agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-11-24 | |
*108. Ghiocelul. Neîncrederea.
Lia rămase împreună cu cei doi fraţi Kelso până seara, pe la ora 18.00, când se retrase spre camera ei, unde, spre surprinderea ei, o găsi pe sora mai mică, Ly, care, justificându-şi prezenţa prin faptul că Mihai era, bineînţeles, la supercomputer, rămase cu sora ei mai mare, Lia, să discute amândouă, ca între surori. Convorbirea le fu întreruptă în jurul orei 22.00, de un ciocănit slab din afară, pe care de abia-l auziră. Lia se îndreptă spre intrare, să vadă cine ar putea fi. Când uşa se deschise, în cadrul ei apăru, bineînţeles, Lucian, care nu aşteptă invitaţii speciale, pentru a-şi îmbrăţişa sau săruta logodnica, acesta fiind primul său gest, după ce trecu dincolo de uşa care se închise în urma lui. De abia după aceea rosti şi el: - Salut, frumoasa mea logodnică! Mi-a fost atât de dor de tine! - Luci, nu sunt singură, îl atenţionă Lia. - Hmm?! murmură el încurcat, ridicându-şi privirea spre Ly: Ah, Lucia... Salut, preafrumoasă surioară! - Nu sunt surioara ta, îl înfruntă Ly nemulţumită. - Adevărat, nu eşti surioara mea, ci doar a logodnicei mele, zâmbi Lucian, bine dispus. - Păi... Eu plec. Vă las singuri, îi anunţă Ly. - Stai, preafrumoasă Lucia, o opri el. Nu te grăbi doar din cauza mea. Dacă vrei să rămâi cu sora ta, atunci, o să plec eu; nu vreau să mă pun rău între două surori. - Nu, Lucian, mulţumesc, îl refuză Ly. Nu trebuie să pleci, pentru că eu am stat destul cu sora mea. La nevoie, o vizitez şi altădată. Acum o las cu logodnicul ei. Iar cum acela eşti chiar tu, n-am de ales, o las în compania ta. - Aşa e, o aprobă el. Sunt logodnicul ei, iar ţie nu-ţi convine acest amănunt. Nu-i aşa?! - Nu contează ce-mi convine mie, ci doar ce-i convine ei, spuse Ly. - Din nou ai dreptate, zise Lucian. Şi... Mihăiţă?! - El e ocupat... Cu supercomputerul, explică Ly. - Afurisit supercomputer, aprecie Lucian. Te neglijează din cauza lui... - Nu-ţi face griji inutile; nu mă neglijează deloc, îl contrazise Ly. - Asta-i bine! O soţie atât de frumoasă ca tine nu trebuie neglijată niciodată, replică Lucian. Nu-i aşa, scumpă Lucia? - Te rog, încetează, îi ceru Ly. - Cu ce?! se miră el. Ce nu-ţi convine? Numele tău?! - Nu; îmi place mult numele meu. Dar... Nu mă cicăli! Oricum, am plecat! Şi astfel, scap de tine... Pa, Lia! Ne vedem noi şi altădată, i se adresă Ly surorii sale mai mari, cu care se sărută de câteva ori înainte de a se retrage în camera ei. - Pa, Ly! Sigur ne vedem altădată, îi răspunse Lia. - Da, vă veţi vedea cu destule alte ocazii, adăugă Lucian. Deci, pa, Lucia. Pa, pentru acum... Ly nu-i mai răspunse şi lui, ci doar se retrase spre camera ei. Lucian privi în direcţia ei, până când ea dispăru, apoi îşi întoarse privirea spre logodnica lui. - Luci, cred că ar trebui să pleci şi tu, îi propuse Lia. E destul de târziu. - Nu te grăbi să mă goneşti, zâmbi el. - Nu te gonesc, însă ar fi mai bine dacă i-ai urma exemplul surorii mele, explică Lia. - Sora ta... repetă Lucian, îngândurat. Adică, Ly, sau Lucia... Ea este sora ta! Greu de crezut! - Nu-i chiar atât de greu, se împotrivi Lia. Pur şi simplu, e sora mea, atâta tot. - Doar atât... Îmi va lua timp până mă voi obişnui cu ideea asta. - De ce?! Cu tati te-ai obişnuit destul de repede. - Tati?! Victor... Te înşeli; încă nu m-am obişnuit nici cu asta. Doar că, într-adevăr, cu Victor mă înţeleg foarte bine. La fel şi cu Nick, fratele tău... Deci, Ly e sora ta. În cazul ăsta, campionul nostru ţi-e cumnat, remarcă Lucian. Te-ai gândit vreodată la asta? - Da, m-am gândit. Şi-mi pare sincer, bine. Însă el nu ştie nimic de genul ăsta. - El, nu, dar blondina, da. Ea ştie că ţi-e cumnată. - Adevărat. Şi e încântată de acest grad de rudenie dintre noi. Eu, la fel... - Bineînţeles, acceptă Lucian. Şi cum a fost azi în compania fraţilor Kelso? - Destul de bine. Cum ai fi vrut să fie?! - Îmi închipui. Dar nu-mi spui şi mie ce-aţi făcut? insistă Lucian. - Ţi-aş spune cu plăcere, dar nu acum; de preferinţă, ziua. Deci, am să-ţi povestesc altădată cum a fost. - Bine, altădată, acceptă el. De preferinţă, până luni, ca să ştiu şi eu când ne vom întâlni din nou cu ei. - Am să-ţi spun până luni, îl aprobă Lia. Dar tu, ce-ai făcut între timp? - Destule... răspunse Lucian, fără alte detalii. Mi-ar lua mai puţin timp să-ţi spun ce n-am făcut. - Ai terminat cu pregătirile pentru mâine? - Bineînţeles. Sper că o să-ţi placă. Eu m-am străduit ca totul să fie cât mai bine. Evident, m-au ajutat şi roboţii. Ai vorbit cu Victor? - Nu încă. Dar am să trec acum pe la el şi o să-l invit să vină în navă. La ce oră să-i spun să vină? - Ştiu şi eu?! 11.00-12.00 ar fi bine. Nu mai devreme, pentru că probabil ar ajunge înaintea noastră, spuse Lucian. - Iar Nick şi Maria? - I-am anunţat şi pe ei. Am trecut deja pe la ei, mai înainte. - Ah, deci, nu vii direct din navă? îşi dădu Lia seama. - Nu, dar n-am stat mult la ei. Doar i-am anunţat şi atât! - I-ai spus blondei despre plantă? - Nu. Crezi că ar fi trebuit? - Ar fi fost mai bine dacă-i spuneai. Aşa cine ştie cum va reacţiona când va observa lipsa ei, presupuse Lia. - Adevărat. Am greşit, deci, că nu i-am spus, însă m-am grăbit să vin la tine, pentru că... Dar ne vom descurca noi cu blonda. Sper... - Probabil că ne vom descurca, presupuse Lia. Şi că tot veni vorba despre plante, te-aş putea ruga ceva? - Sigur. Orice! Spune doar, o aprobă el, fără a sta pe gânduri. - Mai ştii ghiocelul acesta micuţ? îi indică ea vasul cu ghiocelul, aflat încă în camera ei, aşezat în apropierea geamului, la lumină. - Ah, da, ghiocelul care... Nu e de la mine! Da, mi-l amintesc, cum să nu?! spuse el zâmbind, privind spre vasul cu micuţul ghiocel. Şi ce-i cu el? - Mă gândeam dacă ar putea fi modificat şi el cumva, ca planta Mariei, astfel încât să-l luăm la bordul navei noastre. M-am obişnuit cu el; n-aş vrea să rămână aici, când vom pleca. Aş dori să-l ştiu în rezerva mea, aproape de mine. - Ai vrea să luăm ghiocelul în nava noastră?! se miră el. - Da, aş vrea. De ce nu?! Crezi că nu se poate? - Nu-i vorba despre asta. Sper să se poată. Mă miram însă doar din cauză că-mi amintesc perfect cât de mult am insistat atunci, ca să-l primeşti. Nu-l doreai, doar pentru că era de la mine. - Luci, te rog... Aşa spuneam atunci, însă, în sufletul meu nu gândeam astfel; din contră... explică Lia. - Adică, de fapt, îl doreai şi doar te prefăceai că nu vrei să-l primeşti, pentru că era de la mine?! - Exact, replică ea. - Măi, să fie... exclamă Lucian. Păi, te prefăceai foarte bine! Pentru că nu mi-am dat niciodată seama că, de fapt, doar te prefăceai. Chiar credeam că nu vrei să-l primeşti, din cauză că era de la mine. Erai foarte înverşunată atunci. - Acum ştii că, de fapt, nu era deloc aşa. - Ştiu şi-mi convine că am aflat acest amănunt. - Îţi mai spun încă un amănunt: Ştii că acest ghiocel este prima floare pe care am primit-o vreodată de la tine? - Adevărat?! se încruntă Lucian, rămânând o clipă dus pe gânduri. Prima floare pe care ţi-am oferit-o?! Aşa e! Ştii că ai dreptate?! îşi dădu el seama că, într-adevăr, aşa era. Prima floare... În cazul ăsta, chiar trebuie să ajungă la bordul navei noastre. Dar nu cred că în rezerva ta. - De ce nu?! se miră ea. - Pentru că nu cred că i-ar fi îndeplinite toate condiţiile necesare. N-ar fi iluminată în mod corespunzător. Şi are nevoie de lumină pentru a-i merge bine. - Aşa e. Îi trebuie lumină. Atunci, nu chiar la mine în rezervă, însă măcar la bordul navei noastre, în laboratorul blondei, cu celelalte plante, să-l luăm totuşi cu noi, pe Terra. Asta-i cel mai important, să nu rămână aici. Ce zici, se poate?! - Cred că da. Sper să se poată. O să vorbesc în curând cu Alex şi Mihai, să le cer părerea; apoi şi cu cei din laborator. Până când, în final, se va rezolva. Deci, prima floare pe care ţi-am oferit-o... zise el, îngândurat, privind vasul cu micuţul ghiocel. Ba chiar şi singura, până acum... Iar prima floare pe care ai primit-o de la mine, a fost una deosebită în felul ei, artificială, dar nu de plastic. Ci un ghiocel artificial, de pe planeta Proxima... Îmi pare rău că nu-ţi pot oferi flori în fiecare zi. Dacă ar fi după mine, te-aş înconjura mereu cu multe, multe flori, însă aici nu am această posibilitate. - Nu face nimic. Nu trebuie să-ţi ceri scuze din această cauză, îl asigură ea. Înţeleg situaţia. Cât desprea flori, îmi plac, foarte mult, însă consider că locul lor e în grădini. Le stă mult mai bine acolo. - Acum vorbeşti ca blonda, remarcă el. - Păi, dacă asta-i părerea ei, are dreptate, deci, o aprob. - Bine, n-am să susţin că n-ar fi aşa. Aveţi amândouă dreptate. Însă nu în totalitate. Şi lângă tine le stă bine, pentru că... O floare între flori; superbă imagine, rosti el visător, desigur, un compliment la adresa logodnicei sale, care-l privi tăcută. Oricum, vei avea în curând ghiocelul la bordul navei. Te asigur, promise Lucian. - Foarte bine. S-ar putea şi planta pe care am creat-o eu? Chiar dacă nu e tot o floare, însă e creată de mine. Aş vrea s-o am şi pe aceea. - Sigur. Se poate şi aceea, acceptă cu mare uşurinţă Lucian. Nu-ţi face griji, se va rezolva! - Îţi mulţumesc că eşti de acord. - Crezi că aş putea fi împotrivă? Nu, nici gând, rosti el, apropiindu-se de ea. Evident, după cum era de aşteptat, nu se putea fără s-o îmbrăţişeze şi s-o sărute, şoptindu-i tandru „Te iubesc!”. Evident, ea nu-i răspundea decât printr-un zâmbet suav, evitând să-i întâlnească privirea. Şi tot ca de obicei, se intimida în prezenţa lui, roşea şi nici măcar nu încerca să-i răspundă declaraţiei lui sincere, prin acelaşi „te iubesc”, pentru că ştia sigur că se va poticni din nou de acel „dar”, de care nu scăpase încă, ca şi de tremurul uşor, care o cuprindea, chiar dacă ştia că nu are de ce sau de cine să-i fie teamă. Şi nici nu-i putea oferi lui o explicaţie în legătură cu temerile ei nefondate. Se mira însă de blândeţea cu care o trata Lucian, ca şi de răbdarea de care dădea el dovadă, în relaţia cu ea. Oare cât de înţelegător putea fi?! Şi câtă răbdare putea avea?! Ah, dacă i-ar putea răspunde în acelaşi fel... Însă nu, nu reuşea deloc, ceva inexplicabil reţinând-o parcă. Deci, deşi el o răsfăţa practic cu atenţia lui, ea nu-l trata în acelaşi mod, cu aceeaşi tandreţe; încă era distantă, încă avea reţineri faţă de el, încă se purta cu răceală şi încă avea secrete, pe care nici că îndrăznea să i le spună... De ce?! Nu ştia nici ea prea bine, însă asta era situaţia. Nu era încă pregătită să-l accepte definitiv în viaţa ei şi nici nu ştia dacă va fi vreodată pregătită în acest sens. - Luci, ar trebui totuşi să pleci acum, îi aminti ea într-un târziu, cu glas temător. - Am să plec, nu-ţi face griji, o asigură el. Am observat că încă te temi de mine, nu ţi-a trecut nici până acum. Sper să reuşeşti vreodată să treci peste faza asta, pentru că... Eşti totuşi în siguranţă cu mine, chiar dacă nu-ţi vine să mă crezi. Nu ţi-ai dat încă seama că n-aş fi în stare să-ţi fac nimic, decât poate să-ţi îndeplinesc orice dorinţă, orice mi-ai cere?! Numai să-mi şi stea în putinţă... - Te rog, Luci... - Da, daa... rosti el, îndepărtându-se uşor de ea. După cum vezi, dorinţa ta e poruncă pentru mine! Însă dacă ţi-aş cere jurnalul, să-l răsfoiesc şi eu puţin, în camera mea, mi l-ai da?! - Jurnalul?! Jurnalul meu?! Îmi pare rău, nu! Nu ţi l-aş da! - Nici nu m-aş fi aşteptat. Deci, încă ai secrete faţă de mine... - Vrei să spui că tu nu ai, deloc?! Recunoaşte că nici tu nu eşti chiar mereu sincer. Şi tu mai ai unele secrete. - Eu?! Posibil să am, deşi nu mi le amintesc... Sunt totuşi sincer şi acum, recunosc că s-ar putea să mai am. Însă nu le păstrez intenţionat. Sau poate că da... Oricum, nu cred că am mai multe secrete decât tine, deci, indiferent cum am lua-o, dintre noi doi, tot tu eşti mult mai misterioasă decât mine, afirmă el. Deci, nu eşti dispusă să-mi dai jurnalul tău?! - Tu mi l-ai da pe al tău?! încercă Lia să întoarcă situaţia în favoarea ei. - Eu, da! Dacă aş avea unul, sigur ţi l-aş da, dacă mi l-ai cere. Însă, din nefericire, n-am. Decât jurnalul de bord al navei, în care obişnuiesc să consemnez evenimentele mai importante, pentru misiune, evident, nu pentru mine personal. Dar nu cred că acela te interesează. - Nu, bineînţeles! Jurnalul de bord al navei... Auzi la el! Nu, nu acel jurnal, ci al tău, personal. - Îmi pare rău, nu am, repetă el. Dacă aş avea, ţi l-aş da, cu cea mai mare plăcere. - Dar, Luci, parcă spuneai că ai fi avut totuşi unul, îi aminti Lia. - Aşa e, aveam, mai demult, însă acela a rămas acasă, pe Terra. După ce s-a umplut, n-am continuat obiceiul acesta, completând altul; m-am oprit... Iar asta s-a întâmplat cu puţin înainte de a fi aflat de la dom’ director despre această misiune. - Ah... oftă ea, a dezamăgire. Şi dacă l-ai fi avut aici, mi l-ai fi dat, să-l citesc? Sigur? - Da, bineînţeles! Ţi l-aş fi dat! Ce-i, nu mă crezi?! zâmbi el. - Nu ştiu, păru nu prea convinsă Lia. Mi-ai fi dat să-ţi citesc secretele, Don Juan?! - N-am secrete, Lia! Nu-i nevoie să le citeşti din vreun jurnal al meu personal, nici să le afli din altă sursă; întreabă-mă direct, orice ai vrea să afli despre mine, din prezent sau din trecut şi am să-ţi spun, fără ezitare, doar adevărul! Nimic altceva! Sincer! - Vorbeşti serios?! se miră ea. - Ca întotdeauna, afirmă el. - Şi dacă ţi l-aş cere, mi-ai da chiar şi jurnalul de bord al navei noastre? - Jurnalul navei noastre?! Sigur că ţi l-aş da; bucuros chiar! Dar, ce să faci cu el?! - Nu, Luci... Glumeam doar, zâmbi ea. Nu-mi trebuie jurnalul navei noastre. În plus, dacă vreau să mă uit prin el, pot face acest lucru oricând, când suntem în navă. Sau nu?! - Ba da, poţi. Normal că poţi. Tu sau oricare dintre colegii noştri. Jurnalul navei e la îndemâna oricui. Nu e nimic secret trecut în paginile sale. De altfel, nu numai eu ar trebui să mă ocup de completarea lui. Oricare dintre ceilalţi colegi ai noştri, chiar şi tu, poate consemna în paginile jurnalului o observaţie personală, dacă crede că merită să fie menţionată. Însă am impresia certă că voi, ceilalţi, nu v-aţi înghesuit să competaţi jurnalul navei. Nici chiar tu. M-aţi lăsat doar pe mine să mă ocup de acest aspect. - Şi care-i problema? Nu te descurci? - Ba da, bineînţeles... Deci, jurnalul tău întreg nu eşti dispusă să mi-l dai. Dar foile acelea, ştii tu care, dacă nu le-ai ataşat la locul lor, vrei să mi le dai?! - Foile?! se miră ea. Pentru ce? - Ca să le mai citesc, desigur, zâmbi el. - Dar acum ştii deja ce scrie în acele foi. - Şi ce dacă ştiu?! Nu m-aş mai sătura citindu-le! În plus, aici, în camera mea, n-am ce face până să adorm. Dacă aş fi în navă, în rezerva mea, mi-aş găsi repede o ocupaţie. Aici, însă... Cel puţin, dacă-mi dai foile, am să citesc. Deci, ce zici, mi le dai sau nu?! Promit că o să am mare grijă de ele, să nu se deterioreze! - Bine, o să ţi le dau, râse ea, amuzată. Pentru că ai noroc, nu le-am ataşat la locul lor; altfel nu ţi le-aş fi dat, doar nu era să le rup din nou... Deci, ţi le dau chiar acum. Dar am să te rog să iei loc, cu spatele la mine şi să închizi ochii. - Cu spatele, iar pe deasupra, să şi închid ochii?! - Da, ca să nu vezi unde am pus jurnalul, explică ea. - Ah, încă n-ai încredere în mine?! - Luci, te rog... - Bine, acceptă el şi se aşeză pe un fotoliu, cu spatele la ea, închizând chiar şi ochii, după cum îi ceruse logodnica. E bine aşa?! - Da, aprobă ea, îndreptându-se spre locul în care îşi ţinea jurnalul. Doar să nu te uiţi! Deci, nu cumva să trişezi! - Nu voi trişa, promise el. Ea luă cele câteva foi, apoi îşi închise jurnalul şi-l aşeză cu grijă la locul lui. - Gata! Poţi să-ţi deschizi ochii acum, îl anunţă ea, venind lângă el, cu foile, pe care i le înmână. - Mulţumesc, replică el, punând cu grijă cele câteva foi în buzunar. Acum am ce face... - Luci, sigur n-ai trişat?! se îndoi ea de corectitudinea lui. Adică, n-ai văzut nimic?! - Sigur că n-am trişat! Jur! Iar dacă tot nu ai încredere în mine, nici aşa, nu-ţi rămâne decât să-i schimbi locul jurnalului, după plecarea mea. Dar nu ar fi nevoie. Pentru că, dacă nu vrei să mi-l dai tu singură, de bună voie, promit că n-am să-l caut şi n-am să-l răsfoiesc fără permisiunea ta. În plus, chiar nu am văzut nimic, însă pot presupune pe unde ar fi, pentru că am auzit clar pe unde ai umblat. - Deci, ţi-ai dat seama pe unde e. - Poate... Dar dacă ţi-am promis că n-am să-l caut, nu-l voi căuta! Şi ar trebui să ai încredere în mine. - Bine. Am încredere în tine. Dar, oricum, gata, pleacă! Pentru că şi eu trebuie să trec pe la tata, justifică ea. - Atunci, să mergem împreună, propuse Lucian. - Mai bine nu, îl refuză Lia. - Deci, n-ai totuşi încredere în mine? remarcă el. Fie cum vrei. N-am să insist. Ne vedem mâine, spuse el şi se retrase, mulţumit că primise măcar foile acelea atât de importante pentru el, dar nu şi încrederea logodnicei sale. Evident, înainte de a fi ieşit, o sărutase, doar nu o va mai vedea până dimineaţa. Iar ea, de îndată ce se asigură că el se îndepărtase, schimbă locul în care-şi ţinea jurnalul, pentru a-l feri de orice şi de oricine, mai ales de... logodnicul ei... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate