agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-11-23 | |
*103. Minciuni sau secrete?!
Lucian şi Lia intraseră în laboratorul de plante artificiale. Îşi închipuiau că s-ar putea ca Sim să nu mai fie tot acolo unde le spusese Sid că l-ar putea găsi, doar trecuse destul de mult timp de atunci şi foarte probabil că Sim plecase din acea zonă, în care se afla şi Ema, însă într-acolo se îndreptară, oprindu-se în apropierea locului în care ştiau că se afla femela-păianjen Ema. Nu se întâlniseră cu Dick până în acel moment şi evident, după cum se aşteptau şi ei, Sim nu mai era pe acolo. Cineva era totuşi, un alt tânăr care lucra prin laborator şi care, bineînţeles, îl recunoscu de îndată pe Lucian, dar şi pe Lia. Tânărul se îndreptă spre ei, cu intenţia de a-i saluta. Lui Lucian i se păru cunoscut, chiar foarte cunoscut, însă nu-şi amintea sub nici o formă numele respectivului, oricât s-ar fi străduit. Înainte ca acesta să ajungă lângă ei, o întrebă pe Lia dacă-şi amintea ea numele tânărului respectiv, însă şi ea îi răspunse negativ. - Salut, Lucian, rosti tânărul respectiv, în momentul în care ajunse lângă ei, întinzându-i lui Lucian mâna, cu subînţeles. - Păi, salut... răspunse Lucian, privindu-l încurcat, sperând ca în timp ce dădeau mâna să-şi amintească numele interlocutorului său, însă tot nu reuşi. Ăăă... Scuză-mă, nu cred că ţi-am reţinut numele, recunoscu în cele din urmă, neavând încotro. - Nu face nimic. Numele meu este Sem Slim. - Sem?! repetă Lucian, străduindu-se să-şi amintească de el. Ah, da, Sem... Ne-am mai întâlnit de vreo câteva ori... - Aşa e, ne-am întâlnit, de câteva ori, răspunse Sem, apoi sărută mâna Liei. Cei trei stătură de vorbă preţ de câteva minute, răstimp în care Sem îi felicită pe Lucian şi Lia pentru recenta lor logodnă, despre care, evident, aflase, iar ei doi reuşiră să înţeleagă unde-l puteau găsi pe Sim Ox, dar şi pe Dick Torn. Mai întâi însă, se îndreptară spre locul în care trebuia să fie Sim. Iar acesta chiar era acolo. Se salutară, bucurându-se de revedere. Evident, Sim îi sărută cu stângăcia caracteristică locuitorilor Proximei mâna domnişoarei, adică Liei, apoi, după cum era de aşteptat, îi felicită pentru logodnă, doar nu era ca el să treacă peste acest amănunt. După care, Lucian îi oferi cadoul, încă ambalat, atât el, cât şi Lia, felicitându-l cu ocazia împlinirii celor 26 de ani şi urându-i „La mulţi ani!” Deşi era închis într-un borcan cu capac, apoi ambalat, Lucian avusese grijă ca păianjenul să nu ducă lipsă de aer. Şi cu toate că ştia bine din ce anume consta cadoul pe care i-l adusese lui Sim, Lucian îi spuse că este vorba despre o mică atenţie din partea întregului echipaj al navei „Pacifis”, cerându-şi scuze că nu sunt prezenţi şi colegii lui la înmânarea cadoului. Tare emoţionat, fiind pentru prima oară când primea un cadou, cu ocazia aniversării zilei sale onomastice, Sim spuse că nu trebuie să-şi ceară scuze pentru absenţa colegilor săi, pentru că nu era necesar să fie toţi prezenţi cu această ocazie. Iar Sim nu ştia cum să mulţumească pentru cadoul primit. Lucian zâmbi, amuzat de entuziasmul cu care Sim primise cadoul, sperând că, după ce-l va desface, să-i şi placă ceea ce se afla ambalat acolo. Între timp, întrucât auzise că Lucian şi Lia erau prin laborator, sosise şi Dick, deci, nu mai era nevoie ca ei să se deplaseze, să-l caute, de moment ce venise acesta la ei. Se salutară, iar după ce primiră din nou felicitări pentru logodnă şi din partea lui Dick, Lucian îi aduse acestuia la cunoştinţă motivul penţru care îl căutase. Când auzi că ar fi vorba despre un alt căţeluş, de data aceasta un cocker auriu, nu un dalmaţian, Dick fu imediat de acord cu propunerea, spunând că bineînţeles că este posibil să facă şi un cocker, mai ales că era vorba despre o surpriză pentru Nick Kuny. Deci, treaba era ca şi rezolvată. Nu era nevoie decât de CD-ul cu modelul virtual al ADN-ului unui cocker auriu, deci, Alex şi Mihai vor avea din nou de lucru zilele următoare. Lucian promise că în cursul zilei de mâine va veni cu CD-ul respectiv în laborator. Şi asta era tot. Evident, mai discutară despre Spot, despre planta de la bordul navei albastre, aflată acum în laborator, despre femela-păianjen Ema, cât şi despre multe altele. Apoi Lucian şi Lia, conduşi de Dick, părăsiră laboratorul, fiind mulţumiţi că totul era aranjat. De data aceasta însă, după ce-i conduse, Dick nu se întoarse în laborator, ci plecă în oraş, probabil spre un restaurant, pentru a servi masa de seară, fiindcă trecuse deja de ora 20.30, deci, era destul de târziu. - Luci, de ce i-ai spus lui Sim că-i oferim cadoul din partea echipajului? îl întrebă Lia. - Pentru că n-am vrut să-i excludem pe colegii noştri. De ce? Crezi că am procedat greşit? - Posibil, zise Lia. Dacă Sim se va întâlni cu vreunul dintre colegii noştri şi va mulţumi pentru cadoul primit, cum crezi că vor reacţiona colegii noştri? Nu vor fi oare surprinşi? Mai ales când vor auzi că ar fi vorba despre un păianjen, altul decât Ema? - Păi... Da, aşa e. Vezi?! Nu m-am gândit la această posibilitate. Dar ai dreptate. În cazul ăsta, se pare că va trebui să iau legătura cu ei prin minitransmiţător, să-i avertizez, presupuse Lucian. Oricum trebuia să iau legătura cu ei, să stabilim cum facem cu ADN-ul cockerului. Acum va trebui să adaug şi chestia asta, cu cadoul lui Sim Ox. - Şi ce le vei spune despre păianjen? - Despre păianjen?! Păi... Ăăă... Nu ştiu. Ce să le spun? - Le-ai putea spune că ai mai găsit unul la bordul navei noastre şi ai hotărât să i-l dăm lui Sim, din partea noastră, a tuturor. - La bordul navei noastre?! Adică, să-i mint?! Nu! În nici un caz! Nu pot să-i mint! Mie-mi place adevărul. Mai ales când e vorba despre colegii noştri. Deci, nu-mi cere să le spun şi alte minciuni, pentru că n-am s-o fac, oricât ai insista! E de ajuns că le ascund chestia cu tatăl tău, tot la rugămintea ta, altfel să fii sigură că până acum le-aş fi spus deja totul, fără ezitare! - Dar, Luci, de data asta, chiar nu le poţi spune adevărul. Cum o să le spui că ai luat un păianjen de la bordul navei „Vulturul”?! - Atunci, prefer să nu le spun nimic referitor la acest păianjen, pentru că una este să-i mint şi alta să păstrez un mic secret, o anumită perioadă, deşi, în esenţă minciunile şi secretele astea se cam aseamănă între ele, dar... Repet, nu-mi cere să-i mint pe faţă, pentru că n-am s-o fac! Niciodată! Să fie clar! - Şi atunci?! insistă Lia. - Nu-mi rămâne decât să sper că Sim nu va aminti nimic despre păianjen, să sper că nu va face caz de asta... Ai avut dreptate! M-am încurcat singur spunându-i că-i oferim o mică atenţie din partea întregului nostru echipaj, dar n-am vrut să par egoist, excluzându-i pe ceilalţi. Asta se întâmplă când ai secrete de păstrat, cu care eu nu sunt obişnuit, pentru că eu nu ascund fapte, îmi asum oricând responsabilitatea, dacă sunt cu ceva implicat; de data asta, însă... Acum va trebui să descurc cumva toată încurcătura asta, evitând pe cât posibil minciuna. Pentru că nu-mi plac minciunile! Nu le suport! Le detest! - E bine să-ţi displacă să minţi, aprecie Lia. - Da, e bine, replică el îngândurat. Se pare că nu întotdeauna. Uneori, pare a fi bine să ştii să minţi sau să poţi minţi. Nu pricep... - Ce anume? nu înţelese Lia exact la ce se referea el. - Mama mea... rosti el, dus pe gânduri, chiar întristându-se. - Ce-i cu dânsa?! păru Lia şi mai nedumerită. - Tocmai mi-am dat seama că, de fapt, m-a minţit mereu, deşi... Tocmai ea?! - Cu ce te-a minţit? - Păi, în legătură cu tatăl meu. Evident că ştia care-i adevărul, însă nici ea nu mi-a spus nimic, niciodată. - Nu ţi-a spus?! repetă Lia. Asta nu înseamnă că te-ar fi minţit, dacă nu ţi-a spus; ţi-a ascuns doar adevărul. - Ah, secrete; mi-a ascuns... Ştii, urăsc secretele astea! Sunt aproape la fel ca minciunile! Cum a putut să nu-mi spună, să-mi ascundă un asemenea adevăr?! Tocmai ea?! Ea, care... Ştii, mai mult din cauza ei sunt aşa acum. Ea m-a crescut astfel. M-a învăţat să preţuiesc adevărul şi să nu mint niciodată. Să fiu întotdeauna corect, să-mi asum responsabilităţile faptelor mele, indiferent de consecinţe sau de implicaţii. Şi tocmai ea mă minţea mereu?! M-a crescut în minciună?! Şi încă ce minciună! Cum a putut oare?! - Luci, nu încerca să o judeci! - Nu încerc deloc s-o judec, doar că n-o înţeleg, atâta tot! - Era foarte tânără când s-a căsătorit, doar aşa mi-ai spus. A procedat cum a crezut ea că ar fi mai bine, la vârsta aceea şi poate că a greşit, dar sigur n-a făcut-o intenţionat. - Că era foarte tânără, e adevărat; era doar o copilă... Dar asta nu justifică deloc ceea ce a făcut, nu e o scuză. A procedat cum a crezut că ar fi bine, dar sigur a greşit şi nu doar faţă de mine! - Poate, dar... Nu te-a minţit, doar că nu ţi-a spus, ţi-a ascuns... - Mi-a ascuns?! Ce?! Ce anume mi-a ascuns?! Adevărul?! L-a ţinut secret?! Asta înseamnă că m-a minţit! M-a minţit mereu! Pentru că ea mi-a spus că blondul e tatăl meu, deşi ştia foarte bine că nu era aşa. Şi atunci, care-i concluzia? Îmi putea spune, măcar cu puţin timp înainte de a pleca în această misiune, doar eram destul de mare pentru a putea înţelege acest lucru. - Oare erai?! Dacă nici măcar acum nu vrei să înţelegi?! Poate tocmai de asta nu ţi-a spus... Sigur i-a fost teamă de modul în care vei reacţiona. Nu trebuie s-o învinovăţeşti, s-o judeci prea aspru. - S-o învinovăţesc, s-o judec prea aspru?! Nu, nici tu nu mă înţelegi! N-aş putea s-o judec deloc, pentru că o iubesc! Chiar foarte mult! Şi e normal, doar e mama mea... Doar că... O consideram perfectă! În tot ceea ce făcea sau spunea. Iar acum am aflat că, de fapt, nu era deloc chiar perfectă. Şi ea putea greşi... - Luci, nimeni nu e perfect! Trebuie să înţelegi acest lucru! - Da, nimeni... şopti el. - Nici tu nu eşti perfect, afirmă Lia. - Eu?! se miră el. Bineînţeles că nu sunt perfect! Pe mine însă, nu m-am considerat niciodată ca fiind perfect, dar pe ea, pe mama, da, o consideram. Deci, nu-i nimeni perfect... Nici măcar tu?! - Eu?! Nu, Luci, nici măcar eu, afirmă Lia. Nu mă considera perfectă, pentru că ai să greşeşti. Vei fi dezamăgit dacă vreodată vei constata că nu sunt totuşi perfectă? - Dezamăgit?! Ce vrei să spui? tresări el. - Păi, nu ştiu... Dar dacă tu mă consideri perfectă... - Nu... Nu-ţi face griji! Te iubesc prea mult pentru a putea fi dezamăgit de tine, chiar dacă aş constata că n-ai fi perfectă. Te iubesc, enorm, oricum şi n-aş putea fi niciodată dezamăgit de tine. - Şi mama ta?! reveni Lia la subiectul iniţial. - Mama?! Ai dreptate... Şi pe ea o iubesc în continuare, la fel de mult. Chiar dacă m-ar fi minţit, sau doar mi-ar fi ascuns adevărul. Are secrete... Deci, nu e perfectă, aşa cum credeam eu. Şi ce dacă?! Nu m-a dezamăgit, nici ea! Deloc. E tot mama mea. Nu am alta. Trebuie s-o accept şi s-o iubesc aşa cum e ea. - Frumos spus, aprecie Lia zâmbind, apoi schimbă subiectul: Şi când vei lua legătura cu colegii noştri, pentru a le spune despre cadoul lui Sim şi despre ADN-ul cockerului? - Acum e destul de târziu, deci, cred că voi lua legătura cu ei de dimineaţă. Nu cred că Sim se va întâlni cu vreunul dintre ei până atunci, sau cel puţin sper că nu se va întâlni. Oricum, rămâne pentru dimineaţă. - Cum crezi tu... Şi acum, ce zici, mergem la un restaurant, să servim ceva? - La un restaurant?! se strâmbă el a nemulţumire. Hrană artificială... Aş prefera să mergem până la bordul navei noastre, să mâncăm acolo. - Acum?! Nu crezi că e prea târziu? - Nu, aprecie el, consultându-şi ceasul. De abia se apropie de ora 21.00, deci, nu e foarte târziu. - Poate... Dar dacă am merge iarăşi în navă, ar trebui să ne întoarcem din nou în oraş. - Şi care-i problema?! Cu un avion local, călătoria dus-întors până la nava noastră nu durează mult. - Hmm... Se pare că pentru tine a te muta în oraş e doar un mod de a spune ceva, nu ştiu sigur ce anume, pentru că, de fapt, tu tot la bordul navei noastre vrei să-ţi petreci timpul. - Întocmai, o aprobă el. Depinde în mare măsură de tine. Ce preferi? Un restaurant sau nava noastră? - Şi vei ţine cont de preferinţa mea? - E lesne de înţeles că da, afirmă el. Întotdeauna! - Atunci... Un restaurant apropiat?! alese ea, mai mult pentru a verifica dacă într-adevăr el se va supune dorinţei ei, deşi, evident că lui nu i-ar fi făcut plăcere să servească cina într-un restaurant din oraş. - Un restaurant să fie, aprobă el fără ezitare, pornind alături de ea, spre un restaurant aflat în apropiere. Iar Lia se convinse încă o dată, dacă mai era nevoie, de influenţa pe care o avea asupra lui, fiindcă Lucian o însoţi la un restaurant, unde serviră cina, deşi el nu se grăbi să consume delicatesele artificiale ce-i fuseseră servite. Apoi Lucian o conduse pe Lia până-n dreptul uşii camerei ei, unde se despărţiră, după dorinţa Liei. Deci, logodnicul nu mai intră cu ea, deşi ar fi putut, căci nu era decât ora 21.45, deci, încă nu foarte târziu. Evident, înainte de a se despărţi de ea, o sărută, de mai multe ori, repetându-i într-una cât de mult o iubeşte şi cât de fericit era că acceptase să devină logodnica lui. Se apropia de ora 22.00, când Lucian ajunse în dreptul uşii camerei în care fusese repartizt şi ar fi trebuit să intre, însă, după o clipă de ezitare, nu intră totuşi, ci îşi continuă drumul. De ce nu se oprise oare? Pentru că nu era deloc obosit şi n-ar fi putut să doarmă de la ora aceea, iar nefiind la bordul navei albastre, nu-şi dădea seama ce ar putea face de unul singur în acea cameră. Nu avea nici măcar foile rupte din jurnalul Liei, să le citească de vreo câteva ori, fiindcă i le înapoiase. Căţelul nu era aici, deci, ce-i rămânea de făcut? Nu avea jurnalul de bord al navei, să-l completeze cu evenimentele importante din ultimul timp, nu putea găti... S-ar fi înapoiat în navă, însă îi promisese Liei că va rămâne în oraş şi nu dorea să-şi încalce cuvântul dat logodnicei sale, sub nici o formă! Prin urmare, nu se îndreptă spre „Pacifis”, ci se opri nehotărât în dreptul camerei în care ştia că stă blondina, împreună cu Nick Kuny. Să-i deranjeze însă la ora aceea?! Îşi privi ceasul, care indica 22.05. Oare cei doi se vor supăra pe el dacă va îndrăzni totuşi să-i deranjeze? Fie ce-o fi! După mai multe ezitări, la ora 22.07 ciocăni discret la uşa blondinei, doar nu putea intra direct, neanunţat. - Cine-i? auzi glasul colegei sale. - Păi... Luci, răspunse el scurt, anunţându-şi prezenţa. Cum auzi cine era, blonda se şi ivi în uşă, sprintenă, surâzătoare, veselă. - Luci...! exclamă ea şi pe neaşteptate, se repezi spre el şi-l sărută pe ambii obraji, cu putere. - Uau... Mai uşurel, blondino, îi atrase el atenţia. Şi eu mă bucur să te revăd, dar nici chiar aşa... Nick, parcă ţi-am spus să ai mai multă grijă de ea. - Aş... replică Nick scurt, domol, nepăsător. Mă bucur că ai venit să ne vizitezi, Luci, deşi mă mir... La ora asta?! Cum de nu eşti în navă? - Ah, păi... M-am mutat în oraş. Am o cameră, pe aici, prin apropiere, dar n-aveam ce face, pentru că eram singur şi nu sunt deloc obosit... - Luci, opreşte-te, îl întrerupse blonda. Nu trebuie să-ţi justifici prezenţa! - Păi, nu vă deranjez? E destul de târziu! - Să ne deranjezi?! Nici gând! Chiar deloc, rosti Nick. - Dar, ce-ai zis înainte de asta? Că te-ai mutat în oraş? Şi chiar ai o cameră prin apropiere? se miră blonda. - Da, sigur, afirmă el. Aşa am spus! - De când, Luci? De când te-ai mutat? continuă blonda să-l interogheze. - Practic, de ieri; doar că noaptea trecută se pare că am adormit pe afară, doar tu m-ai găsit, nebunatică mică! Chiar trebuia să-i chemi pe toţi ceilalţi să mă vadă? îi reproşă el zâmbind. - Păi, ce să-ţi fac dacă erai amuzant?! Caraghiosule! De ce?! Te-ai supărat cumva pe mine? - Să mă supăr?! Pe o blonduţă nebunatică?! Cum aş putea oare? - Şi unde-i camera ta? se interesă Nick. - Pe aproape. O să v-o arăt eu, dar nu acum, se înţelege... - Şi Spotty? Ce-ai făcut cu el? întrebă blonda. - L-am lăsat în navă, cu roboţii. Ce era să fac cu el?! Noroc că se înţelege bine cu cei doi roboţi acum. - Pricep, zise Maria. Şi totuşi, cum de te-ai decis să rămâi în oraş? Parcă nici nu voiai să auzi de posibilitatea asta! - De fapt, Lia m-a convins. Şi cum puteam s-o refuz?! - Aşa, deci... Logodnica ta... rosti blonda surâzătoare. Pe ea pe unde ai lăsat-o? - E-n camera ei, micuţo, replică Lucian. - Hmm?! Micuţă, eu?! păru ea nemulţumită de felul în care i se adresase colegul ei. Şi... Cum de ţi-a răspus afirmativ? - Nu ştiu. Şi eu mă întrebam cum oare?! Mereu mă respingea, de obicei; acum însă... Am rămas surprins, în mod plăcut, bineînţeles, când am auzit-o spunându-mi afirmativ, „da”. - Aha... Şi când ai de gând s-o ceri în căsătorie? puse blonda o întrebare care lui i se păru indiscretă şi incomodă. - Nu ştiu, curioaso! Nu m-am gândit încă... - Dar asta intenţionezi, nu-i aşa?! insistă Maria. - Da, probabil... Nu îndrăznesc încă să mă gândesc la posibilitatea asta. Deocamdată, mă mulţumesc şi cu perioada de logodnă. E mult mai bine decât nimic. - Te admir, rosti de data asta Nick. Zău... Ai o răbdare uimitoare! N-aş putea, în locul tău! - Tu nu eşti ca Luci, Nick, îi spuse blonda. - Exact. Tocmai asta spuneam şi eu, o aprobă Nick. - Ştiţi de ce-am venit, de fapt? îi întrerupse Lucian. - Dacă nu ne spui, nu ştim, replică Nick. - Să vă spun, atunci, ca să ştiţi, zâmbi Lucian. Pentru că azi a fost ziua lui Sim Ox, a împlinit 26 de ani. - Ştiu, zise Nick. Ştiu că a fost ziua lui Sim. L-am felicitat în cursul zilei de azi, cu această ocazie. - Deci, l-ai felicitat, reţinu Lucian. Foarte bine! Doar că eu şi Lia am făcut ceva mai mult de atât. Adică, nu numai că l-am felicitat cu această ocazie, ci i-am dat şi un cadou, despre care am afirmat că e din partea întregului nostru echipaj. Şi deci, am venit să vă spun chestia asta, să nu fiţi cumva surprinşi dacă vă mulţumeşte pentru cadou. - Aşa, deci... Foarte frumos din partea ta că i-ai făcut un cadou, aprecie Nick. Şi că ai spus că e din partea echipajului. Deşi aici, pe Proxima, nu se obişnuieşte astfel, să se ofere cadouri de ziua cuiva... - Da, însă noi suntem de pe Terra, iar la noi se obişnuieşte să se ofere cadouri de ziua cuiva, deci... - Înţeleg, aprobă Nick. Presupun că Sim a fost foarte surprins... - Surprins e prea puţin spus, afirmă Lucian. - Şi din ce constă cadoul, Luci? îl întrebă blonda. - Păi, dintr-un ursuleţ de pluş vorbitor, care spune „Sunt ursuleţul tău! Te iubesc!” şi un păianjen. - Păianjen?! se miră blondina. Ce păianjen?! Ai mai găsit vreunul la bordul „Pacifis”-ului, cu excepţia Emei? - Hopa, am încurcat-o! Am uitat... Nu trebuia să spun despre păianjen; doar despre ursuleţ... Deci, i-am dat doar un ursuleţ de pluş şi atât! - Ce păianjen, Luci?! insistă blonda. - De unde să ştiu eu ce păianjen?! Unul, ca oricare altul... - Dar de unde l-ai luat? deveni curioasă blonda. - De unde?! Cred că ar trebui să plec... E foarte târziu acum, spuse Lucian, îndreptându-se spre ieşire, sperând să poată evita un răspuns. - Nu, cum să pleci?! se împotrivi Maria. Spune-mi despre păianjen! - Nu sunt foarte priceput la biologie, blondino! - Luci, acum vorbim foarte serios, îl avertiză Maria. - Serios? Hmm... La naiba! Ce să mă fac?! Nu pot să vă mint... - Ce tot vorbeşti aiurea? păru nedumerită blonda. - Păi, în legătură cu păianjenul acela; nu vă pot minţi... Pentru că e unul dintre defectele mele; nu pot minţi... Tocmai de asta m-am dat de gol, nu sunt bun la păstrat secrete din astea... Şi de fapt, dacă mă gândesc mai bine, pe voi nici nu trebuie să vă mint, sau să vă ascund chestia asta, deci, vă pot spune totul, fără probleme. - Despre ce? nu se lămuri blonda. - Păi, despre păianjen, doar despre el e vorba, nu?! Sau ea, ce-o fi, de unde aş putea şti eu?! Deci, păianjenul ăsta de acum, pe care i l-am dat lui Sim, nu-i de la bordul „Pacifis”-ului, nu de acolo l-am luat. - Dar de unde l-ai luat? încercă blonda să afle. - Păi, de la bordul... „Vulturului”?! rosti Lucian în cele din urmă. - Cum?! tresăriră Nick şi Maria, amândoi deodată. De... Unde? - De la bordul „Vulturului”, repetă Lucian, cu mai multă fermitate în glas. - Deci, ai aflat... se dumiri Nick. Probabil ţi-a spus Lia totul, doar e logodnica ta acum. - Nu, nu de la ea... Ea e foarte secretoasă şi din nefericire, n-a binevoit să-mi spună nimic, nici un cuvinţel măcar. Tot eu i-am spus ei, deşi ea deja ştia totul; dar m-a lăsat să-i povestesc, ca tontul... - Cum aşa?! se miră Nick. Şi atunci, de unde ştii? - Mi-am amintit, pur şi simplu, afirmă Lucian, afirmaţie la care Nick continuă să-l privească mai mult decât doar întrebător, sau nedumerit, aşa că Lucian adăugă: E o poveste cam lungă. Mi-ar lua aproape întreaga noapte să v-o spun. - Atunci, ce-ar fi să rămâi la noi întreaga noapte şi să ne-o spui?! replică blondina. Pe noi nu ne deranjezi absolut deloc, cu nimic. - Păi, poate că nu vă deranjez, dar întreaga noapte, oricum n-aş rămâne! - De ce nu, Luci?! Ce altă treabă ai? Nu spuneai tu că nu ţi-e somn? - Adevărat, somn nu mi-e, blondo. Şi nici altă treabă n-am. În schimb, acum am o logodnică. Şi apropo, Nick, vorbind de răbdare, se pare că nu am totuşi chiar atât de multă cum credeai tu. Pentru că, deşi de abia dacă m-am despărţit de ea, acum vreo jumătate de oră, sunt tare nerăbdător s-o revăd, cât mai curând, dacă se poate. Deci, cât mai de dimineaţă. Însă, dacă din nou n-am să mă odihnesc bine în noaptea asta, n-am să mă pot trezi devreme dimineaţa... - Am înţeles, îl întrerupse blonda. Atunci, ce-ar fi să scurtezi povestea aia?! Pentru că, de aici n-o să pleci, până n-o să ne spui totuşi ceva, să te înţelegem şi noi. - Nu fi rea cu mine, blondino, îi ceru Lucian. - Ba, uite că sunt! Hai, să te auzim! Deci, nu Lia ţi-a spus. Atunci, cine? - Dom’ director, afirmă Lucian. - Poftim?! se miră Maria. - Cine?! păru Nick şi mai nedumerit. - Traian Simionescu, directorul Institutului nostru. Dânsul mi-a povestit totul, în urmă cu zece ani, când am absolvit cursurile Institutului Astronomic. Iar eu doar mi-am amintit acea discuţie pe care am avut-o cu dânsul, în mare parte datorită portretului pe care i l-am făcut domnului Kuny de ziua dumnealui, cât şi datorită supercomputerului Proximei, care mi-a furnizat denumirea navei, „Vulturul”, faptul că la bordul ei se aflau trei persoane când această navă a sosit de pe Terra pe suprafaţa Proximei, printre care şi o persoană cu iniţialele P.V., cât şi data terestră la care „Vulturul” a sosit aici: duminică, 4 februarie 2080. Pe cea la care nava a părăsit suprafaţa Terrei, mi-a spus-o dom’ director: vineri, 30 mai 2070. Şi tot dânsul mi-a spus atunci o mulţime de alte amănunte interesante. De ce?! Pentru că mă considera favoritul dumnealui, iar blonda ştie foarte bine acest lucru. Dar şi pentru că, în momentul în care eu am absolvit Institutul, proiectul meu de diplomă a fost nava noastră albastră, „Pacifis”; tot aşa, dintr-o simplă coincidenţă sau nu, pentru dânsul, când a absolvit Institutul, în urmă cu câţi ani o fi fost asta, nu mai reţin exact, proiectul dumnealui de diplomă a fost nava spaţială „Vulturul”. Şi cam asta ar fi toată povestea, pe scurt. Eşti mulţumită, blondo?! - Nu, replică ea. Ce altceva mai ştii? - Ce ştiu?! Nu-ţi dai seama?! Totul! Sau aproape totul; aşa cum mi-a spus dom’ director, iar acum mi-a confirmat domnul To Kuny. - Şi ce înseamnă totul, Luci? insistă blonda. - Înseamnă că domnul To Kuny este posesorul iniţialelor P.V., Preda Victor; iubitul tău soţ, Nick, nu este deloc fiul dânsului şi se numeşte Stancu Viorel; frumoasa Ly este, de fapt, Stancu Lucia. Şi amândoi, Nick, sunteţi într-un fel, fraţii Liei. Pentru că tatăl vostru este domnul Stancu Virgil, cel care a crescut-o pe Lia. Iar în ceea ce o priveşte pe logodnica mea, tatăl ei este chiar domnul To Kuny, adică Preda Victor. Ştiu toate astea de la dom’ director, care mi-a spus că a fost bun prieten cu Victor şi deci, ştia... Şi mai ţii minte, Nick, cu câtă ardoare mă contraziceai, când eu, încă de la bun început, deşi atunci nu-mi amintisem aceste detalii, susţineam că voi trei aţi fi de pe Terra? - Da... recunoscu Nick, uimit de ceea ce spusese Lucian. - Şi tu la fel, trădătoare mică, i se adresă Lucian blondei. - Eu, Luci?! La mine te referi?! - La cine altcineva, blondino?! Tu ştiai de la început toate astea; Nick ţi-a spus totul, dar ai tăcut, ai ascuns faţă de mine şi de toţi ceilalţi. Încă din primele zile, de când am sosit aici. - Luci, te rog să mă înţelegi! N-am avut încotro... Eu n-aş fi vrut să procedez astfel. Îl poţi întreba pe Nick... - Nu-ţi face griji, te înţeleg perfect! Şi nici nu te condamn, deloc! Mai ales că, aidoma ţie, acum am să devin şi eu la fel, un trădător mincinos faţă de ceilalţi colegi ai noştri. Şi mi-e atât de greu! Nici nu ştiu dacă mă voi descurca şi nu mă voi da de gol, fără să vreau măcar, pentru că eu şi secretele... Nu ne înţelegem! Mai ales că eu însumi v-am cerut clar să nu avem secrete unii faţă de alţii... Dar ce pot face?! Nici eu n-am încotro! Nu atâta timp cât domnul To Kuny insistă în păstrarea secretului ăsta afurisit, iar logodnica mea, fiica lui, îi ţine partea, evident, tatălui ei, că doar nu mie... Şi cum nu am puterea să mă împotrivesc dorinţei ei, n-am de ales! Sper doar ca ceilalţi colegi ai noştri să fie înţelegători şi să nu mă judece prea aspru când vor afla şi ei totul. Să nu mă condamne prea mult... - Nu-ţi face griji, Luci! Vor fi şi ei înţelegători, nu te vor condamna deloc, îl asigură blonda. - Sper, din tot sufletul... şopti Lucian, oarecum trist. Pentru că eu, unul, chiar nu înţeleg aceste secrete şi nici nu le aprob. Nu-mi dau seama care le e rostul. Ar mai fi doar patru care nu ştiu; Alex, Nis, Stela şi Mihai... Doar ei... Atât! De ce se complică tatăl tău, Nick? Ar fi mult mai simplu să vorbească! Serios... - Da, Luci, ştiu... Aşa i-am spus şi eu, dar nu vrea să mă asculte; nu doar pe mine; pe nimeni, se pare... Sincer, nici eu nu-l înţeleg; de aprobat, mă străduiesc, dar n-am de gând să-l judec şi nici să-i nesocotesc dorinţa. Deci, sper să mă înţelegi şi tu pe mine, rosti Nick îngândurat. - Da, te înţeleg... Iar tu, trădătoare mică?! adăugă mai apoi, zâmbind şters. - Ah, Luci... murmură scurt blonda. - Luci... interveni din nou Nick. Ştii cumva şi faptul că tata a fost... - Prizonier?! îl completă Lucian. Da, ştiu! Dom’ director mi-a spus. Dar nu-ţi face griji! Ştiu, de asemenea şi faptul că era nevinovat, însă a fost închis pe nedrept, pe baza unor acuzaţii şi probe false, în urma unui proces incorect şi la fel de nedrept... Ştiu, pentru că dom’ director a fost foarte bun prieten cu Victor, adică To Kuny. Şi tot dom’ director m-a convins că într-adevăr aşa este, cum mi-a povestit dânsul. În plus, cunoscându-l pe domnul Kuny, mi-am dat seama că nici n-ar putea fi altfel. - Deci, Luci, având în vedere faptul că eşti logodnicul Liei, pot spera ca în curând să-mi devii cumnat? schimbă blonda subiectul, cu un altul, mai plăcut. - Ai vrea tu, nu-i aşa?! surâse Lucian. Dar, pe de altă parte, ai mare dreptate, e foarte posibil. Deci, nu-i deloc exclus. Pentru că, normal; şi eu aş vrea. Totul depinde de ea, în mare măsură. - O iubeşti foarte mult? se interesă Nick. - Pe sora ta?! Nu e oare destul de evident? - Lasă cât de evident ar fi; eu te întreb pe tine şi de la tine aş vrea să aflu, în mod direct! N-ai putea, deci, să-mi răspunzi, cât mai clar, sincer şi serios, desigur?! insistă Nick. - Nick, eşti cumva îngrijorat pentru ea, din cauza mea?! bănui Lucian. - Ar fi greşit dacă s-ar întâmpla astfel?! Adică... Totuşi, sunt fratele ei, cred că e normal să mă intereseze şi cred că am dreptul chiar să fiu îngrijorat pentru ea, cu toate că n-am crescut împreună... - Da, Nick, e foarte normal, ai dreptate şi ai toate drepturile. Dar, nu-ţi face griji! Că o iubesc, e prea puţin spus. Sunt nebun după ea! Absolut, complet nebun! Pentru că ea mă înnebuneşte... - Bine. Te înţeleg, îi zâmbi Nick, prieteneşte. Atunci, sper că pot fi liniştit, în privinţa asta. - Cu siguranţă că poţi! Eu... Da, o iubesc! Sper să mă crezi, Nick, întări Lucian. - Păi, dacă o iubeşti atât de mult, Luci, de ce n-ai cerut-o direct în căsătorie? întrebă Maria. - Cum?! Şi să risc un refuz categoric?! Nu, nici gând! M-am săturat deja de refuzurile ei repetate! Tocmai de aceea, cu Lia trebuie s-o iau uşurel, delicat, nu aşa, brusc, deodată! - Deci, ai tu metodele tale... se lămuri blonda. Iar joi e ziua ei. Ce-o să-i facem cadou atunci? - Voi ce-o să-i faceţi?! Eu m-am achitat deja! - Nu, zău?! Şi care a fost cadoul tău pentru ea?! Logodna asta?! - Nu, curioaso! Pentru ziua ei, i-am oferit un lănţişor cu un medalion în formă de inimioară, i-am dat şi un inel de logodnă... În plus, pe lângă acestea, cel mai important, a primit în dar şi inima mea. Şi poate face orice vrea cu ea. Crezi că-i de ajuns? - Uau... Caraghiosule! Chiar eşti îndrăgostit, chicoti blonda, amuzată. - Se observă?! o întrebă Lucian. - De departe... afirmă blonda. Chiar şi de pe Terra s-ar observa, fără instrumente astronomice complicate... - Da, da, daa... Lasă-mă, blondo! Nu te ţine de poante, spuse el, bine dispus. - Vezi, Nick; şi tu, care-ţi făceai griji pentru sora ta... Mai bine ţi-ai face griji pentru el, că-i tare aiurit; din cauza ei, evident! - Ah, deci, sunt caraghios şi aiurit, reţinu el. Mersi că mă susţii, blondo! Eşti tare drăguţă! - Păi, dacă aşa te comporţi, ca un caraghios aiurit, cum altfel ai vrea să-ţi spun?! replică blonda. - Bine. Plec acum. Vă las singuri. - Ai grijă pe unde te opreşti, îl sfătui blonda. Să nu ajungi iar prin parcuri, pe vreo bancă din oraş şi să rămâi pe acolo tot restul nopţii. Caraghiosule! - Bine, blondo, mersi pentru sfat. O să încerc să ţin minte chestia asta, în drum spre camera mea, spuse el şi în sfârşit ieşi. - Ce distrat e! remarcă Nick, după plecarea lui. - Pentru că e îndrăgostit; de sora ta, adăugă blonda. - Deci, Luci va deveni, foarte probabil, în curând, celălalt cumnat al nostru, presupuse Nick, îngândurat. Mihai şi Lucian... Foarte interesant! Şi nu-i deloc rău... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate