agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 989 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-11-25  |     | 



*113. Picturile. Pasajele secrete.

Ţinând-o de mână, Lucian îşi conduse logodnica până în dreptul intrării în atelierul de pictură. Uşa se deschise şi intrară amândoi în atelier.
- Îţi dai seama de ce te-am adus aici? o întrebă Lucian.
- Cu puţin efort, cred că da, răspunse Lia.
- Cu puţin efort?! repetă el. Hai să-ţi arăt, pentru ca efortul să nu devină prea mare şi poate, stresant... Dar mai întâi închide ochii, îi ceru el.
- Să închid ochii?! replică ea.
- Da, închide-i, întări Lucian. Şi... Stai puţin; cum mi-ai spus tu?! Ah, da, mi-am amintit... Şi întoarce-te cu spatele! În plus, să nu cumva să trişezi, adică să tragi cu ochiul.
- Ah... Răzbunătorule, îi reproşă Lia.
- Nu sunt răzbunător, însă aşa mi-ai făcut tu mie, când cu jurnalul tău, de teamă să nu observ locul în care-l ţii ascuns. Spre deosebire de tine însă, eu am să-ţi arăt ceea ce am de gând să-ţi arăt. Deci, te poţi întoarce când am să-ţi spun eu. Spre exemplu... spuse el, dezvelind uşor cele două pânze la care Lia-l găsise lucrând în urmă cu o săptămână, tablouri care erau terminate acum, nu mai erau în stadiu de lucru. Te poţi întoarce acum! În plus, poţi chiar să-ţi deschizi şi ochii, o anunţă el.
Iar ea se întoarse, îşi deschise ochii, îndreptându-şi privirea albastră spre cele două pânze, pe care le găsi superbe. Cu adevărat, lucrare de maestru!
- Ce zici, cum ţi se par? îi ceru el verdictul.
- Nu ştiu, nu sunt critic de artă. Dar, după părerea mea, sunt cu adevărat magnifice. Ai talent, serios! N-ar trebui să ţi-l iroseşti! Poate ar trebui să organizezi o expoziţie de pictură cu tablourile tale, când vom ajunge înapoi pe Terra. Sunt convinsă că vei avea succes.
- Când vom ajunge înapoi pe Terra?! Mai e destul de mult până atunci.
- Asta-i adevărat, îl aprobă Lia îngândurată. Mai e mult până atunci... Deci, ai putea să organizezi o expoziţie de pictură, cu toate picturile astea ale tale, sau un concert de muzică, cu melodiile şi versurile tale, pe care să le şi interpretezi. Iar cu înfăţişarea ta, vocea şi modul în care dansezi, sigur vei avea un succes monstruos pe scenă, chiar interpretând live, îşi imagină ea.
- Lia... o întrerupse el. Când vom ajunge înapoi pe Terra, nu voi organiza nici un concert şi nici o expoziţie, pentru că nu sunt nici pictor, nici cântăreţ. N-am de gând să mă reprofilez. Voi rămâne exact ceea ce sunt şi acum. Nu altceva!
- Ceea ce eşti acum?! Cum aşa?! Adică, vei fi comandantul?! se miră ea.
- Comandantul?! Nu, bineînţeles... Al cui comandant aş mai putea fi atunci?! Deci, nu comandant, ci doar matematician! Mai exact, profesor de matematică, la Institut, preciză el.
- Asta-ţi doreşti cel mai mult? se lămuri ea.
- Absolut, afirmă el, categoric. Întotdeauna mi-am dorit acest lucru. Nimic altceva.
- Şi celelalte, Luci?! Doar te pricepi atât de bine... Ar fi păcat să nu-ţi valorifici talentul.
- Nu! Celelalte, ca şi gătitul, vor rămâne doar un hobby, găsi el termenul potrivit pentru a le defini.
- Hobby?! Doar atât?
- Exact; doar atât, răspunse el, foarte sigur de acest amănunt. Ştii, ţi-am spus de la început că mă pricep la multe alte mărunţişuri.
- Mărunţişuri?! Păcat... Sunt atât de frumoase, se referi ea la cele două picturi. Când ai avut timp să le termini? Ai fost mereu atât de ocupat, în ultima vreme...
- Timp?! Timp am avut destul la dispoziţie; nu e ceva de care să fi dus lipsă.
- Tu întotdeauna ai suficient timp la dispoziţie, pentru toate. Cum reuşeşti?
- Secretul stă în modul în care ţi-l organizezi. Trebuie să ştii să-ţi alegi priorităţile; să-ţi stabileşti un program strict pe fiecare zi, apoi trebuie să urmăreşti să-l respecţi, pe cât posibil, explică Lucian.
- Şi care sunt priorităţile tale? se interesă Lia.
- Acum şi întotdeauna... Tu! Tu eşti prioritatea mea, preciză el, privind-o intens. Şi... Uite ce prost sunt! Cum de nu m-am gândit mai înainte?!
- La ce anume?! se miră ea.
- Păi, tablourile astea... Erau gata şi joi, de ziua ta. Iar eu nu ştiam ce cadou ţi-aş putea oferi. Ţi-aş fi putut da aceste două tablouri. Dar nu-i nimic; ţi le pot da şi acum. Deci, sunt ale tale!
- Ale mele?! Luci, mi-ai dat deja un cadou.
- Ştiu. Şi care-i problema?! Nu-ţi pot da altul? Eu cred că pot. Chiar dacă-i puţin mai târziu, e totuşi bine. Deci, un cadou mai devreme cu câteva zile, iar celălalt mai târziu cu câteva zile... Nu-i rău!
- Nu, deloc, zâmbi ea. Şi chiar, de unde ai lănţişorul?
- De la mama. Ea mi l-a dat, înainte de a pleca în misiune, chiar în seara dinaintea lansării, ca să-mi poarte noroc şi să-mi amintească de ea, recunoscu el, ca de obicei, cu sinceritate.
- Atunci, poate n-ar fi trebuit să mi-l dai mie.
- Ba da, ar fi trebuit, zise el. Un timp l-am purtat chiar eu, dar apoi l-am pus în sertar... Deci, acum stă mult mai bine acolo unde e, decât în sertarul în care îl păstram eu. Iar având în vedere că se află tocmai la cea pe care o iubesc, sigur îmi poartă mult mai mult noroc astfel. În plus, la tine îl văd zilnic, deci, îmi aminteşte şi de mama mai des, pentru că, dacă-l păstram închis în sertar, nu-l scoteam zilnic de acolo, să-l văd şi să-mi amintesc de mama.
- Dar crezi că mama ta ar fi fost de acord să mi-l dăruieşti mie?
- Sper. Practic, n-ar avea de ce să fie împotrivă, presupuse el, apoi schimbă subiectul: Deci, îţi plac tablourile?
- Da, sunt absolut superbe. Amândouă. Şi cel cu primăvara, cât şi cel cu portretul meu.
- Vrei să le duc în rezerva ta?
- Nu, stau mai bine aici. Doar pentru că în rezerva mea e destul de înghesuială, explică ea, admirând tăcută cele două tablouri, din apropiere.
Le găsea cu adevărat splendide! Insistă cu privirea asupra portretului ei, remarcând asemănarea dintre ea şi chipul reprezentat în pictură. Deci, Lucian o pictase cât mai aproape de realitate. Chiar şi licărirea vioaie a ochilor ei albaştri părea reală. Într-un cuvânt, îi plăcea, tare mult. Iar lui Lucian îi convenea faptul că ea admira atât de mult cele două pânze, mai ales pe cea cu portretul ei. După ce consideră că admirase destul cele două pânze, Lia se întoarse zâmbitoare către pictor şi înaintă încet spre el. „Ce are de gând?” se întrebă el, privind-o nedumerit.
- Mulţumesc pentru noul cadou, rosti ea în momentul în care ajunse lângă el, adăugând şoptit: Te iubesc, logodnicul meu!
El rămase locului, ca paralizat, fără a schiţa nici un gest. Cuvintele „Te iubesc, logodnicul meu”, rostite de Lia, îi încântară auzul. Practic nici nu realiză faptul că ea, ridicându-se puţin pe vârfuri, îl îmbrăţişase timid şi pentru prima oară de când erau logodnici, îl sărută uşor, nu pe obraji, ci abia atingându-i buzele, apoi se îndepărtă de el mult mai repede decât se apropiase. Dar, pentru prima oară de când erau logodnici, ea îl sărutase pe el, nu invers, deşi poate nu aşa cum şi-ar fi dorit el. Surprins însă de gestul ei neaşteptat, Lucian îşi dădu seama de abia după ce ea se îndepărtase de el, că nici măcar n-o îmbrăţişase, câtuşi de puţin.
- Logodnicul meu?! rosti el şoptit într-un târziu, încă emoţionat, ba parcă chiar uimit de modul în care ea îi mulţumise. Logodnicul meu... repetă el, zâmbind visător.
- Da, îl aprobă ea. De ce te miri aşa?! Doar asta eşti, logodnicul meu, nu?! Deci, îţi pot spune astfel.
- Probabil... Însă nu mi-ai spus aşa până acum. Îmi place cum sună. M-aş putea obişnui astfel, să ştii, spuse el, fără a-şi lua ochii de la ea.
Era fericit în acel moment, ba chiar ameţit, de parcă nu-şi dădea seama ce se petrecea cu el. Pentru prima oară, Lia i se adresase cu „logodnicul meu”, ba chiar îl şi sărutase, luând de data aceasta ea singură iniţiativa. Pentru o clipă doar, se gândi că, de fapt, nu el era primul pe care îl sărutase, ci Sid Kelso, amintindu-şi fără să vrea de acea seară în care o zărise împreună cu Sid la o masă, într-un restaurant, iar ea îl sărutase pe fratele Sonyei. Dar ce conta oare acel amănunt minor?! Alungă rapid acel gând menit să-i umbrească fericirea, fiindcă n-avea rost! Deci, nu se mai gândi la Sid şi la acel incident de atunci, în mintea lui rămânând astfel loc doar pentru el şi logodnica lui, Lia; în plus, îşi aminti că, de fapt, tot pe el îl sărutase ea prima oară, cu mult înaintea lui Sid, atunci, demult, când rămăseseră blocaţi în peştera aceea întunecoasă... Da, chiar îl sărutase atunci, timid, însă tot ea pe el, nu invers; el n-ar fi îndrăznit în acele momente! De altfel, glasul ei îl întrerupse din visare:
- Luci, aş putea vedea celelalte picturi de aici?! Pentru că nu le-am văzut până acum, deşi de mult îmi doresc acest lucru.
- Sigur, le poţi vedea, se trezi el aprobând-o, fără ezitare, deşi parcă nu asta avusese de gând să-i spună.
Dat fiind că primise aprobarea lui, Lia se îndreptă spre celelalte picturi prezente în încăpere. Le văzu pe rând, una câte una, iar toate i se părură, fără deosebire, foarte reuşite, frumoase! Din când în când, la cererea ei, Lucian îi spunea când anume pictase pânza despre care îi cerea ea informaţii. După o oră-două, timp în care ea admiră toate picturile prezente în atelier, amândoi ieşiră din încăpere.
- Şi acum încotro?! se interesă Lia.
- Spre pasajele secrete, normal, o lămuri scurt Lucian.
- Ce bine! exclamă Lia. Sunt cu adevărat foarte curioasă. De abia aştept să le văd.
- Îţi vei satisface de îndată curiozitatea, pentru că le vei vedea.
Lia îl urmă fără a şovăi, într-adevăr, foarte curioasă, aceste pasaje secrete prezente în nava albastră trezindu-i interesul încă de când auzise despre existenţa lor pentru prima oară, în mod indirect, tot de la logodnicul ei, care, de fapt, îi povestise tatălui ei despre ele. Merseră până la capătul culoarului îngust, cel cu atelierul de pictură, însă în direcţie opusă culoarului cu rezervele lor, deci, se îndepărtară destul de mult de puntea principală. Ajunşi la capătul culoarului îngust, coborâră spre unul dintre acele locuri ale navei care permitea accesul spre motoare.
- Luci, pe aici se ajunge la motoare, îi aminti Lia.
- Ştiu, evident, murmură Lucian, aprobator.
- Şi unde ar putea fi pe aici acele pasaje secrete?! se miră ea.
- Vei vedea, replică el sec, fără a-i oferi alte detalii.
Ajunşi în locul respectiv, Lucian se îndreptă spre ceea ce părea a fi unul dintre pereţii exteriori ai navei. Evident, pe partea din interior a peretului respectiv se afla, inevitabil, acea aparatură modernă, performantă, prezentă aproape peste tot la bord, care însă, fiind vorba despre o navă spaţială, era absolut necesară. Apropiindu-se, Lucian introduse în memoria unui astfel de micuţ aparat o parolă codificată, cu o combinaţie destul de ciudată, dificilă de reţinut, după care Lucian îndepărtă acel micuţ dispozitiv de la locul său, luându-l asupra lui. Nu după mult timp, în ceea ce se dovedi a fi totuşi un perete fals, apăru o deschizătură de mărimea unei uşi, bine camuflată, ce permitea accesul spre pasajele secrete ale navei „Pacifis”.
- Ingenios, aprecie Lia. N-aş fi ghicit niciodată. Nu intrăm?!
- Un moment, îi domoli Lucian entuziasmul. N-a mai intrat nimeni de destul de multişor pe aici, aşa că, înainte de a trece dincolo, trebuie să pornesc sistemul de menţinere al vieţii, ca să avem ce respira; cât şi sistemul de iluminare, altfel ar fi mai întuneric decât în peştera aceea, în care am fost blocaţi, iar pe întuneric ne-ar fi foarte greu să înaintăm, fără lanterne la noi. Iar eu n-am nici o lanternă. Presupun că nici tu.
- Nu, nici eu, spuse Lia scurt.
- Gata, acum putem intra, o anunţă el, după ce pornise sistemele de care amintise.
- Sigur? se arătă Lia dornică de a nu avea nici un dubiu în această privinţă.
- Absolut, afirmă Lucian, făcându-i galant loc. După tine, o invită el.
- Nu, refuză ea. Ia-o tu în faţă, fiindcă tu eşti ghidul, ca să mă exprim astfel. Pentru că tu cunoşti aceste locuri, în timp ce eu, nu.
- Bine. Dacă asta doreşti, de acord, rosti el, trecând primul dincolo de uşă.
În curând intră şi Lia, pentru prima oară aflată în acel loc. În urma ei, uşa se închise automat, destul de silenţios, ermetic, după închidere neputând fi sesizată sub nici o formă existenţa vreunei uşi sau a unei alte deschizături asemănătoare, cu o întrebuinţare identică. De cum intră, cercetă atentă cu privirea-i albastră interiorul, nu foarte puternic iluminat, suficient însă pentru a putea observa clar pe unde mergeau. Era o scară, ce ducea în jos. Locul era îngust, strâmt, astfel încât pe o treaptă n-ar fi avut loc sub nici o formă două persoane, una lângă alta.
- Coborâm? o întrebă Lucian, după ce-i acordase un timp în care ea să se acomodeze cu interiorul.
- Da, îl aprobă într-un târziu, pornind încet în urma lui, în jos.
Ajunseră jos, la capătul treptelor. De aici pornea în faţă un culoar lung, la fel de îngust şi slab iluminat, al cărui capăt nu se zărea nu numai datorită lungimii sau îngustimii sale, ci şi din cauză că totuşi nu era un culoar drept, ci cotit, urmând, evident, conturul exterior al navei albastre. Ca şi în cazul treptelor, nici aici n-ar fi avut loc unul lângă altul. Aşa însă, unul în spatele altuia, dispuneau de destulă libertate în mişcări. Cum Lucian o luase în faţă, tot el era primul, iar Lia n-ar fi reuşit să treacă pe lângă el, pentru a ajunge înaintea lui, pentru că acest mod de deplasare era practic imposibil.
- Cam lung şi îngust drumul ăsta, aprecie Lia, strâmbându-se uşor. Aşa e peste tot?!
- Nu peste tot, evident, replică Lucian.
- Pariez că Nis ar trebui să se aplece, pentru a putea să înainteze pe aici, ceea ce ar fi destul de greu pentru el.
- Dacă astfel consideri, n-ar trebui să pariezi, pentru că ai pierde. Având în vedere faptul că Nis a participat la construcţia navei, s-a ţinut mereu cont de înălţimea lunganului, peste tot. Deci, dacă lunganul nostru are 2,18 m, aici, înălţimea acestui loc, variază între 2,20-2,25 m, pentru ca el să poată înainta peste tot, fără a întâmpina neplăceri de acest gen. Pentru că n-ar fi deloc comod sau plăcut să înaintezi printr-un spaţiu strâmt, văzându-te obligat să stai şi cocoşat, pe deasupra, mai ales că el e şi claustrofobic.
- Deci, s-a ţinut cont de înălţimea lui...
- Da, normal, peste tot. În navă înălţimea variază între minim 2,20 m şi maxim 2,50 m, evident, din cauza lui Nis. 2,50 m e înălţimea de pe puntea principală; sus, nu aici, în pasajele astea secrete. Şi deci, cum ţi se par pasajele secrete? îi ceru el părerea.
- Nu ştiu. Deocamdată, doar ciudat şi îngust; în rest, nu ştiu... Ai zis că nu e peste tot aşa.
- Păi, nu e. Doar ţi-am spus că nu.
- Şi când ajungem prin alte părţi?
- Imediat. Ai puţină răbdare!
- Ce se află dincolo de aceşti pereţi? se interesă ea.
- În partea asta, exteriorul albastru al „Pacifis”-ului, spuse Lucian, indicând peretele exterior. Iar dincolo de acesta, presupun că aerul alb şi dens al Proximei. Iar în partea aceasta, motorul principal al navei noastre.
- Motorul principal?! se miră Lia. Trebuie să fie teribil de cald aici în timpul zborului navei, când, evident, motorul principal este pornit.
- Nu, o contrazise Lucian. De ce ar fi teribil de cald?! Întregul adăpost este bine gândit şi foarte bine izolat, protejat, atât termic, cât şi fonic, astfel încât activitatea motorului principal să nu fie în nici un fel resimţită de cei care ar ocupa acest spaţiu, la un moment dat.
- Ah... se dumiri Lia. Şi cum de poate fi acest loc secret?! Noi, ceilalţi, cum de nu ne-am putut da seama de existenţa lui? Drept ce ne-a fost prezentat nouă?
- Acest spaţiu este trecut ca fiind ocupat de motoarele navei, deci, astfel v-a fost prezentat vouă.
- Aşa, deci... Şi nici măcar Mihăiţă nu şi-a dat seama de şmecherie?!
- Mihăiţă...?! repetă Lucian, încruntându-se uşor pentru câteva clipe, revenindu-i în minte scena pe care i-o făcuse acesta. Nu, se pare că nici măcar el nu s-a prins. De altfel, n-ar fi avut motive să-şi închipuie că ar putea exista asemenea pasaje secrete.
În curând ajunseră la capătul culoarului îngust, dar se părea că nu se poate trece dincolo de acest capăt.
- Cum?! Asta-i tot?! Parcă spueai că nu-i aşa peste tot, îi aminti ea.
- Şi nu te-am minţit, o asigură el, scoţând la iveală un micuţ aparat, în memoria căruia introduse, se pare, acelaşi cod cifrat ca şi cel folosit la intrarea în pasajele secrete.
- De unde ai aparatul acesta? îl întrebă ea.
- De la intrare, o lămuri el.
- De la intrare?! se miră Lia. N-am observat când l-ai luat de acolo.
- Înseamnă că n-ai fost foarte atentă la detalii, replică el.
În curând se deschise o uşă, apărută ca de nicăieri, deci, la fel de bine camuflată ca şi cea de la intrare, iar astfel îşi putură continua drumul dincolo de acea uşă. Aici spaţiul nu mai era la fel de strâmt. Era o sală destul de largă, foarte bine dotată, cu aparatura necesară.
- Ce-i aici? întrebă Lia, curioasă.
- Un fel de „punte principală”. De aici se poate controla şi dirija zborul navei.
- Zău?! Iar această aparatură este conectată la cea de pe adevărata punte principală?
- Nu, deloc! Lucrează independent, pentru ca în caz de nevoie, să putem menţine controlul asupra navei noastre de aici.
- Deci, există şi o „punte principală”. Ce altceva mai e pe aici?
- Bineînţeles, rezerve, pentru membrii echipajului, aici, doar zece la număr.
- Rezerve?! se miră Lia sincer. Sunt şi rezerve aici?
- Normal. Altfel unde am sta, dacă am fi nevoiţi să utilizăm pasajele secrete?! Pe acel culoar îngust?! Nu cred că i-ar conveni nici unuia dintre noi.
- Ai dreptate. Deci, acest adăpost secret este conceput în aşa fel încât să poată fi ocupat, la nevoie, de toţi membrii echipajului, pentru o perioadă mai lungă.
- Întocmai, o aprobă Lucian.
- Scuză-mă, dar ce am putea mânca aici, în acest caz?
- Desigur, există o bucătărie şi o magazie alimentară, foarte bine aprovizionată. Deci, presupun că n-am muri de foame.
- Mai ales, nu cu tine prin preajmă, îl completă ea.
- Adevărat. Dar mai sunt şi roboţii, adăugă el.
- Am putea vedea una dintre aceste rezerve de aici? deveni Lia curioasă, din nou.
- Sigur, o aprobă el. Chiar şi mai multe, dacă vrei. Nu ne împiedică nimic.
Lucian îşi conduse logodnica cea curioasă spre una dintre acele rezerve, prima care le ieşi în cale. Intrară amândoi. Lia îşi roti privirea, cercetând atentă rezerva, mobilată cam în acelaşi stil cu cele pe care le ocupau ei.
- Deci, sunt gata mobilate... Cui îi era destinată această rezervă?
- Nimănui anume. Aceste rezerve nu au fost destinate cuiva; pur şi simplu, fiecare îşi poate alege pe cea care i s-ar părea a fi mai convenabilă.
- Şi Nis?! întrebă Lia.
- Da, în cazul lui, ar fi valabilă chestia cu rezerva destinată special pentru el.
- Cum aşa?! se miră Lia.
- Pentru că salteaua din acea rezervă este una confecţionată la comandă, pe măsura lui, special pentru el, pentru a se putea odihni confortabil, explică Lucian.
- În cazul lui, e de înţeles. Presupun că la fel se întâmplă şi cu salteaua pe care o ocupă el în mod normal, cea din rezerva lui, de sus.
- Evident, o aprobă Lucian. Pe una obişnuită, Nis nu s-ar putea odihni cum trebuie; ar fi mereu obosit şi prost dispus. Nu cred că am vrea să-l vedem astfel zilnic, morocănos, n-ar fi deloc plăcut. Nici pentru noi, nici pentru el.
- Cam multe condiţii speciale, pentru o singură persoană.
- Păi, da, dar e vorba de Nis, iar el merită, orice. Adică, nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost această misiune fără el.
- Ai dreptate... Aceste rezerve de aici nu par a fi mai mici decât celelalte, cele pe care le ocupăm noi.
- Nici nu sunt mai mici decât acelea. În privinţa dimensiunilor, sunt absolut identice.
- Deci, de asta mi se păreau mie la fel. Sunt şi mobilate asemănător.
- Da, aşa e. În plus, dacă n-ai observat, chiar şi aceste rezerve, ca şi celelalte, sunt dotate, fiecare, cu câte o „baie”.
- Zău?! păru Lia din ce în ce mai uimită, intrând în baia acelei rezerve. Şi aş putea să beau apă de aici, de la robinet?
- Mă tem că nu. Doar pentru că n-am pornit şi sistemul de alimentare cu apă, când am intrat. Nu m-am gândit că ar fi nevoie.
- Nu contează; nu mi-e chiar atât de sete. Deci, în afară de rezerve, bucătărie şi magazie alimentară, ce altceva mai e pe aici?
- Evident, ceva ce n-ar putea lipsi, cabinetul medical, dotat cu tot ce-i este necesar.
- Aşadar, Stela şi-ar putea exercita oricând meseria, nestingherită, chiar şi aici.
- Bineînţeles, o aprobă Lucian. Chiar şi campionul, doar sunt destule computere pe aici.
La cererea Liei, vizitară şi alte câteva dintre rezervele existente aici, în acest loc secret, ca şi bucătăria, magazia alimentară, neatinsă până în acel moment, deci, intactă, apoi şi cabietul medical. Lia se minuna de tot ceea ce vedea, susţinând că este absolut fabulos, de parcă ar fi fost ceva inedit, nemaivăzut...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!