agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1038 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-11-25  |     | 



*112. Cadourile. Prima pacientă.

Sosise şi prima zi a anotimpului călduros, vara, deci, era deja duminică, 1 iunie 2092, pe Terra considerată drept o sărbătoare, Ziua Internaţională a Copilului. Şi pe Proxima, pentru membrii echipajului navei „Pacifis”, era tot un fel de sărbătoare, fiindcă ei încă petreceau logodna comandantului misiunii cu Lia, consilierul echipajului.
Copii nu aveau încă, nici unul dintre ei, deci, nu-şi făceau griji în privinţa alegerii unui cadou potrivit unui copil, cu această ocazie. În această zi ajunseră toţi pe puntea principală în jurul orei 10.00. Căţelul se trezise şi el, iar între timp nu le mai crease probleme, de nici un fel, însă nici nu era nevoie, doar făcuse el destule... Cum însă scăpa mereu nepedepsit şi necertat, ba chiar, pe deasupra, primea şi recompense, nu se învăţa minte, pentru că el n-avea de unde să ştie că n-ar fi bine ceea ce făcea. În curând, sosi şi ora amiezii, 12.00.
- Deci, frumosule, te felicităm din nou cu ocazia logodnei tale, ne bucurăm sincer pentru tine, ne-am simţit minunat alături de tine şi logodnica ta, însă considerăm că e cazul să ne retragem. O petrecere e tare plăcută şi oricând binevenită, însă nu poate dura la nesfârşit. Iar noi toţi suntem aici încă de joi. Deci, cred că am stat destul, ba chiar prea mult.
- Asta înseamnă că vreţi să plecaţi, pricepu Lucian.
- Nu neapărat că am vrea noi, însă trebuie să plecăm, explică Stela.
- Înţeleg. Şi nu vă reţin. Deci, puteţi pleca!
- Cum aşa?! se miră blonda. Adică, voi doi rămâneţi?!
- Da, blonduţo; noi, da... Poate vom reveni spere seară în oraş. Deocamdată, rămânem. Ne vedem toţi mâine, la 10.00, în laboratorul din oraş.
Acestea fiind spuse, ceilalţi se pregătiră de plecare. Chiar îşi luaseră „rămas bun” de la cei doi logodnici, care hotărâseră să rămână la bordul navei.
- Staţi, nu vă grăbiţi, îi opri Lucian, amintindu-şi de ceva, în ultimul moment. Nu puteţi pleca încă!
- De ce nu? se miră blonda.
- Trebuie să vă mai spun ceva, explică Lucian.
- Păi, spune, îl îndemnară colegii.
- Tocmai mi-am amintit că logodnica mea m-a rugat ceva zilele trecute şi aş vrea foarte mult să-i pot îndeplini dorinţa, însă pentru asta am mare nevoie de ajutorul vostru; nu m-aş putea descurca fără voi, singur n-aş reuşi... Deci, este vorba despre acel ghiocel pe care i l-am dăruit anul trecut, la o săptămână după sosirea noastră aici, în ziua aceea, când am vizitat împreună, pentru prima oară, laboratorul de plante din oraş.
- Bine, ne amintim de ziua aceea şi de ghiocelul respectiv. Şi ce-i cu el, frumosule? îi ceru Stela explicaţii suplimentare.
- Păi, Lia ar dori, dacă se poate, să-l luăm cu noi, deci, să-l aducem la bordul navei noastre, însă fără recipient, ceea ce înseamnă că ar avea nevoie de nişte modificări genetice, pe care să le înregistrăm pe un CD, pentru a-l putea duce celor din laborator. Şi ar dori acelaşi lucru şi în cazul plantei pe care a creat-o ea în aceeaşi zi. Ce ziceţi, se poate?! Vă rog. Alex...
- Da, n-ar fi imposibil, aprobă Alex. Nici foarte greu. Dar sper să nu te aştepţi să le facem acum.
- De ce nu, bătrâne?! păru Lucian încântat de idee. Mă gândeam că dacă tot sunteţi aici, aţi putea încerca. E şi blonda, e şi Mihai...
- Credeai prea mult! Pentru că n-o vom face, se împotrivi Mihai.
- De ce nu?! insistă Lucian. Haideţi, vă rog... Doar nu e mare lucru.
- Serios, nu-i mare lucru?! Atunci, dacă-i atât de uşor şi-şi doreşte atât de mult să-l aibă în navă, de ce nu-i face chiar ea modificările necesare?! Sau tu?! Că doar e simplu, comandante, spuse pe neaşteptate campionul, ceilalţi privindu-l surprinşi.
- Cum?! Ce-ai spus?! se miră Lucian de replica lui Mihai, la care nu s-ar fi aşteptat.
- Ce-ai auzit, continuă campionul, spre uimirea colegilor săi.
- Păi, evident, noi nu ne pricepem la aşa ceva, dar tu şi Alex faceţi o echipă bună, de aceea v-am rugat pe voi, justifică Lucian.
- Hmm... murmură Mihai, nemulţumit. Păi, ştii ce?! Nu ne mai ruga deloc! Adică, o fi ea logodnica ta, iar tu comandantul nostru, dar asta nu înseamnă că noi, ceilalţi, suntem obligaţi cu ceva faţă de ea, sau că ar trebui să-i îndeplinim toate dorinţele.
- Poftim?! se încruntă Lucian, nemulţumit de reacţia lui Mihai. Ce-i cu tine, campionule?! Eu v-am vorbit destul de frumos, cred; şi ca de obicei, v-am rugat doar, nu v-am obligat în nici un fel...
- Cred că puştiul vrea să spună că nu astăzi, Luci, pentru că e duminică, iar în plus, suntem foarte obosiţi, după atâtea zile de petrecere, interveni Alex cu o explicaţie, înainte ca Mihai să apuce să spună altceva.
- Nu-i adevărat! Ştiu foarte bine ce aveam de gând să spun şi în nici un caz nu era vorba despre tâmpenia pe care a amintit-o Alex. Deci, Luci, dacă ai de gând să-ţi răsfeţi logodnica, atunci fă-o singur, nu ne amesteca şi pe noi în chestia asta, pentru că nu noi trebuie să-i satisfacem ei toate mofturile!
- Mihai, repet, eu doar v-am rugat, atâta tot! Deci, ar fi cazul să-ţi revizuieşti comportamentul imediat, îl sfătui Lucian, foarte calm, deocamdată. Şi să-ţi ceri scuze pentru ceea ce tocmai ai spus.
- Nu, zău?! De ce ţi-aş da ascultare?! Crezi cumva că mi-ar fi frică de tine?! Am impresia că uiţi cu cine stai de vorbă, îl provocă Mihai.
- Cum?! Ce naiba te-a apucat, campionule?! se enervă Lucian, încruntându-se; făcu vreo câţiva paşi în direcţia lui Mihai.
- Luci, calm! Lasă-l, îl opri Lia, îngrijorată. Are dreptate; nu trebuia să le aminteşti despre asta acum; avem destul timp la dispoziţie să le facem, altădată.
- La naiba! rosti Lucian furios, întorcându-se cu spatele la colegii săi, făcând câţiva paşi în sens opus celui în care se aflau aceştia. Nu-mi vine să cred că a putut spune aşa ceva, se referi el la vorbele campionului.
- Şefule... încercă Nis să-l îmbuneze, adresându-i-se calm, cu blândeţe.
- Plecaţi odată de aici şi lăsaţi-mă-n pace; toţi, replică Lucian, încă nervos. Chiar trebuia să stricaţi frumuseţea acestor zile?!
- Frumosule, e totul în ordine?! şopti Stela.
- Ne vedem mâine, la 10.00, în laborator, încheie el, fără a se întoarce spre colegii săi.
- Bine, acceptă Stela. Să mergem, li se adresă colegilor, pornind spre ieşire.
Iar în curând, pe puntea pricipală rămăsese doar Lucian, logodnica lui şi dalmaţianul Spot. Roboţii erau şi ei prin navă, însă nu pe puntea principală. Încă nervos, Lucian lovi puternic cu pumnul într-o măsuţă, ca pentru a-şi descărca nervii.
- Rahat! Nu înţeleg... Ce naiba i-o fi venit şi campionului?!
- Luci, calmează-te! Te rog, îl sfătui Lia.
- Ai dreptate, ar trebui să mă calmez, o aprobă el, aşezându-se pe scaunul de la măsuţa respectivă. Scuză-mă, te rog, sunt puţin nervos, lasă-mă să-mi revin, îi ceru el logodnicei sale. Dar nu înţeleg deloc... Ce era în mintea campionului?!
- Luci, n-are rost să te frămânţi atâta!
- Cred că e numai vina surorii tale, replică el, fără a fi luat seama la ce-i spusese Lia înainte. Eu mă înţelegeam perfect cu Mihai. Dar ea nu mă place deloc. Cine ştie ce i-a băgat în cap?! Însă nu înţeleg de ce ar vrea să-l întoarcă şi pe el împotriva mea?!
- Te rog, nu spune asta! Sora mea n-ar fi în stare de aşa ceva!
- Oare?! se îndoi Lucian de această afirmaţie.
- Luci, vorbeşti despre sora mea, aşa că, te rog... rosti Lia cu subînţeles, nemulţumită de atitudinea logodnicului ei.
- Îmi pare rău, nu ştiu ce zic... replică el, cerându-şi scuze; se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre ea. Hai să nu ne gândim la asta, îi ceru el, cuprinzând-o zâmbitor în braţe în momentul în care ajunse lângă ea. Ai dreptate. Nu trebuie să ne stricăm ziua din cauza capriciilor campionului. Ar fi păcat să ne indispunem, deci, n-are rost... Te iubesc, îi şopti el, chipul înseninându-i-se dintr-o dată; nu avea chef să fie supărat din cauza unei altercaţii banale cu Mihai, al cărei sens nici măcar nu reuşea să-l priceapă.
Şi dându-şi seama de inutilitatea unei supărări, îşi sărută logodnica, doar de mult aşteptase momentul în care vor rămâne doar ei doi pe puntea principală, fără colegii lor. În toate aceste zile de petrecere aşteptase nerăbdător acest moment, iar acum, că acesta sosise, să stea bosumflat din cauza campionului?! Mai bine nu!
În avion, în drum spre oraşul artificial, colegii nu-l cicăliră pe Mihai cu întrebări incomode, datorită felului în care se purtase acesta înainte de a pleca din nava albastră, însă nici el nu se grăbi să le ofere o explicaţie, preferând să se retragă tăcut într-un colţ al avionului, pentru a evita confruntarea cu colegii săi. În ceea ce-l privea pe Nick, el era încă îngândurat şi tulburat din cauza DVD-ului din rezerva surorii sale, Lia, în care era prezentată pe scurt o parte din viaţa zbuciumată a primei paciente a surorii sale, acea fată nefericită pe nume Magda. Deci, Nick era şi el retras şi indispus, din cu totul alte motive decât ale campionului şi nici nu participa la discuţiile celorlalţi, nici nu comenta pe seama celor petrecute în navă, pentru că, în comparaţie cu ceea ce văzuse el în acele înregistrări, i se părea o banalitate lipsită de importanţă. Deci şi Nick era tăcut. Blonda îl observă, însă consideră că era astfel din cauza evenimentelor de la bordul „Pacifis”-ului, aşa că nu-l deranjă.
În nava albastră, Lucian şi Lia se aflau încă pe puntea principală.
- Luci, vrei să vezi cadourile pe care le-am primit de la colegii noştri? îl întrebă Lia.
- Dacă eşti dispusă să-mi arăţi ce-ai primit de la ei, da, de ce nu?! zâmbi Lucian.
- Atunci hai în rezerva mea şi am să ţi le arăt, îi propuse Lia.
Bineînţeles că el o urmă până în rezerva ei. Lia scoase cadourile, pe care le despachetase mai devreme şi începu să i le arate. Într-un prim pachet se aflau o sticluţă de parfum, un ruj şi o maimuţică maro de pluş, tare haioasă, îmbrăcată modern.
- De la cine crezi că am primit acest cadou? îi ceru Lia părerea.
- N-am idee, rosti Lucian îngândurat. Poate, blonda, cumva?! presupuse el, cu gândul la maimuţica de pluş.
- N-ai nimerit, surâse Lia. E de la Alex şi Stela.
- Zău?! Nu mi-aş fi imaginat!
Apoi desfăcu un alt pacheţel delicat. În interiorul lui se aflau: un set cu un stilou, un pix şi un creion; iar în acelaşi pacheţel, un tricou roşu, modern, uşor decoltat, dintr-un material fin, având pe alocuri câteva tăieturi bine plasate, în formă de inimioară, pe partea din faţă fiind scris, cu caractere deosebite, argintii, „I love you!”
- Iar acest cadou de la cine mai e?! întrebă Lucian, privind tricoul roşu.
- Ghiceşte, îi propuse Lia.
- N-aş putea şti... Poate acesta-i de la blondină.
- Nu, îl contrazise Lia. Ce tot ai cu blonda?! E de la Nis!
- Nis?! repetă Lucian, uimit. Ia te uită la el! Cine ar fi crezut?! Năstruşnic lungan!
Din alt pachet, Lia scoase un dalmaţian electronic, foarte reuşit, care executa cu acurateţe diverse mişcări, întocmai aidoma unui dalmaţian şi scotea şi câteva sunete specifice unui căţeluş; o cutie roşie cu bomboane, frumos ornamentată; câteva mici jucărioare şi un plic. Privind către dalmaţianul electronic, Lucian se încruntă şi zise:
- E foarte uşor să ghicesc de la cine e acest cadou. Campionul... Numai el putea face acest dalmaţian electronic.
- Aşa e, ai dreptate. De data asta, ai ghicit, îl aprobă Lia, însă zărind cum privea încruntat spre micul dalmaţian de jucărie, de parcă l-ar fi strivit, dacă ar putea, îi spuse: Luci, te rog, nu te mai gândi la ce-a spus Mihai. Sigur regretă acum. Şi foarte probabil că mai târziu va veni să-ţi ceară scuze.
- Mda... Probabil, acceptă el, revenindu-şi repede. Scuză-mă, doar ce am stabilit că n-are rost să mă indispun din cauza celor petrecute. Nu-l înţeleg, însă... În sfârşit, n-are rost, deci, chiar nu contează... Spune-mi mai bine ce-i în plic? Şi în cutiuţa aceea roşie, în formă de inimioară?
Lia desfăcu acea cutiuţă, iar în interiorul ei, Lucian zări câteva bomboane de ciocolată, tot în formă de inimioară şi ele.
- Serveşte-te, îl invită Lia, întinzând cutia cu bomboane spre el.
- Astea cu siguranţă nu puteau fi de la Nis, comentă el amuzat, luând o bomboană; adăugă: Delicioase inimioare! Şi plicul?!
- E de la sora mea. Uite! Dacă vrei, te poţi uita în interiorul lui, zise Lia şi-i înmână plicul.
Lucian luă plicul cu interes şi scoase ceea ce se afla în interiorul lui; câteva fotografii, cu doi copii, un băieţel şi o fetiţă.
- Ah... se dumiri Lucian, privind cu atenţie cele câteva fotografii, nu foarte multe, nici prea puţine. Fraţii tăi, când erau mai mici. Interesant!
- Foarte interesant, completă Lia. Mai ales că fotografiile acestea sunt făcute la bordul „Vulturului”, în timpul zborului spre Proxima.
- Serios?! replică Lucian. Sora ta era foarte drăguţă şi când era mică. Dar nici cu Nick nu mi-e frică. Ar trebui să vadă şi blonda fotografiile astea. Cred că s-ar amuza.
- Poate am să i le arăt, în curând, presupuse Lia.
- Şi jucărioarele? se interesă Lucian.
- Sunt jucărioarele pe care Ly le-a avut la bordul „Vulturului”. Nu foarte multe, dar ţinea la ele tare mult. Toate îi erau dragi. Şi mi le-a dat mie, scuzându-se că n-a găsit altceva mai potrivit. Însă, bineînţeles, îmi plac, mai ales ştiindu-le provenienţa.
- Deci, bomboanele sunt de la campion?! îşi dădu Lucian seama şi parcă regretă că servise una dintre ele.
- Evident; altfel ar fi fost artificiale.
Lia scoase încă un pacheţel.
- Ăsta chiar trebuie să fie de la blondină. Şi de la fratele tău, Nick. Sau, mai exact, Viorel. Şi chiar, că tot veni vorba despre el, îmi poţi spune acum ce-a păţit?! Ce avea? De ce plângea, aici, în rezerva ta? Ce căuta?!
- O să-ţi spun imediat. După ce vezi toate cadourile.
- Bine, o aprobă el, privind curios spre ceea ce se afla în pachetul de la blondină.
Lia scoase din acest pachet un spray, un ursuleţ de pluş, tare drăgălaş, îmbrăcat ca un clovn şi încă ceva, pe care Lia nu intenţiona să i-l arate.
- Şi acolo ce mai e? observă el imediat.
- Ah... Şi tu acum; curios mai eşti! Nu fi indiscret!
- Eu, indiscret?! se miră el. Dacă nu-ţi aminteşti, tu singură te-ai oferit să-mi arăţi cadourile primite. Aşa că... Te rog, nu începe din nou cu alte secrete! Nu mai vreau secrete! Sunt sătul de ele; până peste cap!
- Bine, acceptă ea. Doar pentru că, într-adevăr, ai dreptate. Eu am propus să-ţi arăt cadourile primite.
Lia roşi uşor încă înainte de a scoate la iveală ceea ce se afla împachetat în cadoul primit de la Nick şi Maria, iar Lucian remarcă de îndată acest amănunt. Pricepu imediat şi motivul pentru care se îmbujorase, pentru că era vorba despre o cămăşuţă de noapte, foarte scurtă, cu un decolteu îndrăzneţ, o cămăşuţă dintr-un material fin, mătăsos, vaporos, transparent, cu un imprimeu abia perceptibil, ce imita blana felinelor mari de genul gheparzilor, leoparzilor sau jaguarilor. Iar pe partea din faţă a cămăşuţei de noapte era scris: „I’m wild!” („Sunt sălbatic!” – sau, în cazul Liei, evident, „sălbatică”)
- Uau... Nebunatică blonduţă, zâmbi Lucian încurcat, privind încântat spre acea cămăşuţă de noapte, încercând să-şi imagineze cum i-ar sta logodnicei sale astfel îmbrăcată.
Gândul îi distrase puţin atenţia de la Lia, care scotea şi ultimul cadou, primit, evident, de la domnul To Kuny.
- Şi acesta-i de la tata, auzi el glasul Liei, care-i întrerupse viziunea.
De abia în acel moment, Lucian îşi ridică privirea spre ceea ce primise Lia de la domnul Kuny şi văzu o cutie din lemn şi plastic, frumos ornamentată, cât şi un ceas de mână, de damă, mecanic, cu brăţară metalică strălucitoare, un ceas micuţ, drăgălaş, delicat. În privinţa cutiuţei, când îi ridică Lia capacul, se dovedi a fi o minunată cutie muzicală. În interiorul ei, o micuţă balerină se învârtea uşor în ritmul suav al melodiei. Iar pe interiorul capacului, căptuşit cu un material moale, se afla o oglindă în care se reflecta imaginea balerinei, foarte clară. Cum auzi melodia, de altfel foarte plăcută, Lucian se ridică, îşi cuprinse logodnica în braţe, nu pentru a o săruta, ci pentru a dansa cu ea pe ritmul lent al melodiei. Iar imediat urmă şi sărutul, de îndată ce se termină melodia, iar balerina îşi încetase şi ea mişcările-i elegante. Apoi Lucian se reaşeză pe scaun, iar Lia închise capacul cutiuţei muzicale.
- Splendid acest cadou, aprecie Lucian. Desigur, Victor a ştiut ce să-i ofere fiicei sale.
- Da, a ştiut, îl aprobă Lia. Iar pentru mine, acest cadou este şi mai valoros, ştiind faptul că era destinat mamei mele.
- Adevărat?! se miră Lucian.
- Da. Cel puţin aşa mi-a spus tata şi n-am motive să nu-l cred. Mi-a spus că l-a cumpărat pentru ea, dar, din nefericire, n-a avut ocazia să i-l ofere. În schimb, l-am primit eu.
- Interesant, aprecie Lucian.
- Uite şi pachetul pentru tine, de la tata, îi indică Lia. Pe acesta nu l-am desfăcut încă, doar e al tău.
- Da... Victor mi-a spus că are ceva şi pentru mine, îşi aminti Lucian, luând pachetul.
- Desfă-l odată, să vedem ce-i în el, îl îndemnă Lia, curioasă.
Lucian luă pachetul dat de Victor pentru el. Începu să-l desfacă uşor, cu grijă.
- Să vedem ce-a considerat Victor că ar fi potrivit pentru mine... surâse Lucian.
Deasupra, în pachet, zări ceva ce semăna a fi... Obiecte vestimentare. Deci, nişte haine gri, bine îngrijite, frumos aşezate în cutie, chitite. Le privi uimit, neînţelegând deocamdată ce-ar fi cu ele.
Întoarse haina şi astfel putu număra una, două, trei, patru, cinci, şase... Şase bulinuţe aurii, care sclipeau timid pe reverul hainei respective. Ce însemna asta?! Însemnele comandantului misiunii?! O bănuială îi trecu rapid prin minte! Coborându-şi privirea, bănuiala i se confirmă, zărind sigla Institutului, apoi, sub denumirea navei „Vulturul”, iniţialele T.S. îl lămuriră pe deplin!
- Ce-i, Luci?! Ce ţi-a dat tata?! Serios; haine?!
- Da. Dar nu unele oarecare, spuse el îngândurat şi desfăcu uniforma, să se vadă în întregime.
- O uniformă?! se miră ea.
- Da, o uniformă; a lui... rosti Lucian cu glas şoptit, parcă pierdut.
- A lui?! repetă Lia şi se apropie, zărind astfel iniţialele T.S. şi cele şase bulinuţe aurii de pe rever. Domnul director...
- Exact, dom’ director, spuse Lucian şi aşeză uniforma pe măsuţa alăturată. Plus o fotografie.
- O fotografie?! rosti Lia întrebător.
Lucian privi fotografia, apoi o întoarse şi citi textul îngălbenit de trecerea anilor, scris caligrafic pe dosul ei.
- Iată aici, ceva foarte interesant, chiar şi pentru tine, zise el.
Lia luă fotografia şi o privi cu atenţie. Zări doi tineri, elevi încă, veseli, prieteni apropiaţi, în incinta Institutului. Chipurile lor li se păru a fi cunoscute. Totuşi, întrebă:
- Cine sunt, Luci?!
- Citeşte pe dos şi ai să te lămureşti!
Lia întoarse fotografia şi citi textul scurt:
„Traian şi Victor, cei mai buni prieteni, pentru totdeauna...”, apoi semnăturile celor doi şi data la care era făcută fotografia.
- Ah... se lămuri ea. Da, foarte interesant!
- Deci, Victor a considerat potrivit ca eu să am uniforma lui...
- Crezi că ar fi greşit?!
- Nu, n-a greşit, chiar deloc, rosti Lucian îngândurat, privind tăcut uniforma de comandant a lui dom’ director.
Câteva lacrimi licăriră-n ochii lui cei expresivi, dar nu i se rostogoliră pe obraji.
- Luci... spuse ea, privindu-l, cu admiraţie.
- Şi acum îmi spui sau nu ce era cu Nick?! Eu te ascult, îşi reveni el repede.
- Cu Nick?! repetă Lia. Sigur, îţi spun, doar ţi-am promis că-ţi voi spune. Deci, Nick intrase în navă cu intenţia de a viziona un film, unul pe care să nu-l fi văzut şi altădată, dar nu ştia unde să găsească filmele noastre. Nu ne-a chemat pe noi să-l ajutăm, pe nici unul dintre noi, pentru că n-a vrut să ne deranjeze, crezând că se descurcă el şi singur. Nu i-a întrebat nici pe roboţi, deşi pe ei nu i-ar fi deranjat, deci, nu ştiu de ce nu le-a cerut lor ajutorul, să caute împreună CD-urile cu filme. A pornit însă să le caute el singur. Nu ştiu prea bine pe unde o fi scotocit, însă e clar că a ajuns şi în rezerva mea. Aici a zărit CD-urile şi DVD-urile mele şi a umblat prin ele, gândindu-se că eu n-am să mă supăr pe el, doar e fratele meu. S-a oprit asupra unuia, al cărui titlu, „Magda”, i s-a părut a fi potrivit pentru un film şi a pus acel DVD, să-l vizioneze, mai ales că nu-l văzuse încă.
- Magda?! se miră Lucian. Şi nu era un film?
- Nu! În nici un caz nu era film, negă Lia.
- Nu?! repetă el, curios. Atunci, ce e?! Cine-i această Magda? Vreo prietenă de-a ta? Sau o fostă colegă?
- Colegă nu-mi era, însă, într-un fel, pot spune că-mi era prietenă, chiar foarte bună, pentru că pe parcurs m-am împrietenit cu ea, cu timpul. Chiar ţineam foarte mult la ea... Şi nici n-aş fi vrut să nu-mi fie prietenă.
- Lia... o întrerupse Lucian. N-ai putea să vorbeşti puţin mai clar, pentru că, până acum, n-am înţeles aproape nimic. Iar pentru început, mi-ai putea spune numele ei întreg.
- Sigur, Deci Magda. Adică Magdalena Petrescu sau Petrescu Magdalena. Era o fată simpatică, deşi unii nu o plăceau deloc, o considerau respingătoare chiar. Fraieri! Mie mi-a plăcut de ea de la bun început, de cum am văzut-o; poate şi din cauza asta m-am înţeles foarte bine cu ea. E adevărat că nu avea o înfăţişare deosebită, însă tocmai în asta consta farmecul ei. Era şatenă, cu ochii căprui, cam grasă, sau poate doar prea dezvoltată pentru vârsta ei, dar nu din vina ei şi nu era deloc urâtă. Avea ochii mari, umezi, cu o privire blândă, ca de căprioară, o prezentă Lia pe scurt, dar cum logodnicul ei stăruia asupra ei cu privirea lui cea ageră, privire care în acel moment exprima numai nedumerire, Lia continuă: Iar ca să te lămuresc, am să-ţi spun că Magda a fost prima mea pacientă, primul caz ce mi-a fost încredinţat, în calitate de psihiatru.
- Ah, domnişoara psihiatru, se dumiri el. Aşa trebuia să spui de la început. Deci, primul tău caz, Magda...
- Da, primul, aprobă ea îngândurată. Era un caz considerat pierdut definitiv, fără posibilitatea de a putea fi în vreun fel recuperată vreodată.
- Scuză-mă că te întrerup... E cumva vorba despre cea de la care doreai să-ţi iei rămas bun în mod special, cu o zi înainte de lansare, când ai cerut să pleci mai devreme?! Adică, m-ai pus pe mine să vorbesc cu dom’ director în seara aceea, să-ţi acorde permisiunea dumnealui de a pleca din timp, mai devreme decât ceilalţi.
- Da, ai dreptate, despre ea e vorba. Pe atunci era internată la Centrul de Recuperare pentru Minori. Şi am cerut voie să plec mai devreme, pentru că doream s-o vizitez; n-aş fi plecat fără s-o văd.
- Şi presupun că a rămas în grija prietenei tale, Dora...
- Da, exact, a rămas cu Dora în continuare. Ea este Magda. Când mi-a fost prezentată, era aproape sălbatică, nu te puteai apropia de ea, nu puteai comunica deloc cu ea. Nu vorbea aproape deloc, scotea doar nişte frânturi de sunete din care, dacă te străduiai, cu greu puteai distinge câte ceva, foarte pocit rostit. Mi-au arătat-o de departe, spunându-mi că acesta va fi primul meu caz. M-au sfătuit să nu încerc să mă apropii vreodată de ea, pentru că mă va zgâria serios, mă va muşca, sau probabil va încerca să-mi scoată ochii. Mi-au spus că o lasă-n grija mea, să vadă dacă reuşesc să fac ceva cu ea, deşi erau convinşi că nu voi reuşi niciodată nimic, pentru că era un caz foarte grav, practic fără speranţă.
- Dar tu ai reuşit, completă Lucian, privind-o admirativ.
- Da, am reuşit; deşi n-am petrecut prea mult timp cu ea, doar puţin mai mult de vreo doi ani. Însă în acest scurt timp, s-a schimbat radical. Când am cunoscut-o, eu aveam deja 18 ani, ea – 14. Însă, în timp ce eu încă arătam ca o copilă, ea arăta ca o femeie trecută de 35 de ani. Nu în sensul că părea îmbătrânită, ci doar foarte, foarte matură. Iar asta nu datorită trupului ei solid, robust, ci chiar şi datorită trăsăturilor feţei, care aduceau foarte mult a femeie matură, deşi se puteau încă distinge şi trăsături copilăreşti. Chipul ei părea a fi al unei tinere, însă nu al unei copile de 14 ani. Era o maturitate aparentă, înşelătoare, neînţeleasă, venită pentru ea mult prea devreme.
- Şi de ce era astfel? o întrerupse Lucian.
- Datorită modului în care a crescut, brutal, violent, barbar aproape. Mama ei a murit la naştere, deci, nu a cunoscut niciodată atingerea tandră, ocrotitoare, a unei mame. Cum însă avea tată, dacă individul respectiv putea fi denumit astfel, n-a fost trimisă într-un orfelinat, ceea ce a constituit o mare greşeală. Poate acolo ar fi dus-o mult mai bine. De fapt, nu poate, ci sigur ar fi dus-o mult mai bine, decât rămânând cu cel care, fără vina ei, era totuşi tatăl ei biologic, natural.
- De ce ar fi dus-o mai bine într-un orfelinat?! Tatăl ei o bătea des, rău? O ţinea cumva înfometată? se interesă Lucian.
- De bătut, da, se pare că o bătea, destul de des, deşi nu foarte rău, deci, asta n-ar fi constituit o anormalitate, spuse Lia. Iar de înfometat, nu, n-a ţinut-o niciodată flămândă.
- Avea fraţi sau surori? o întrerupse Lucian din nou.
- Nu, nu avea nici fraţi, nici surori... Iar bestia cu chip de om ce-i era tată, nu s-a recăsătorit după moartea mamei ei, deci, a soţiei lui.
- Bestia cu chip de om?! reţinu Lucian această caracterizare.
- Da. Nu l-aş putea numi altfel, având în vedere ce i-a făcut propriei sale fiice, pentru că doar el a nenorocit-o pentru tot restul vieţii. Deşi, la prima vedere, părea a fi un tip absolut normal, obişnuit, nu un nemernic; nimic din înfăţişarea lui, chiar plăcută, nu indica faptul că ai putea avea în faţa ta un dexazat psihic. Avea şi un prenume neobişnuit, Zenon, Zenon Petrescu, dar bineînţeles că nu prenumele îi influenţa comportamentul. Arăta normal, chiar drăguţ, simpatic, însă în spatele acestei aparente drăgălăşenii se ascundea, de fapt, un monstru, care şi-a arătat „colţii” chiar asupra fiicei sale. Zenon era, ca şi fiica lui, şaten cu ochii căprui, cu tenul foarte alb, iar dacă o priveai bine, Magda chiar avea ceva din înfăţişarea lui. Însă orice asemănare, de orice gen, cu tatăl ei, se oprea aici. Şi spun că era un monstru, o bestie, o fiară, pentru că... Tipul respectiv şi-a potolit poftele sexuale chiar cu fiica lui. Deci, şi-a violat propria fiică, de mai multe ori, de-a lungul timpului. Iar de parcă asta n-ar fi fost de ajuns, a făcut acest lucru încă de când fetiţa avea doar vreo trei anişori. Şi nu înţelegea prea multe. Ea îl ştia drept „tati”, care, deşi o bătea uneori, nu exagerat, era totuşi persoana cea mai apropiată ei, cea mai cunoscută. Era „tati”, cel care o crescuse, până în acel moment, destul de bine. Se achitase binişor de datoria de părinte. Din acel moment însă, mai putea fi oare considerat drept „tati”?! Iar timpul s-a oprit în loc pentru Magda, deşi, inevitabil, ea a crescut; mintea a rămas mult în urma ei, nu din vina ei însă...
- Off... oftă prelung Lucian, părând chiar şi el profund tulburat de cele relatate de logodnica lui. Deci, asta a văzut fratele tău...
- Da, exact, aprobă Lia. Acel DVD, „Magda”, prezintă pe scurt povestea vieţii ei, cât şi partea cu tratamentul urmat de ea alături de mine şi revenirea din coşmarul în care a trăit.
- Dacă asta a văzut Nick, îl înţeleg perfect. Practic, mi-e greu chiar şi mie să pricep asemenea lucruri, dar lui...
- Dacă vrei să înţelegi mai bine, Luci, am să-ţi arăt şi ţie înregistrările pe care le-a văzut Nick, îi sugeră Lia.
- Da, te rog... Le pot viziona. Şi nu-ţi fie teamă. O să pot suporta, sper; totuşi, nu sunt Nick.
- Ştiu, replică Lia şi scoase DVD-ul intitulat „Magda”, punându-l chiar acolo, în rezerva ei.
Lucian urmări cu mare atenţie totul.
- Impresionant, aprecie el în final, prinzându-şi chipul între palme, pentru a-şi ascunde cele câteva lacrimi pe care nu şi le putu reţine, deşi se străduise.
Degeaba însă! Sau prea târziu, pentru că Lia observase totuşi. Se apropie uşor de el.
- Luci, e-n ordine totul?
- Da... rosti el cu jumătate de glas, apoi se ridică brusc de pe scaun, ferindu-se încă de privirea ei albastră. Scuză-mă, te rog, am nevoie de puţină apă... M-aş putea servi de aici, din rezerva ta; adică...
- Da, îl întrerupse ea, aprobându-l scurt.
- Mersi, replică el la fel de scurt şi se îndreptă grăbit spre baia cu care era dotată rezerva Liei, fiindcă, de fapt, fiecare dintre rezerve avea ataşată o micuţă încăpere ce putea trece drept „baie”, cu robinet, chiuvetă, cadă, duş, toaletă şi tot ce mai era necesar unei asemenea încăperi.
Din câţiva paşi, ajunse în încăperea respectivă, „baia” rezervei Liei. Porni apa rece la robinet, umplându-şi şi un pahar pe care-l găsi acolo, la îndemână. După ce-l clăti de câteva ori, bău apa dintr-o înghiţitură. Apoi îşi privi chipul în oglindă şi constatând că era totuşi răvăşit, chiar şi el, deşi nu s-ar fi aşteptat să fie într-atât de afectat, îşi trecu de câteva ori apă rece peste faţă, pentru a-şi reveni. Se şterse pe un prosop curat, aflat în apropiere, iar după ce-şi aranjă puţin părul, cu mâinile, ieşi. O regăsi pe Lia acolo; ea nu-şi părăsise rezerva între timp.
- Deci, domnişoara psihiatru îi ajută pe alţii să-şi rezolve problemele, să iasă din situaţii dificile, practic imposibile, însă nu se poate ajuta pe ea însăşi?! replică Lucian, fixând-o cu privirea lui incendiară, de pasăre de pradă.
- Ce vrei să spui? pretinse ea a nu înţelege, privindu-l întrebător, bănuitoare.
- Păi, să vedem... rosti el, iar în loc de vreun răspuns, se apropie de ea şi o cuprinse strâns în braţe. Crezi că ţi-ai rezolvat deja toate problemele tale, personale? Eu n-aş spune... îi şopti el, sesizând tremurul uşor, dar evident, ce o apuca mereu în preajma lui. Lia, ce îmi ascunzi?! Şi de ce încă?! De ce nu-mi spui ce şi când ţi s-a întâmplat? Ce poate fi atât de grav, de înfiorător?! Nu cred că ceea ce ai păţit tu s-ar putea compara în vreun fel sau altul cu ceea ce a păţit prima ta pacientă, Magda! Deci, ai încredere în mine şi spune-mi, te rog! Îţi jur că, indiferent despre ce ar fi vorba, voi fi foarte, foarte înţelegător. Şi te voi sprijini nelimitat, fără condiţii. Pentru că... Te iubesc! Te iubesc mult, Lia! Sincer, din tot sufletul...
- Nu... şopti ea, refuzându-l temător. Te rog, Luci, nu insista! Nu încă.
- Uff... oftă el, îndepărtându-se de ea. Lia, nu pricep! Nu mai înţeleg deloc! Nimic!
- Ce anume? întrebă ea.
- Păi... Suntem logodiţi, nu-i aşa?! Sau nu?! replică el, cu seriozitate.
- Ba, bineînţeles că suntem, afirmă ea. Asta nu înţelegi? Ar trebui să-ţi fie foarte clar!
- Nu, nu-i vorba despre asta. Sau nu doar despre asta. Pentru că, dacă într-adevăr suntem logodiţi... Explică-mi atunci cumva, dacă poţi, dacă tu consideri că e normal ca o logodnică să se teamă de logodnicul ei?!
- Nu, nu e normal, răspunse ea.
- Şi atunci, tu de ce te temi de mine?! De ce încă?
- Luci, nu mă tem deloc de tine, dar...
- Da, daa... o întrerupse el, deşi, oricum, se oprise şi ea, împiedicându-se de „dar”. M-ai lămurit! Te rog, nu începe iarăşi cu acel „dar”... Uff... oftă el prelung.
- Luci... îl privi ea rugător.
- Da... Nu-ţi face griji, n-am să insist, o asigură el. Nu te înţeleg deloc, însă am să aştept până în momentul în care vei considera că eşti pregătită să-mi explici totul. Am să aştept, oricât ar fi nevoie. Îţi promit! Iar până atunci, voi încerca să fiu rezonabil, atât cât voi putea. Deci, domnişoară psihiatru... Vezi că nu eşti capabilă să-ţi rezolvi propriile tale probleme?!
- Te rog, Luci... Eu încerc, mă străduiesc.
- Te străduieşti?! Aşa crezi tu, dar nu se observă! Nu vrei să-mi spui cine, cum, când, de ce sau ce ţi-a făcut... Nu vrei să-mi spui ce ţi s-a întâmplat?! Foarte bine! Nu-mi spune. Doar ce ţi-am promis că am să aştept, deci... Nu mai zic nimic. Mai bine tac!
- Mulţumesc, Luci!
- Pentru ce?! se miră el.
- Pentru înţelegerea şi răbdarea de care dai dovadă.
- Răbdarea?! murmură el, ca pentru sine. Nu fi atât de sigură că aş avea atât de multă. S-ar putea să te înşeli.
- Poftim?! păru ea neliniştită.
- Nu-ţi face griji; nu mă-nţelege greşit! Pentru tine, am totuşi răbdare. Oricât de multă se va dovedi că ar fi nevoie. Pentru că te iubesc! Dar să nu mai vorbim despre asta, sugeră el, după care oftă uşor, din nou.
- Bine. Nu mai vorbim, îl aprobă ea. Deci, nu doar tu ai prostul obicei de a-mi umbla prin lucruri, fără permisiunea mea. Se pare că la fel şi fratele meu, Nick.
- Poftim?! Cum, adică?!
- Păi, tu ai umblat în camera mea, când mi-ai găsit jurnalul şi ai rupt acele file, fără permisiunea mea; ba chiar şi altădată, când cu albumul meu foto; iar Nick, acum, cu DVD-ul acesta, în rezerva mea, căutând filme noi. Amândoi; aveţi, deci, ceva în comun...
- Hmm; eu şi fratele tău... Tot ce se poate să avem şi ceva în comun. Hai acum să vezi pasajele secrete ale navei noastre!
- Pasajele secrete?! repetă ea. Chiar ai de gând să mi le arăţi?
- Normal, doar ţi-am promis! Deci, să mergem! Dar nu... Mai înainte vreau să-ţi arăt altceva, se răzgândi Lucian.
- Altceva?! Ce anume? deveni Lia curioasă.
- Nu-ţi pot spune decât că... Vei vedea în curând despre ce-i vorba, rosti Lucian, luându-şi uşor logodnica de mână şi astfel porniră spre ieşire...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!