agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-11-25 | |
*114. Navetele de salvare. Portretele.
Deci, întârziară destul de mult prin pasajele secrete ale navei albastre. Lia era absolut încântată de cele văzute aici, iar Lucian era mulţumit văzând-o atât de entuziasmată, doar îi convenea să facă totul pe placul logodnicei sale. La un moment dat, Lia îşi opri privirea asupra unei uşi, dincolo de care nu intraseră încă. Aşa că îşi întrebă logodnicul, indicându-i uşa respectivă: - Şi acolo ce mai e? - Poftim?! Unde?! Ah, acolo... observă Lucian direcţia indicată de Lia. Nimic! Nu-i nimic acolo. - Nimic?! repetă ea surprinsă. Hai să intrăm! Vreau să văd şi acel nimic. - Nu, negă el. N-ar fi bine. - De ce n-ar fi bine? - Pentru că... Pur şi simplu, n-ar fi, evită Lucian să-i ofere vreo explicaţie în acest sens, de orice fel. - Nu înţeleg. Dacă nu-i nimic, să intrăm şi acolo, stărui ea. - Nu, o refuză el. Hai mai bine să-ţi arăt navetele de salvare, cu care putem părăsi nava în caz de urgenţă, propuse el, sperând să-i trezească interesul spre acestea şi să i-l distragă de la încăperea aceea, pe care insista ea s-o viziteze. - Navetele de salvare?! repetă ea, părând interesată de propunere. Există şi aşa ceva? - Evident că da, zâmbi el, mulţumit că reuşise să-i atragă atenţia asupra acestora. Sper însă că nu vom fi nevoiţi să le utilizăm niciodată. N-aş vrea să abandonăm nava. - Ai dreptate. Să le vedem, exclamă ea, foarte curioasă. - Bine, să le vedem, o aprobă el, deschizând, tot cu ajutorul micuţului dispozitiv luat de la intrarea în pasajele secrete, o altă uşă secretă, foarte bine camuflată, a cărei existenţă nu putea fi remarcată, dacă nu ştiai sigur că ar fi totuşi acolo. Dincolo de această nouă uşă, apăru un alt culoar, nu foarte îngust, care ducea, evident, spre locul în care erau amplasate navetele de salvare. - Câte astfel de navete există? se interesă Lia, pornind pe acel culoar, alături de Lucian, de data aceasta, aici având loc unul lângă altul fără probleme. Uşa se închise în urma lor, dispărând brusc, ca şi cum nici n-ar fi existat. - Douăzeci, îi răspunse Lucian scurt. - Şi cât sunt de mici? continuă ea. - Nu foarte mici, dar nici foarte mari. - Câte persoane ar putea intra într-o astfel de navetă? - Două, replică Lucian. Eu, unul, n-aş intra, decât cu tine, evident, adăugă el, zâmbind. - Şi sunt uşor de manevrat, sau de pilotat? întrebă ea, fără a lua seama la remarca lui precedentă. - Da, nu-i foarte dificil. Oricare dintre noi s-ar putea descurca, presupuse el. - Şi de ce există aceste navete în dotare? - Cum adică, de ce?! Pur şi simplu, există, pentru orice eventualitate. Iar lăsând la o parte gluma, în caz de necesitate, existenţa lor e chiar foarte utilă, deci, binevenită. - Nu cred că tu ai fi vreodată de acord cu utilizarea lor. - Atunci vei fi surprinsă să afli că totuşi, aş fi de acord, numai în caz de strictă necesitate. Ţin foarte mult la „Pacifis”, însă viaţa membrilor echipajului e mult mai importantă decât nava aceasta. În special, viaţa ta... Dar nu, spun prostii; oi fi eu îndrăgostit de tine, însă trebuie să admit că şi viaţa celorlalţi e la fel de importantă, ca şi a ta; a oricăruia dintre noi. Însă bineînţeles că înainte de a lua o asemenea decizie, de părăsire a navei noastre, de abandonare, aş face tot ce mi-ar sta în putinţă pentru a nu fi totuşi nevoie să recurgem la o asemenea măsură extremă, spuse Lucian, cu multă seriozitate. - Îmi închipuiam eu că n-ai renunţa atât de uşor la „Pacifis”. Însă dacă o asemenea situaţie n-ar putea fi evitată, indiferent de ce ai face tu?! - Atunci, evident că aş fi de acord cu abandonarea imediată a navei. Viaţa echipajului e mai presus de orice. - Şi de ce sunt 20 de astfel de navete? - Nu ştiu de ce, dar atâtea sunt. - Deci, în toate ar putea intra 40 de persoane, calculă rapid Lia. - 38, o corectă Lucian. Pentru că una dintre aceste navete este destinată exclusiv celor doi roboţi, să se poată şi ei salva, în caz de nevoie. - Ce bine, exclamă Lia. Chiar intenţionam să te întreb ce-ar face roboţii într-o asemenea situaţie. - Bineînţeles, nu i-am putea lăsa la bordul navei, neajutoraţi. Nu i-am abandona. În curând, ajunseră în locul în care se aflau navetele de salvare. Lia cercetă atentă locul şi zări ceea ce dorea să vadă în acel moment: navetele de salvare, 20 la număr, fiecare fiind amplasată în câte un mic hangar, aliniate frumos. Lia le privi cu interes şi se apropie de una dintre navete. Cu fuzelajul albastru, ca al „Pacifis”-ului, Lia constată că vehiculele de salvare nu erau atât de mici cum s-ar fi aşteptat ea, ba chiar destul de mari, aproape de mărimea unui avion de pasageri, ce-i drept, unul mai micuţ. - De ce spui că ar putea intra doar două persoane? Am impresia că ar putea intra chiar mai mulţi, fără prea mare efort. - Adevărat, de intrat, ar putea intra, însă fiecare navetă este proiectată pentru minim două persoane, cărora le este asigurată astfel supravieţuirea timp de 5-6 ani. Dacă intră mai mulţi, atunci acest termen se scurtează simţitor. Pentru că fiecare dintre aceste navete are o cantitate de provizii alimentare şi de apă care poate asigura supravieţuirea a două persoane timp de 5-6 ani. De asemenea, există şi două mini-rezerve, fiecare cu câte un pat, de fapt, evident, o saltea. Dar nu cred că dormitul ar constitui cea mai mare problemă în cazul utilizării acestor navete. - Două mini-rezerve?! reţinu ea acest amănunt. Şi dacă în fiecare navetă ar intra doar câte o singură persoană, atunci n-ar putea supravieţui mai mult timp cu proviziile de care dispune? - Ba da. Practic, termenul s-ar dubla, devenind între 10-12 ani, însă combustibilul de care dispune fiecare navetă în stoc s-ar consuma tot în 5-6 ani. Iar având în vedere faptul că viteza acestor navete este cu mult mai mică decât cea a navei noastre, distanţa pe care o astfel de navetă ar putea-o parcurge în 5-6 ani este cu mult mai scurtă decât cea pe care ar parcurge-o „Pacifis” în aceeaşi perioadă de timp. - Aha. Deci, dacă „Pacifis” poate ajunge de aici, de pe Proxima, pe Terra în 5-6 ani, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul navetelor. Deci, dacă am părăsi suprafaţa Proximei cu aceste navete, nu am ajunge pe Terra în 5-6 ani? - În nici un caz! Nici măcar la jumătatea distanţei. Deci, cu aceste navete, nici măcar după 10-12 ani n-am ajunge pe Terra, plecând de aici, ba nici măcar în apropierea galaxiei noastre, Calea Lactee. În schimb, „Pacifis” ar consuma întreaga cantitate de combustibil de la toate cele douăzeci de navete în mai puţin de o lună, iar pe a unei singure navete, în mai puţin de 24 de ore, perioadă în care cu siguranţă n-ar reuşi să parcurgă aceeaşi distanţă pe care o astfel de navetă ar parcurge-o cu aceeaşi cantitate de combustibil. Deci, nu ştiu cum ar fi mai avantajos, din acest punct de vedere. Dar oricum ar fi, tot n-aş vrea să ne aflăm vreodată în situaţia în care să fim nevoiţi să abandonăm nava; „Pacifis” ne oferă totuşi confort şi siguranţă; în plus, posibilitatea de a ajunge la termen pe Terra. - Bineînţeles, îl aprobă Lia. Cine ar dori oare aşa ceva?! Presupun că nici unul dintre colegii noştri. - Ai dreptate, nici unul. Oricum, „Pacifis” are acum la bord, în rezervoare, suficient combustibil pentru următorii 7-8 ani, dacă nu chiar zece ani, deci, clar ne va ajunge până pe Terra. Pe drum până aici, n-a consumat nici măcar jumătate din cantitatea de combustibil de care dispunea iniţial, ci doar ceva mai mult de 40%. - Luci, putem intra într-o navetă? îl întrerupse Lia din explicaţii, cu această propunere. - Sigur că da, dacă vrei, o aprobă el. - Atunci, să intrăm, păru ea încântată de idee, pornind grăbită înaintea lui. Intră fără să stea prea mult pe gânduri în interiorul primei navete care-i ieşi în cale. Lucian apăru şi el imediat în urma ei. - Uau... exclamă ea admirativ, privind interiorul navetei. Nu-i deloc rău pentru o navetă de salvare, aprecie ea, plăcut surprinsă de aspectul interior al navetei. Ce zici, de aici aş putea bea puţină apă? Mi-e totuşi sete... Sau şi aici ar fi fost nevoie să porneşti sistemul de alimentare cu apă? - Nu, aici nu ar fi fost nevoie de nimic, navetele sunt independente din toate punctele de vedere de restul navei, replică el, zâmbind. Deci, cred că-ţi poţi potoli setea. Urmează-mă, îi spuse el, pornind cu paşi siguri spre locul în care ştia că va găsi apă de băut. Scoase o cană dintr-un dulăpior suspendat, o clăti bine de câteva ori, o umplu cu apă rece şi i-o oferi logodnicei sale. - Mersi, îi răspunse aceasta. - Dacă vrei, există şi suc pe aici, deci, te-aş putea servi fără probleme. Sau cu apă minerală. Sau cafea. Orice doreşti. - Nu, lasă... Mai bine să nu diminuăm stocul de provizii de care dispune fiecare navetă, refuză ea, justificându-şi refuzul. - Cum doreşti, o aprobă el. - Luci... Navetele astea au posibilitatea de a comunica cumva între ele? Adică, nu ele, ci cei ce s-ar afla la bordul lor, ar putea păstra legătura între ei? - Sigur; cum altfel?! Ba mai mult chiar, de la bordul unei astfel de navete, celelalte pot fi pornite şi ţinute sub control imediat, fără a fi nevoie ca în ele să fie prezent cineva. Pot fi dirijate toate cu uşurinţă de la bordul uneia singure. Mai vrei apă?! o întrebă el, observând că o băuse pe toată. - Mai pune-mi puţină, te rog, spuse ea, dându-i cana, pe care el i-o returnă pe jumătate plină. După ce ea se sătură de apă, bău şi el, doar o cană, apoi o clăti bine, o şterse şi o aşeză la locul ei, numai după ce se asigură că era uscată de-a binelea. Lia văzu şi mini-rezervele navetei în care intraseră, iar după ce vizitară întreaga navetă, ieşiră şi se îndreptară spre rezervele adăpostului secret. Curând ajunseră la capătul culoarului care-i adusese până la navetele de salvare. Uşa parcă dispăruse, practic nu se observa. Lucian scoase din nou micuţul dispozitiv cu ajutorul căruia putea deschide uşa, după ce introducea codul necesar. - De ce-i nevoie de parolă?! îl întrebă logodnica lui. Când s-a închis uşa, nu i-ai reintrodus parola aceea. - Nu era nevoie. Când s-a închis, s-a autoblocat, automat, deci, parola s-a reintrodus singură în sistemul de închidere al uşii, fără ajutorul meu, zise Lucian. - Deci, de moment ce am intrat noi doi aici, nu mai poate intra nimeni din afară, presupuse Lia. - Nu, decât dacă i-am deschide noi, de aici; altfel, n-ar avea cum. De altfel, asta-i şi ideea; odată intraţi aici, să nu poată pătrunde nimeni din afară. - Iar de aici ai spus că se poate deţine controlul asupra întregii nave, iar „Pacifis” poate fi cu uşurinţă dirijată de aici. Dar de pe adevărata punte principală, poate fi controlată aparatura de aici? - Nu, nu se poate. Deşi, doar un expert în informatică ar putea obţine totuşi şi aşa ceva. - Un expert?! repetă Lia, îngândurată. De exemplu, Mihăiţă al nostru? Şi atunci el cum de n-a reuşit în toţi aceşti ani să afle de existenţa acestor pasaje secrete? - Nu ştiu cum de n-a reuşit şi nici nu mă interesează! Dacă vrei să afli, de ce nu-l întrebi pe el, personal?! se încruntă el. - Scuze, Luci, nu mi-am dat seama că încă eşti supărat pe el, din cauza felului în care s-a purtat mai devreme. - Nu sunt chiar atât de rău supărat pe el; doar puţin. Mihăiţă... Nu pricep deloc ce l-o fi apucat, aşa, deodată?! Dar n-are importanţă! Doar ce am stabilit că n-o să ne gândim la ce a făcut el şi n-am de gând să mă indispun din cauza lui. În curând ajunseră din nou în locul în care Lia observase acea uşă care-i atrăsese atenţia, dincolo de care Lucian susţinea că nu s-ar afla nimic. Lia îşi opri din nou privirea asupra acestei uşi. - Te rog, Luci, să intrăm şi acolo, apoi putem pleca din pasajele secrete! - Nu, acolo nu, refuză el categoric, după o clipă de gândire. - De ce nu?! insistă ea, privindu-l rugător, într-un mod în care el n-o putea refuza, iar ea deja îşi dăduse seama de acest lucru. Te rog, Luci! Să intrăm! Te rog... - Bine, acceptă el în cele din urmă, neputând-o refuza. Deşi... Nu cred c-ar trebui, dar, dacă insişti... Te avertizez însă că s-ar putea să nu-ţi convină ceea ce vei vedea. - Dacă o să-mi convină sau nu, rămâne de văzut. Hai! Să intrăm, îl îndemnă ea, pornind bucuroasă înainte, mulţumită de faptul că Lucian n-o refuza. Uşa se deschise fără a mai fi nevoie de parolă, iar Lia trecu prima dincolo de ea. Încăperea era destul de bine iluminată, aşa că Lia reuşi cu uşurinţă să observe ce anume se afla în acea încăpere, anume, mai multe alte pânze, pictate, evident, de acelaşi Lucian. Semăna foarte mult cu atelierul de pictură, cel din afara acestor pasaje secrete. Nu înţelegea însă de ce Lucian nu fusese de acord de la bun început să intre aici. Şi de ce o avertizase, cu seriozitate în glas, că n-o să-i convină? Ce să nu-i convină? Picturile lui? Ştia acum destul de bine că el obişnuia să se ocupe şi de această activitate, deci, acest lucru nu constituia o noutate pentru ea. - Ce-i aici, Luci? întrebă ea, deşi îşi dăduse şi singură seama. - Câteva dintre picturile mele, replică el. - Le-ai adus de sus, din atelierul de pictură de acolo? - Da şi nu. Adică, unele le-am adus de acolo, altele le-am pictat chiar aici, explică el. - Le-aş putea vedea? urmă, inevitabil, întrebarea de care se temea şi la care se aştepta şi el. - Păi... Mai bine nu, crede-mă, îi răspunse el, cu sincertiate. - De ce nu?! se miră Lia. Pe cele de sus le-am văzut şi mi-au plăcut, toate. Cred că o să-mi placă şi acestea. - Acelea de sus, da; ştiu că le-ai văzut şi ţi-au plăcut. Însă, în cazul acestora de aici, nu sunt atât de sigur, se arătă el sceptic. - Te rog, Luci! Pot să le văd şi pe acestea? - Lia... începu el, însă privind spre ea, nu-şi continuă ideea. Păi, nu-ţi pot interzice să le vezi, deşi... Uff... renunţă el definitiv la încercarea de a o convinge să nu vadă acele picturi. Bine, le poţi vedea. Eu... Mai bine ies! - Nu, cum să pleci, să mă laşi singură aici?! tresări ea. Rămâi şi tu! - Dar... Nu-i bine, deloc, murmură el, ca pentru sine. Te-aş putea aştepta afară. - Luci, nu pleca, stărui ea, atribuindu-i acea privire căreia-i era imposibil să se împotrivească, să-i reziste. - Bine, acceptă el şoptit. Am să rămân cu tine, dar... Acum iar încep eu cu „dar”-ul acela al tău; şi nu-mi convine deloc. - Mulţumesc, îi zâmbi ea recunoscătoare, apoi trecu la cercetat picturile din încăpere. Lucian o urmări tăcut cu privirea, încruntându-se uşor; doar ştia el ce ştia, anume ceea ce era reprezentat pe acele pânze. De aceea susţinea că n-o să-i placă ei ceea ce va vedea. Primele picturi pe care le cercetă Lia erau cu diverse peisaje; de toamnă, iarnă, primăvară, vară, la munte, la mare, peisaje florale, peisaje din oraş, de pe Terra, de pe Proxima, altele... După un timp, ridică însă o pânză pe care era pictat un portret, reprezentând... chipul ei! - Luci, ce-i asta? îi ceru ea o explicaţie. - Ce-ar putea fi?! Ceea ce vezi! Nimic altceva! - Pricep acum de ce nu doreai să intrăm aici, sau de ce spuneai că n-o să-mi convină dacă voi vedea aceste picturi. Deşi... Nu-i chiar atât de rău. Îmi place totuşi! - Serios?! o întrebă el surprins. - Da, e frumos. Doar ai talent... Dar, stai puţin, rosti ea, privind bănuitoare spre logodnicul ei. De ce spuneai totuşi că n-o să-mi convină deloc?! Ba chiar intenţionai să pleci, să mă laşi singură... Spue-mi, sunt mai multe pânze de genul acesteia? - Păi... rosti el cu jumătate de glas, neputând să-şi continue ideea. S-ar putea, recunoscu parţial mai apoi, ca un copil vinovat, surprins asupra faptei. - S-ar putea?! repetă ea, punând deoparte pânza cu portretul ei, continuând să cerceteze restul pânzelor. Următoarea pânză pe care o ridică, o reprezenta tot pe ea, la fel şi următoarea... Lia privi o clipă spre logodnicul ei, într-un mod ce nu prevestea aproape nimic bun. - Luci?! i se adresă ea dojenitor, într-un mod în care-i cerea explicaţii referitoare la cele trei pânze cu portretul ei, pe care le găsise până în acel moment. - Păi, te-am avertizat că n-o să-ţi convină, îi aminti el. - Ştiu, replică ea scurt, reluându-şi activitatea începută. Tot căutând, găsi alte 32 de astfel de pânze, care o reprezentau pe ea, în diverse feluri; fie doar ca portret, cu părul strâns sau desfăcut; ba chiar într-una dintre pânze era reprezentată cu părul tuns scurt, iar Lia o puse deoparte pe aceea; fie ea, în întregime; în navă sau în afara ei; pe Terra, sau chiar aici, pe Proxima, în oraşul de sub cupolă sau pe suprafaţa albă a Proximei, prin aburul alb, dens; îmbrăcată fie în rochie; fie în uniformă; fie în blugi, tricou şi adidaşi; ba chiar şi în pijamale sau în cămăşuţa ei de noapte roz; fie în bluză şi fustă; cu pantaloni scurţi şi tricou. Mai găsi o altă pânză în care era din nou, un alt portret al ei, de data acesta din profil; apoi o altă pânză în care era pictată iarăşi în întregime, purtând pantaloni evazaţi şi o bluză modernă; într-altă pânză, cu o rochie de seară, lungă, elegantă; alta cu o rochie scurtă, sexy, provocatoare; una pe foaie albă, nu pictată, ci doar desenată, cu creionul. Următoarele pânze pe care le găsi, tot cu ea, nu-i conveneau mai deloc. Pentru că într-una era în costum de baie, la plajă; într-alta era ea, în rochie albă de mireasă, însă singură, fără ginere; iar în ultima, era ea, în blugi şi tricou, echipamentul ei favorit, ceea ce nu-i convenea însă era faptul că era pictată împreună cu un tip, al cărui chip nu se putea distinge, care o ţinea în braţe şi o săruta. În total, 35 de pânze numai cu ea, iar punând-o la socoteală şi pe cea de sus, din atelierul de pictură, 36. - Luci, ce-nseamnă toate astea? - Păi... murmură el şoptit şi se opri, neştiind cum să-şi continue ideea, de parcă îi pierise glasul şi nu putea rosti nimic. - Nu-mi repeta că m-ai avertizat că n-o să-mi convină, îi ceru ea, cu seriozitate. - N-am să-ţi repet, deşi e adevărat, aşa ţi-am spus, rosti el, după ce înghiţise un nod ce i se pusese în gât, împiedicându-i vorbirea. - E adevărat că m-ai avertizat, dar... 35 de pânze, toate numai cu mine?! Iar cu cel de sus, deja 36. Şi eu, care credeam că e numai acela... Ce-i cu tine?! Ai înnebunit? - Nu ştiu. Poate... De altfel, tu eşti psihiatrul, aşa că spune-mi tu, în calitate de specialist. - Nu glumi! îi impuse ea. Când ai pictat toate aceste 35 de pânze? - Când?! repetă el întrebător. Ţi-am spus doar că am timp suficient. Pe acestea însă le-am pictat când eram singur la bordul navei, în perioada aceea de separare, timp de şase luni, când eram trist şi mă gândeam la tine, zi de zi, poate prea mult... Şi dacă nu te puteam vedea altfel, cel puţin te vedeam în picturile mele. - Da, însă... 35 de pânze, numai cu mine?! Nu ţi se par totuşi prea multe?! Ce era cu tine?! Erai cumva obsedat de chipul meu? - Obsedat de chipul tău?! repetă el, îngândurat. Da, poate că eram, în sensul bun al cuvântului. Şi încă sunt, la fel de obsedat. Chipul tău mă urmăreşte în gând mereu, fie zi, fie noapte, în fiecare secundă... - Nu spune asta, te rog! Pentru că nu-mi place! Nu mă încântă deloc ideea asta. Adică... N-aş avea nimic împotrivă; picturile sunt chiar frumoase, bine realizate, cel puţin din punct de vedere artistic, însă... 35?! Toate numai cu mine?! Adică... Ce-i prea mult, strică! - Ce-ai vrea?! Ţi-am spus doar că eram îndrăgostit de tine, de mult timp... Deci, chiar şi atunci. Doream să te am aproape de mine, măcar prin intermediul acestor picturi. Iar dacă ar fi fost după mine, ţi-aş fi făcut câte un portret în fiecare zi. Şi gândeşte-te câte s-ar fi strâns astfel, timp de şase luni; în nici un caz, n-ar fi fost doar 35. Aş fi umplut aproape întreaga navă cu chipul tău. - Luci, te rog, îl atenţionă ea. Ai talent, sunt frumoase, dar... 35?! Îmi plac portretele, chiar şi cel din profil. Sau cel desenat, doar cu creionul... Cel mai mult îmi place cel în care m-ai pictat cu părul tuns scurt. Dacă aş fi sigură că mi-ar sta atât de bine, m-aş tunde imediat! Mai ales că am avut aproape mereu părul lung. Ar fi interesant; o schimbare radicală... Îmi plac chiar şi cele în care m-ai pictat în rochii, blugi, fuste, uniformă, însă ce ai de spus despre asta? i se adresă ea nemulţumită, indicându-i pânza în care era în pijamale, apoi pe cea în care era îmbrăcată cu cămăşuţa de noapte roz. - Păi... Îmi place mult acea cămăşuţă roz a ta... Şi te-am văzut destul de des astfel îmbrăcată, nu doar în pânza aceasta, replică Lucian, cu seriozitate. - Şi aceasta?! întrebă ea, indicându-i pânza în care purta costum de baie, la plajă. - Păi... E absolut senzaţională, recunoscu el de îndată, zâmbitor. - Luci... nu întârzie ea să-i atragă atenţia, prin replica-i binecunoscută. - Scuze. Însă-mi place, recunoscu el din nou. - Iar aceasta?! continuă ea, indicându-i de data aceasta pânza cu rochia de mireasă. - Şi aceasta-mi place, răspunse el sincer. - Nimic de spus, rochia e chiar frumoasă şi-mi stă bine în ea; cel puţin aici, în această pânză a ta. În realitate, n-am probat niciodată o rochie de mireasă. Iar tu m-ai pictat singură, fără un ginere. De ce? - Pentru că nu ştiu încă cine va fi acela. Sper că eu. Dacă vrei, pot adăuga imediat acest detaliu; n-o să-mi ia mult timp să mă pictez alături de tine. - Mai bine nu, îl refuză ea. Lasă-l aşa! Mai ales că, după toate astea, nu ştiu dacă vei avea vreodată ocazia să devii tu cel ce va sta alături de mine, când voi purta o astfel de rochie albă. Poate ar trebui chiar să-ţi înapoiez inelul de logodnă. - Nu, se împotrivi el, încruntându-se, îngrijorat. Nu spune una ca asta! Te rog, nu! N-aş putea suporta... - Nu-ţi face griji, îl linişti ea. Nu ţi-l înapoiez, doar din simplul motiv că pânzele sunt foarte reuşite, toate. Deci, într-un fel, îmi plac totuşi. Chiar şi acesta, spuse ea, indicându-i pânza în care se afla în braţele unui tip, care o săruta. Deşi... Cine-i individul?! - Nu ştiu sigur, răspunse el, mai liniştit; era cât pe ce să intre în panică. Aş putea fi eu. Atunci când te sărut. Astfel, adăugă el şi evident, se apropie de ea, o îmbrăţişă şi o sărută, cu tandreţe, şoptindu-i: Te iubesc! Mult de tot. Te rog, iartă-mă, dacă am greşit cu ceva faţă de tine, pictând toate aceste pânze. Dacă vrei, le putem rupe, arunca, sau chiar să le dăm foc. Cum vrei tu! - Nu, ce tot spui?! se împotrivi ea categoric. Sunt totuşi frumoase. Şi cred că ai lucrat mult la ele. Deci, să le păstrăm. Dar mai bine aici, în acest atelier, nu în cel de sus. - Fie, o aprobă el. Mereu aşa cum doreşti. Deci, mai suntem logodnici?! - Da, încă suntem, îi răspunse ea, zâmbind. Dar să nu mă mai pictezi! 36 de pânze, numai cu mine, cred că sunt de ajuns, deocamdată... - Bineînţeles, acceptă el din nou. Cum vrei tu, stăpâna inimii mele... Te iubesc, îi repetă el zâmbind şi o sărută încă o dată, apoi se îndepărtă uşor de ea. - Cred că ar trebui să plecăm, presupuse ea. E destul de târziu. - Dacă vrei tu, plecăm, îi dădu el iarăşi ascultare, aşa că, după ce aşezară pânzele la locul lor, părăsiră încăperea. Apoi lăsară-n urma lor şi „puntea principală” din pasajele secrete. Erau deja pe culoarul îngust, de data aceasta, Lia fiind prima. Urcară în scurt timp şi treptele ce-i duceau spre ieşirea din pasajele secrete. Lucian introduse codul de acces în micuţul dispozitiv electronic, iar uşa se deschise, ca de nicăieri. Trecură dicolo de ea, ajungând în sala care permitea accesul spre motoarele navei. - Luci, codul pe care-l utilizezi la deschiderea acestor uşi secrete, bine camuflate, e mereu acelaşi? - Da, evident; altfel n-aş putea şti care e, dacă s-ar schimba mereu; m-aş încurca. Aşa însă, nu-l pot uita, explică el, apoi aşeză micuţul dispozitiv la locul lui. Nu uită să oprească sistemul de menţinere al vieţii şi pe cel de iluminare. În urma lor, uşa secretă dispăru miraculos, instantaneu, transformându-se parcă într-unul dintre pereţii exteriori ai navei albastre, care, pe partea aceasta, din interior, era bine „căptuşit” cu aparatură ultramodernă. Se încheiase, deci, astfel, vizita lor în pasajele secrete ale navei „Pacifis”. Se îndreptară spre puntea principală, cea de „sus”... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate