*101. Planuri.

Lucian şi Lia se aflau încă în marele oraş de sub cupolă, plimbându-se pe aleile unui parc, când se apropia de ora 12.00.
- Luci, ne vom mai întâlni cu Sonya şi Sid astăzi?
- Bineînţeles. Doar n-a amânat nimeni întâlnirea. Însă, mai e până atunci. Şi ce-ar fi să ne repezim până în navă, să vedem ce mai e pe acolo? I-am putea anunţa pe roboţi că voi rămâne în oraş, m-aş putea schimba în uniformă şi aş putea lua inelul tău, pentru că încă nu ţi l-am dat şi îmi cer scuze pentru asta.
- Lasă, nu trebuie să-ţi ceri scuze doar pentru atât. Nu inelul e cel mai important. Nu-i o urgenţă!
- Poate pentru tine nu este, o contrazise Lucian.
- Deci, vrei să mergem în navă?
- Da. În special, pentru că mi-e doar de Spotty. L-am putea lua cu noi în oraş, după aceea, propuse Lucian.
- Bine. Mie-mi convine. Să mergem, îl îndemnă ea.
- De acord, aprobă el. Dar pentru a ajunge înapoi la timp, cred că ar fi nevoie de un avion.
- Sigur, nici o problemă. Putem lua şi un avion, acceptă Lia.
Şi deci, cu ajutorul unui avion local, ajunseră în scurt timp în dreptul navei albastre. Ieşiră din avion, urcară rapid treptele navei şi se opriră pe puntea principală. Aici se afla doar Robby.
- Lucian, n-ai venit aseară în navă, îl întâmpină robotul.
- Ştiu, Robby. Şi cu ocazia asta, vreau să te anunţ că...
- Spune-i, Luci, îi şopti Lia din apropiere, căci el se oprise, de parcă îi venea greu să spună ceea ce urma.
- Deci, vreau să vă anunţ că voi rămâne în oraş, în fiecare seară, într-o cameră. Cu alte cuvinte, mă mut şi eu în oraş, la fel ca şi colegii mei. Dar voi veni şi la bordul navei, chiar zilnic, să văd cum merg treburile pe aici. Ce zici, Robby, credeţi că vă puteţi descurca cu Spotty, fără mine?
- Bineînţeles că ne vom descurca, afirmă robotul. Nu-i nici o problemă.
- Apropo, unde-i Spotty? Vreau să-l văd, păru Lucian nerăbdător.
- E afară, la plimbare, cu Felix, dar trebuie să se întoarcă; au plecat de multişor.
- La plimbare...? replică Lucian îngândurat. Aşteaptă-mă puţin, Lia! Mă duc până-n rezerva mea, să caut inelul... Şi chiar, Robby, trebuie să-ţi spun o noutate: Eu şi Lia ne-am logodit; sper că ştii ce înseamnă acest lucru.
- Serios? V-aţi logodit?! Că-mi dau seama sau nu, n-aş putea spune. Dar ştiu ce înseamnă, pentru că am explicaţia cuvântului în programul meu, aşa că... Felicitări, pentru amândoi!
- Mulţumesc, Robby, rosti Lucian, apoi porni spre rezerva lui, pentru a căuta inelul de logodnă.
Rămăsese puţin dezordine în rezerva lui, după ce se schimbase de atâtea ori de haine, aşa că întârzie în căutarea inelului, mai ales că nu-şi amintea exact unde anume îl lăsase. În final, îl găsi totuşi, aşa că îl luă, iar după ce puse rapid, cât de cât ordine în rezerva lui, reveni pe puntea principală. Între timp, se schimbase şi de costum, iar acum era în uniformă, nimeni altul decât, evident, comandantul misiunii, după cum indicau cele şase bulinuţe aurii de pe rever şi iniţialele de pe minitransmiţător, E.L.; „el”... Lia era tot pe puntea principală, cu Robby încă. Felix şi Spot nu veniseră de afară, de la plimbare. Lucian se apropie de logodnica lui, spre a-i oferi inelul. Ea îi întinse, zâmbind, mâna stângă. Emoţionat, el scoase inelul, spre a i-l proba, pe degete.
- Sper să-ţi vină bine şi să-ţi placă, rosti Lucian şi i-l aşeză cu grijă pe degetul mijlociu, unde i se potrivi de minune.
Atunci observă Lucian că Lia încă purta brăţara pe care i-o oferise tot el, la mâna stângă şi reţinu cu plăcere acest amănunt. Lia îşi privi mâna.
- Drăguţ, aprecie ea zâmbind. Cred că va trebui să mă obişnuiesc cu prezenţa lui.
- Da, va trebui, o aprobă Lucian.
Era primul inel pe care-l purta Lia pe deget; până atunci nu mai avusese nici unul, nici la mâna dreaptă, nici la stânga. Lucian îi prinse uşor mâna ei într-a lui, admirând delicatul ineluş.
- Să-l porţi mereu! Ca să-ţi amintească de dragostea mea pentru tine, deşi nu cred că va fi nevoie de el ca să-ţi amintească acest lucru; pentru asta, voi fi eu, mereu alături de tine. Te iubesc! Mult, mult de tot, îi spuse el şi o sărută de câteva ori, sub privirea inofensivă a robotului Robby, încă aflat pe puntea principală.
Întrucât nu mâncaseră nimic în oraş în acea dimineaţă, la invitaţia lui Lucian, amândoi se îndreptară spre bucătăria navei. Evident, Lucian nu avea suficient timp la dispoziţie pentru a găti ceva, aşa că, ataşându-şi şorţul roşu peste uniformă, prepară rapid o gustare, cu ceea ce găsi pe acolo, la îndemână şi îşi servi atent logodnica. Bineînţeles, se aşeză şi el la masă, lângă ea, apoi, după ce se săturară, cu îndemânarea-i carateristică, strânse şi curăţă totul, lăsând în urmă-i ordine desăvârşită. În sfârşit, se deschise trapa navei, iar de dincolo de ea apărură Felix şi căţelul pătat.
- Spotty, exclamă Lucian bucuros, când îşi zări dalmaţianul, care veni fuguţa spre el, dând puternic din codiţă, în toate direcţiile.
Se observa că şi dalmaţianului îi fusese dor de stăpânul lui, doar nu-l văzuse de multişor. După ce se bucură din plin de atenţia lui Lucian, se îndreptă, evident şi spre Lia, căci şi de ea îi fusese dor.
- Aţi venit la fix, Felix, i se adresă Lucian robotului. Pentru că tocmai trebuie să plecăm.
- Mă bucur că am nimerit, replică Felix.
- Îl vom lua pe Spotty cu noi şi-l aducem înapoi diseară. E bine aşa?
- Perfect, acceptă Felix.
- Bine, aprecie Lucian. Haide, Spotty! Să nu întârziem, spuse Lucian, îndreptându-se spre ieşire.
Căţelul îi urmă bucuros, deşi de abia sosise de afară.
- Luci, cum rămâne cu pasajele secrete ale „Pacifis”-ului?! îi aminti Lia în timp ce coborau treptele.
- N-am uitat de ele. Am să ţi le arăt, cât de curând, dar nu acum, pentru că nu avem timp. Poate sâmbătă sau duminică, dacă nu ne vom întinde cu petrecerea până atunci. Dacă nu, săptămâna viitoare, tot sâmbătă sau duminică; altcândva n-avem când, replică el, îndreptându-se spre avionul cu care veniseră.
Căţelul urcă fără teamă la bordul avionului. Şi cu Lucian ca pilot, porniră spre oraşul artificial. Avionul se opri direct la locul de întâlnire, deşi nu chiar în parc, ci doar în apropierea acestuia.
Ajunseseră destul de bine la locul de întâlnire, fiindcă se apropia de 13.45 când coborâră din avion. Cei doi fraţi Kelso nu sosiseră încă, dar nici nu întârziară prea mult. Apărură în curând, amândoi. Se salutară, bucuroşi de revedere, remarcând prezenţa căţelului, cu care cei doi fraţi se jucară puţin, pe rând.
- Felicitări, Luci! Am aflat noutatea, i se adresă Sonya, cu subînţeles.
- M-aş fi mirat dacă n-aţi fi aflat, replică Lucian, zâmbind, privind în treacăt spre Lia.
- Am fi înţeles dacă nu veneaţi astăzi la întâlnire, adăugă Sid.
- N-am fi avut motive să nu venim, fu de părere Lucian. Doar este încă în interesul nostru să venim totuşi.
- Poate că este încă în interesul vostru, presupuse Sid.
Porniră toţi patru, împreună cu năzdrăvanul dalmaţian, pe străzile marelui oraş, pentru a vizita alte locuri, prin care nu mai fuseseră până atunci, fiindcă existau destule asemenea locuri. Stătură împreună doar până la ora 17.00, când deciseră să se despartă, cei doi fraţi Kelso fiind, evident, foarte înţelegători.
- Sid, ştii cumva pe unde este Sim? îl întrebă Lucian pe tânărul Kelso, înainte de despărţire.
- Sim?! se miră Sid. Care Sim?
- Aşa e, ai dreptate; sunt mai mulţi cu prenumele acesta. Sim Ox, preciză Lucian.
- Ah, deci, Sim Ox, se dumiri Sid. Nu ştiu unde este, însă pot afla foarte uşor, dacă vrei.
- Bineînţeles, aprobă Lucian.
- Aha, murmură Sid, reglându-şi aparatul. E în laboratorul de plante artificiale, pe unde este păianjenul acela de la voi, Ema, explică Sid.
- Mersi, Sid, zise Lucian.
- Pentru nimic, doar n-a fost ceva dificil, răspunse Sid. Să-i transmit ceva, din partea ta?
- Nu. Doream doar să ştiu pe unde este, atâta tot.
Apoi Sid şi sora lui plecară, nu înainte de a-şi fi luat rămas-bun de la Lucian, Lia şi Spot.
- De ce ai întrebat despre Sim Ox, Luci? se interesă Lia.
- Pentru că azi e ziua lui. Poate ar trebui să-l vizităm, deşi nu ştiu ce i-am putea oferi. Ai tu vreo idee?
- Păi... Nu ştiu. Lui Sim? păru Lia încurcată.
- Da, lui. 26 mai, 26 de ani. Foarte drăguţ! Ar trebui să găsim totuşi ceva pentru el.
- Pe Spotty, cumva?! sugeră Lia în glumă.
- Hmm... murmură Lucian. Foarte amuzant! Dar eu vorbeam serios. Ar trebui să găsim o soluţie.
- Ar trebui să ne întoarcem în navă, poate găsim acolo ceva pentru Sim, propuse Lia.
- În navă?! Şi ce am putea găsi?! se miră Lucian.
- Nu ştiu. Vom vedea. Însă acolo avem şansa să găsim totuşi ceva, presupuse Lia.
- Bine. Atunci, să ne întoarcem în navă. Tot cu un avion, pentru că trebuie să şi revenim în oraş, propuse Lucian.
Cum Lia fu de acord cu el, utilizară un avion pentru a ajunge din nou în apropierea navei albastre, care devenise familiară chiar şi pentru căţel; dalmaţianul urcă în fugă treptele ce-l despărţeau de intrarea în navă. Lucian şi Lia urcară şi ei cele câteva trepte, însă nu tot în fugă, ca dalmaţianul. Ajunşi pe puntea principală, începură să caute ceva care să i se potrivească lui Sim Ox.
- Luci, pentru că tot suntem la capitolul aniversări şi pentru că vom merge acum în laboratorul acela, te-aş putea ruga ceva?
- Sigur, mă poţi întreba oricând, orice. Spune!
- Ştii că luna viitoare este ziua fratelui meu, începu Lia.
- Fratele tău?! se încurcă Lucian în acest amănunt, nefiind încă obişnit cu noua identitate a Liei. Ah, Nick, da... Fratele tău, aşa-i, se lămuri singur în curând. Da, ştiu. 27 iunie, 26 de ani; tot vârsta pe care o împlineşte Sim astăzi. Şi?! La ce te-ai gândit? Pentru că presupun că te-ai gândit deja la ceva pentru el.
- Ai ghicit; m-am gândit deja. Şi mă gândisem că i-am putea face şi lui, ca şi în cazul tău, tot aşa, un cadou deosebit, din partea noastră, a tuturor, explică Lia.
- Înţeleg. Şi totuşi, la ce te gândisei? se interesă Lucian.
- Păi, tot la un căţeluş, preciză ea.
- Cum?! tresări el. Un alt căţeluş, cu excepţia lui Spotty?! Adică, doi căţeluşi?!
- Păi, da... De ce nu?! Nu ţi se pare o idee bună?
- Ştiu şi eu, Lia?! Vezi bine câte năzbâtii face Spotty şi e doar unul singur. Închipuie-ţi numai ce s-ar întâmpla dacă ar fi doi ca el?!
- Ce s-ar putea întâmpla?! Presupun că ar fi mai bine. Aşa ar avea şi Spot cu cine să se joace. Dar cum, vrei să spui că nu eşti de acord cu propunerea mea?
- Dacă sunt de acord sau nu?! replică Lucian grav, adoptând o figură foarte severă, serioasă. Nu ştiu, dar n-aş crede.
- Dar, Luci... începu Lia o idee, pe care nu o continuă.
Îl privi doar rugător, iar el îşi păstră figura aceea sobră, ce o intimida profund. Lucian se apropie de ea şi tot el cedă în final.
- Ah... zâmbi el. Cum aş putea oare să nu fiu de acord cu tine?
- Adică, vrei să spui că n-ai nimic împotrivă? îi ceru ea o confirmare.
- Să am ceva împotrivă?! se miră el. Ştii foarte bine că aş face orice mi-ai cere, doar să fie pe placul tău. Deci, în curând, fratele tău Nick, se va alege cu un căţeluş. Sper că-i va face plăcere.
- Bineînţeles că-i va face plăcere, surâse Lia, observând că Lucian chiar nu o putea refuza. Lui Nick îi plac foarte mult animalele. În plus, n-a avut niciodată un căţeluş, al lui, justifică Lia.
- Acum va avea unul, în curând, pentru că sora lui se gândeşte la el, replică Lucian, apropiindu-se de ea. Nu-i aşa, iubito?! i se adresă el pentru prima oară cu acest cuvânt, „iubito”, la auzul căruia Lia simţi cum un fior plăcut îi străpunse fulgerător întreg trupul. Logodnica mea... continuă el, cuprinzând-o strâns în braţe. Te iubesc, îi şopti el, apoi, inevitabil, o sărută, chiar de mai multe ori. Şi la ce fel de căţeluş te-ai gândit pentru fratele tău? reluă Lucian întrebările, după ce se îndepărtă uşor de ea. Tot dalmaţian?
- Nu. Nu chiar, şopti ea, copleşită de tandreţea şi atenţia cu care el o înconjura. Nu dalmaţian, ci... Cocker. Un cocker auriu!
- Cocker?! Dacă vrei cocker, atunci, cocker va fi! Dar, de ce cocker?!
- Pentru că un cocker e mai domol, liniştit, potrivit caracterului fratelui meu. Pe când un dalmaţian e mult prea năstruşnic, năzdrăvan.
- Un moment, o întrerupse Lucian. Vrei să spui că un dalmaţian, care e mult mai năstruşnic, năzdrăvan, se potriveşte mai bine caracterului meu?
- Da, pentru că Nick e mult mai liniştit, mai potolit decât tine, pe când tu... Tu ai un caracter... năvalnic, găsi ea un termen pe care-l consideră potrivit pentru a-l asocia cu caracterul lui Lucian.
- Năvalnic, eu?! Poate că ai dreptate! Năvalnic... Îmi place cum sună, aprecie el zâmbitor.
- Deci, vei vorbi cu cei din laborator, ca să ne ajute în realizarea cockerului?! se interesă Lia.
- Da. Voi vorbi cu cei din laborator şi cu oricine altcineva va fi nevoie pentru ca dorinţa ta să se realizeze, iubita mea, afirmă Lucian, privind-o admirativ.
Lia se simţi din nou ciudat, tare ciudat, la auzul cuvintelor „iubita mea”, dar încercă să-şi ascundă emoţiile. Reuşea oare?! Mai ales că el se apropie din nou de ea, cu intenţia clară de a o săruta.
- Luci, ar trebui să ne întoarcem în oraş, cu un cadou pentru Sim, îi aminti Lia, înainte ca el să apuce să pună în aplicare ceea ce avea de gând.
- Aşa e. Şi încă nu am găsit ceva pentru Sim, replică el, renunţând la intenţia de a-şi îmbrăţişa logodnica, deşi, dacă ar fi fost după el, astfel şi-ar fi petrecut cea mai mare parte a timpului, îmbrăţişând-o şi sărutând-o, necontenit...