” a pătatului, Lucian părăsi şi el puntea principală, îndreptându-se grăbit în direcţia Liei. Spintecă aburul dens al atmosferei, încercând s-o zărească pe colega lui prin aerul cel alb. Fiind convinsă că Lucian nu o va urma, Lia încetini simţitor ritmul paşilor. Greşeala ei, însă! Astfel îi dăduse lui ocazia să o ajungă din urmă, la jumătatea distanţei dintre „Pacifis” şi intrarea în lumea subterană, cercul colorat, care nu se zărea încă. Ca de obicei, o opri, cuprinzând-o pe neaşteptate în braţe. - Nu înţeleg... De ce ai plecat aşa grăbită? îi ceru el o explicaţie. - Pentru că trebuia, Luci... Aşa că, dă-mi drumul! - Nu, se împotrivi el. Trebuie să vorbim! - Să vorbim?! se miră Lia. Despre ce?! Dacă te referi la partea cu prietenia, nu-ţi face griji, ştiu că ţi-am acceptat-o, chiar dacă eram uşor ameţită, deci, ţi-am spus, n-am să dau înapoi... - Mulţumesc, mă bucur să aud asta, dar nu despre asta doream să vorbim, deşi n-aş putea afirma că-mi displace faptul că mi-ai acceptat totuşi prietenia, în cele din urmă. Însă aş vrea să ştiu, clar, ce simţi tu pentru mine? Cu excepţia prieteniei, desigur... Spune-mi, te rog... Ce simţi tu pentru mine? - Poftim?! evită ea să-i răspundă direct. - Adică, eu te iubesc, explică el scurt. E sigur. Foarte sigur! Dar tu?! insistă el şi rămase în aşteptarea unui răspuns din partea ei, însă cum acesta întârzia, reluă tot el: Bine, s-o luăm altfel... Mă urăşti? - Nu! negă ea categoric. Nu te urăsc, n-aş avea de ce. Nu te-am urât niciodată! Ţi-am mai spus asta... - Şi atunci?! replică el, cu subînţeles. - Luci, ar trebui să plec în oraş, rosti ea într-un târziu, în locul răspunsului aşteptat. - Vei merge şi în oraş, în curând, o asigură el. Însă, deocamdată... Vrei să ne întoarcem până în navă?! - Nu, negă ea, parţial nehotărâtă. De ce? - Pentru că vreau să-ţi arăt ceva, însă, cum m-am schimbat de haine de mai multe ori, nu-l am la mine, explică el. - Ce vrei să-mi arăţi? păru ea dintr-o dată interesată de subiect. - Vino cu mine şi vei vedea, zise Lucian în loc de un răspuns. - Bine. Am să vin, fu Lia de acord. Dar n-am să mai intru în navă, puse ea o condiţie. - Cum doreşti, acceptă Lucian şi după ce o sărută o dată, repetându-i „Te iubesc!”, îi dădu în sfârşit drumul din îmbrăţişare, pornind spre nava albastră. Văzându-se liberă, Lia ar fi putut pleca spre oraş, însă fiind curioasă, să vadă despre ce ar putea fi vorba, porni şi ea tăcută în urma lui, spre „Pacifis”. Ajunseră în curând în apropierea corpului albastru al navei lor, iar Lucian se îndreptă spre treptele ce duceau spre interiorul marelui vehicul spaţial. - Eu te aştept aici, Luci, îl înştiinţă Lia, oprindu-se în dreptul treptelor. Fără a-i răspunde, Lucian dispăru dincolo de trapa navei, de unde reveni în scurt timp. Coborî treptele şi se opri în dreptul colegei sale. - Ei, bine, ce vrei să-mi arăţi aici?! Eu nu văd nimic interesant. Fără a-i răspunde, Lucian duse mâna la buzunar, de unde scoase nişte foi îndoite, pe care le desfăcu, cu grijă, să nu le rupă. Prin aburul alb al atmosferei, Lia se strădui să observe despre ce ar putea fi vorba. - Le recunoşti cumva? îi adresă Lucian o întrebare, fluturând uşor cele câteva foi din jurnalul ei, prin faţa ochilor ei. - Foile astea... exclamă ea, tresărind, dându-şi brusc seama despre ce era vorba. Sunt cumva din jurnalul meu?! - Exact, aprobă Lucian şoptit. - Dă-mi-le, imediat! i le ceru Lia, nervoasă, încercând să i le ia. - Nu încă, se feri el, retrăgând foile din calea ei. Nu-ţi fie teamă! Le vei recupera, imediat, pe toate, intacte. - Cum au ajuns astea la tine?! păru ea nedumerită, dar şi nemulţumită de constatare. - Le-am rupt din jurnalul tău, cu câteva zile în urmă, mai exact joi... Ştii tu, când erai la baie, explică el zâmbind. - Îmi amintesc! Iar când te-am întrebat ce-ai făcut între timp, mi-ai spus că nimic deosebit, doar m-ai aşteptat pe mine... - Şi ce-ai fi vrut să-ţi fi spus?! Că ţi-am găsit între timp jurnalul personal, l-am răsfoit fără acordul tău şi am oprit câteva file din el?! Am preferat să ţin secret acest lucru, câtva timp. - De ce le-ai rupt?! îl iscodi ea, părând supărată din acest motiv. - Pentru că aici scrie ceva foarte interesant, care mi-a atras de îndată atenţia. Scrie că... Mă iubeşti, zâmbi el, afirmaţie la care ea îşi plecă uşor privirea albastră. Mai exact, scrie că te-ai fi îndrăgostit de mine, fără ca măcar să mă fi cunoscut, doar din descrierile pe care mi le-au făcut colegele tale, demult. Este sau nu aşa?! Corectează-mă, dacă greşesc! Ea însă nu-i răspunse deloc, nimic, în nici un fel. Nici măcar nu îndrăzni să-şi ridice privirea spre el. Simţea cum îi ard obrajii, era furioasă pe el, că-i umblase în jurnal fără acordul sau măcar cunoştinţa ei, ba chiar îndrăznise să rupă vreo câteva file din el, însă nu reuşi să scoată nici un cuvinţel. Atunci continuă tot Lucian: - Deci, un singur lucru este foarte clar pentru mine acum, în acest moment. Anume, atunci erai îndrăgostită de mine, chiar dacă nu mă cunoşteai personal, nu mă întâlnisei încă. Sunt cuvintele tale, nerostite, însă scrise clar aici, de mâna ta, în aceste foi, fără să te fi obligat cineva... În plus, se pare că nu ţi-ai schimbat părerea nici după ce m-ai întâlnit prima oară. Nu te-am dezamăgit... Întrebarea este dacă încă mă mai iubeşti, chiar şi acum, după atâta timp?! Pentru că eu, da, te iubesc, chiar foarte mult, doar ţi-am spus, de atâtea ori... Şi dacă aş fi ştiut că şi tu... Uff... Totul este atât de greu şi nu ştiu de ce... Spune-mi, Lia, sincer... Mă iubeşti sau nu?! repetă el întrebarea, ridicându-i uşor capul, cu intenţia de a-i întâlni privirea. - Luci, te rog... şopti ea, ferindu-se să-i întâlnească privirea. E atât de jenant... - Jenant?! repetă el nedumerit. Ce-ar putea fi jenant?! Mie nu mi se pare. - Situaţia asta... replică ea, cu capul încă plecat. Mă simt penibil! Te rog... - De ce? Pentru că am aflat astfel că erai îndrăgostită de mine? Nu mi se pare deloc jenant. Nu-i nimic rău în asta. - Poate că nu, dar... De moment ce ai aflat despre modul în care... M-am îndrăgostit de tine, fără a te cunoaşte personal măcar... Ce crezi oare acum despre mine? - Ce cred despre tine?! repetă el întrebarea ei, apoi o cuprinse strâns în braţe. Cred că eşti minunată. Şi te iubesc! Tot mai mult. Din ce în ce mai mult. Ar trebui să ştii că, odată formate, eu nu-mi schimb deloc părerile, îi şopti el şi o sărută uşor, delicat, apoi se îndepărtă puţin de ea. Şi mă abţin să-ţi fac complimente, pentru că ştiu că nu le apreciezi, le consideri doar vorbe goale, nedemne de luat în seamă. Însă dacă ar fi după mine, n-aş înceta cu complimente la adresa ta. Pentru că eşti... Absolut fascinantă! Ai un efect asupra mea aşa cum nimeni nu l-a avut vreodată. Şi nici n-aş fi crezut că vreo persoană ar putea deţine controlul asupra mea. Însă s-a întâmplat... Eu m-am îndrăgostit de tine din prima clipă în care te-am zărit, pentru că, din nefericire, n-am avut nişte colegi care să te fi cunoscut din timp şi să mi te fi descris amănunţit, altminteri aş fi păţit acelaşi lucru ca şi tine. Adică, m-aş fi îndrăgostit fără a te fi cunoscut pe tine personal înainte... Însă, cum, ne-cum, eu te iubesc! Din tot sufletul meu! Mult de tot... Dar tu... Mă mai iubeşti? Încă?! Şi acum? Da, sau nu?! Ea nu ştia dacă să-i răspundă sau nu, însă într-un final, îi răspunse, fără a-şi ridica privirea spre el: - Da, Luci, te iubesc... Dar... Şi se opri încurcată la „dar...”, fără a-şi continua ideea, încă neclară în mintea ei. - Stai puţin! Ce-ai spus?! Am auzit bine sau nu?! Ai spus cumva că mă iubeşti?! Sau mi s-a părut mie... întrebă el, ca pentru a se convinge de acest lucru. - Da... rosti ea scurt, abia şoptit. - Da; ce?! insistă el. - Te iubesc... Dar... - Deci, mă iubeşti, dar... Există un „dar”... repetă el. Nu-mi place cum sună acest „dar”, însă... Deci, mă iubeşti! Şi în afara faptului că am obţinut prietenia ta, am aflat şi că încă mă iubeşti, cu toată existenţa acelui „dar”... Ce altceva mi-aş mai putea dori?! Mă pot considera norocos şi fericit... Dar nu înţeleg un lucru! De ce m-ai refuzat totuşi, mereu, cu înverşunare, în tot timpul ăsta? De câte zeci, sute sau mii de ori? N-am ţinut evidența... - Sute sau mii... Nu exagera! Te-am refuzat, pentru că... începu ea o explicaţie pe care nu o putu continua. Pentru că... repetă ea încurcată, oprindu-se din nou. - Nu te înţeleg! Încă mai ai secrete faţă de mine, deşi... De ce?! Nu ţi-am dovedit oare că sunt demn de încrederea ta? - Ba da, desigur. Nu-i vorba despre asta. Doar că... Te rog, nu fi prea insistent! - Bine, acceptă Lucian. Am să încerc să nu fiu prea insistent, pentru că nu vreau să devin cicălitor, enervant. - Luci, crede-mă, e mult mai bine să nu insişti asupra subiectului, cel puţin deocamdată, pentru că... Nu vreau să vorbesc despre asta, nici cu tine, nici cu altcineva. Să nu răscolim trecutul... - Bine. Înţeleg. Sau încerc măcar să înţeleg. Însă, oricum, n-am să insist, o asigură el. - Deci, mi-ai găsit jurnalul, schimbă ea subiectul. - Da. Pentru că era pus la vedere. Şi mi-a atras atenţia. - Şi ţi-ai permis să-l răsfoieşti, fără acordul meu, îi reproşă ea. - Păi... Tu nu erai acolo, ca să-mi dai acordul. În plus, astfel am aflat cel mai important amănunt, anume că mă iubeşti. De altfel, mă îndoiesc că dacă ai fi fost prezentă în încăpere, mi-ai fi permis să-ţi răsfoiesc jurnalul. - Ai dreptate. Nu ţi-aş fi permis, îl aprobă ea. Jurnalul personal e ceva intim, personal, după cum îţi poţi da seama din denumirea lui... Acolo, o persoană îşi trece cele mai ascunse gânduri, secretele; deci, chestii intime... Şi nu trebuie citite de alţii! Ce altceva ai aflat? - Altceva?! se miră el. Nimic altceva, pentru că ai apărut tu. Poftim! Astea sunt toate foile pe care le-am luat din jurnalul tău, îi spuse el, înmânându-i foile, pe care le scoase din buzunar. Ea le cercetă rapid, cu atenţie. - Ca să vezi; ce de ai luat! Şi eu nici măcar nu le-am observat lipsa! - Nu aveai cum să observi, pentru că am avut grijă să nu las semne vizibile. Poate n-ar fi trebuit să-ţi înapoiez foile astea, pentru că sunt foarte importante pentru mine! - Mai bine că mi le-ai înapoiat. Am să încerc să le ataşez la locul lor; se vor păstra mai bine astfel. - Adevărat. Şi deci, mai erau şi alte lucruri interesante de aflat, scrise acolo? presupuse Lucian. Poate ar fi trebuit să fi luat tot jurnalul, să-l citesc, nu doar câteva foi. - N-ai fi putut, i-aş fi sesizat lipsa. - Poate, dar eu tot aş fi aflat acele amănunte importante, despre care nu vrei să-mi vorbeşti. - Probabil că le-ai fi aflat, îl aprobă ea. Dar de moment ce n-ai luat jurnalul... Şi mai bine că nu l-ai luat; m-aş fi supărat prea rău pe tine, dacă ai fi procedat astfel. Nu cred că ţi-aş fi acordat prietenia mea, în acel caz... Parcă şi aşa îmi vine să reconsider ideea asta. - Poftim?! replică el. - Glumeam, Luci... Nu-ţi fie teamă; nu-mi retrag hotărârea. Suntem prieteni, cel puţin. Dar să nu mai rupi alte file din jurnalul meu! Vorbesc foarte serios! - Bine. Promit! N-am să rup altele. - Serios, chiar nu-mi convine deloc faptul că ai umblat cu jurnalul meu, fără acordul meu; de altfel, nu eşti la prima abatere de acest gen. Eşti recidivist. - Poftim?! Eu?! Nu... N-am umblat şi altădată cu jurnalul tău. - Nu la jurnal mă refeream, Luci, ci la albumul meu foto. - Ah... Da, ai dreptate. Şi atunci am umblat fără ştirea ta. Păi, scuză-mă, te rog! - Sigur, pot trece cu vederea, cu condiţia clară să nu se repete. - Nu se va repeta. Promit! - Bine. Ascultă, chiar ar trebui să mă întorc în oraş acum, îi reaminti Lia. - Nu, nu încă, se împotrivi Lucian. Pentru că mai avem de discutat. Şi cred că e ceva destul de important. - Mai ai ceva de spus? se interesă ea. - Da, destul de multe... Iar pentru asta, dacă nu vrei să intrăm totuşi în navă, ţi-aş sugera ca, cel puţin să ne aşezăm pe treptele navei, propuse el, gândindu-se să-i spună tot ceea ce-şi amintise în legătură cu familia Kuny şi cu nava „Vulturul”... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate