agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1055 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-11-26  |     | 



*117. Domnişoara Simmy Nov.

Lucian ar fi dorit să se retragă pentru a se odihni, de preferinţă în rezerva lui din nava albastră, dar cum deja era ora 13.10, nu-şi putea îndeplini această dorinţă, pentru că se apropia ora la care urmau să se întâlnească din nou cu fraţii Kelso, Sonya şi Sid.
- Luci... i se adresă Lia în timp ce se îndreptau spre locul de întâlnire. Te poţi retrage, dacă eşti prea obosit, te înţeleg. Mă pot întâlni doar eu cu cei doi fraţi Kelso şi am să le explic, fără prea multe amănunte, care-i situaţia. Sunt sigură că vor fi înţelegători. Cu alte cuvinte, du-te să te odihneşti; eşti rupt de oboseală.
- Nu, lasă, protestă el. Mă descurc eu; nu-i cine ştie ce. Nu sunt chiar atât de obosit încât să lipsesc de la întâlnire, din nou. Mai ales că am mai lipsit de la ultima întâlnire, cea de miercuri. Iar tu tot nu mi-ai spus, nici până acum, despre ce aţi discutat, mi-ai rămas datoare.
- Îmi pare rău, n-am omis intenţionat. Am să-ţi spun, în curând. Sau dacă vrei, ţi-ar putea spune chiar Sonya şi Sid.
- Nu. Aş prefera să-mi povesteşti tu, nu ei. Dar nu cred că tot azi. Ar fi deja prea mult pentru o singură zi.
- Înţeleg, acceptă Lia. Atunci, o să-ţi spun mâine, spre exemplu. Sper să fie bine aşa.
- Desigur, e perfect, o aprobă el. Mâine să fie. Tot e mai bine decât deloc.
- Sigur e mai bine, confirmă Lia.
- Bietul Spotty... adăugă Lucian o remarcă ce nu părea a avea nici o legătură cu subiectul discuţiei.
- Bietul Spotty?! se miră Lia, neînţelegând sensul cuvântului „bietul”, în cazul dalmaţianului.
- Da, bietul de el! repetă cât de firesc posibil Lucian. Trebuia să-l ducem în navă de dimineaţă, să mănânce şi el ceva. În schimb, nu numai că nu l-am dus, e încă aici, cu noi, plimbându-se prin oraş, deşi e trecut de amiază.
- Se pare că lui îi convine, observă Lia.
- Tot ce se poate să-i convină lui, însă nu despre asta e vorba, ci despre faptul că n-a mâncat nimic de aseară. Poate că i-e foame, dar pe aici, prin oraş, nu avem ce să-i dăm de mâncare.
- Ba am avea, căci presupun că dacă nouă nu ne face nimic rău mâncarea artificială de aici, presupun că nici lui nu i-ar face.
- Tot ce se poate, însă prefer să evităm mâncarea artificială în cazul lui.
- Ai dreptate, îl aprobă Lia. E mult mai indicat să procedăm astfel în cazul lui. Însă cum el nu se plânge, presupun că va rezista fără probleme până vom ajunge înapoi în navă, în seara asta.
- Sigur va rezista. Sper, replică Lucian.
- Păi, nu mai încape nici o îndoială. Doar e tare isteţ dumnealui. N-ai văzut ce bine s-a descurcat astăzi în laborator şi a salvat astfel totul?
- Nu, n-am văzut, recunoscu Lucian. Cum s-a descurcat şi ce a salvat?! se miră mai apoi, devenind curios: Cum anume a salvat totul?
- Hei, tu chiar nu te prefăceai acolo, în laborator? păru surprinsă Lia.
- Să mă prefac?! Nu, nu mă prefăceam deloc! Am aţipit de vreo câteva ori, pe bune. Şi mai ştiu că n-am văzut nimic din ce a făcut blondina.
- Ah, dar ce ai perdut! Un adevărat spectacol, de zile mari, spuse Lia, apoi îi povesti pe scurt despre isprava dalmaţianului, de data aceasta, una bună, cât şi despre modul în care se descurcase blonda.
Lucian o ascultă tăcut, mergând alături de ea spre locul de întâlnire cu cei doi fraţi Kelso, unde ajunseră în curând. Cei doi nu întârziară să apară, bucurându-se amândoi de prezenţa căţelului pătat. Observară oboseala ce se citea cu uşurinţă pe chipul comandantului, oricât încerca acesta să şi-o ascundă şi-l asigurară că s-ar putea retrage fără nici un fel de problemă, însă el nu păru deloc de acord cu această propunere, deci, nu se retrase, pentru a se odihni, ci rămase în continuare cu cei doi fraţi Kelso şi cu logodnica lui. Evident, dalmaţianul îi însoţea fără a se opune. Rămaseră în compania fraţilor Kelso până seara, în jurul orei 17.00, când aceştia se retraseră, mai mult din cauză că înţelegeau oboseala de care dădea dovadă Lucian. Aşa că el, căţelul şi logodnica lui se îndreptară la acea oră spre nava albastră, deşi Lia parcă ar fi preferat să rămână în oraş, dar nu-şi putea lăsa logodnicul singur, mai ales în starea aceea. Utilizară un avion, atât din cauza oboselii lui Lucian, cât şi din cauză că dalmaţianului chiar îi era foame de data aceasta, cu adevărat.
Iar pentru prima oară când se urca la bordul unui avion local, Lucian lăsă aparatul de zbor exclusiv pe seama computerului de bord, deci, nu se ocupă el însuşi de pilotaj. Evident, avionul ajunse repede şi fără probleme în apropierea navei alastre, chiar şi cu pilotul automat. Pasagerii coborâră din avion, „înfruntând” aerul alb al Proximei pe scurtul drum dintre avion şi „Pacifis”.
Ajunşi pe puntea principală, căţelul fugi direct spre bucătăria navei. Fiind prea obosit, Lucian nu se ocupă el însuşi de meniul dalmaţianului său, altfel, în mod normal, l-ar fi servit fără a sta pe gânduri. Aşa însă, îşi lăsă căţelul pătat în grija celor doi roboţi, care se puteau descurca foarte bine cu el, cel puţin atâta timp cât acesta nu mai „atenta” la „pantalonii” roboţilor. În plus, era şi Lia prin preajmă, deci, la nevoie, se putea ocupa şi ea de căţel. Însă acest lucru nu se dovedi a fi necesar, căci dalmaţianul nu încercă deloc să se apropie în vreun fel de „pantalonii” roboţilor, doar ştia el ce-l aşteaptă; nu uitase atât de repede.
- Lia, nu cred că mai rezist, i se adresă Lucian logodnicei sale.
- Ce vrei să spui?! întrebă ea, nedumerită.
- Cred că am să mă retrag în rezerva mea acum, să mă odihesc, cel puţin vreo două ore.
- Dar, Luci, trebuie să le ducem laptele praf celor din laborator, în seara asta.
- Ştiu, replică Lucian, cu glas sfârşit. N-am uitat. Însă putem pleca după aceea, doar nu va fi prea târziu.
- Putem?! repetă Lia îngândurată. Noi?! Adică, vrei ca eu să aştept până te vei trezi?
- Da, te rog! Dacă nu-ţi cer prea mult, te-aş ruga să aştepţi, nu mai mult de două ore.
- Două ore?! Nu-i foarte mult, dar ce să fac singură în timpul acesta?
- Nu eşti singură, se împotrivi Lucian. Eşti cu Spotty. Te poţi juca şi tu cu el. Sau, dacă vrei, poţi vizita din nou pasajele secrete, cu sau fără dalmaţian. Te poate însoţi unul dintre roboţi.
- Pasajele secrete?! Cum aş putea intra?!
- Am să-ţi dau codul de acces. Sau, la nevoie, ţi-ar putea deschide roboţii. Doar să nu uiţi să porneşti, înainte de a intra, cel puţin sistemul de menţinere al vieţii şi pe cel de iluminare. De celelalte te poţi lipsi pe parcursul a două ore. Dacă nu ştii să le porneşti, te vor ajuta roboţii, nu-i foarte greu.
- Pasajele secrete... repetă ea. Ar fi tentant, dar nu cred că am să intru acolo singură, fără tine.
- Ţi-am spus, îl poţi lua pe Spotty cu tine, sau pe unul dintre roboţi; sau şi pe Spot şi pe unul dintre roboţi. Astfel nu vei fi deloc singură.
- Nu, mulţumesc, refuză ea. Mai bine rămân, dar pe puntea principală. Te aştept aici.
- Deci, mă aştepţi, totuşi?!
- Sigur, încercă ea să-l convingă. O să te aştept. Tu du-te şi odihneşte-te! Între timp, văd eu ce fac, să nu mă plictisesc.
Prin urmare, de moment ce Lia acceptase să-l aştepte totuşi timp de cel puţin două ore, Lucian se retrase în rezerva lui, pentru a se odihni. Se schimbă de uniformă, iar de cum se întinse pe salteaua lui, adormi aproape instantaneu, la cât era de obosit. Între timp, Lia rămăsese pe puntea principală, cu dalmaţianul, care mâncase pe săturatelea, iar acum avea chef de joacă, dar nu cu „pantalonii” roboţilor, aşa că o preferară pe Lia ca partener de joacă.
Iar Lucian se trezi într-adevăr după vreo două ore, deci, pe la 19.30. Îşi găsi logodnica pe puntea principală, jucându-se cu dalmaţianul, deci şi ea se ţinuse de cuvânt şi nu plecase în oraş între timp, deşi ar fi avut ocazia. Văzând-o, se bucură că rămăsese; crezuse că poate ar fi plecat între timp, însă ea era tot acolo. Cele două ore de somn liniştit, odihnitor, chiar dacă nu erau multe, avură totuşi un efect benefic asupra lui Lucian, fiindcă în momentul în care apăru pe puntea principală, părea totalmente refăcut; nu mai exista nici urmă de oboseală pe chipul lui plăcut, astfel că prezenţa lui o intimidă din nou pe simpatica-i logodnica, mai ales că el se îndreptă spre ea zâmbitor, cu intenţia clară de a o îmbrăţişa şi foarte probabil, de a o săruta.
- Salut, frumoasa mea logodnică! Îţi mulţumesc pentru înţelegerea de care ai dat dovadă şi m-ai aşteptat. Mă simt mult mai bine acum, i se adresă el, privind-o fix în minunaţii ei ochi albaştri. Şi scuză-mă dacă te-am neglijat până acum; din nefericire, am avut motive. Însă am să îndrept lucrurile începând din acest moment. Te iubesc! Mult de tot... îi declară el şi evident, după cum se aşteptase şi ea, o sărută. Nici nu-mi amintesc dacă ţi-am spus azi cât de mult te iubesc, până acum.
- Luci... îl întrerupse ea. Trebuie să ducem laptele pentru cocker.
- Ştiu; n-am uitat. Dar nu mă zori! Am tot dreptul să-mi petrec puţin timp alături de tine, nu?! Doar eşti logodnica mea, încă...
- Da, sunt, încuviinţă ea şoptit, cu timiditate în glas, apoi adăugă, la fel de şoptit: Iar tu, încă eşti... logodnicul meu.
- Adevărat. Logodnicul tău; eu, repetă el, zâmbind mulţumit la auzul acestui ultim amănunt.
Apoi, evident, o mai sărută de câteva ori, repetându-i cât de mult o iubeşte şi de abia după aceea hotărî că ar fi cazul să plece, nu fără laptele praf, evident. Porniră spre oraşul artificial, fără Spot de data aceasta, doar ei doi. Pentru a nu ajunge prea târziu în laborator, utilizară avionul cu care veniseră, fără a-l lăsa din nou pe pilot automat, Lucian ocupând, evident, locul pilotului.
Şi totuşi, în momentul în care intrară în laborator era deja ora 20.00. Însă ei sperau să nu fie prea târziu. După cum îi avertizase, Dick nu mai era pe acolo, însă acest lucru nu constituia o problemă, fiindcă oricare dintre colegii acestuia ştia despre ce e vorba. Cea care îi întâmpină însă, era chiar drăguţa domnişoară Simmy Nov, pe care o văzuseră şi de dimineaţă. Galant ca de obicei, manierat, elegant şi delicat în mişcări, comandantul misiunii, sigur pe sine, îi sărută mâna domnişoarei Nov, care-l privi ca fermecată, surprinsă de gestul lui, iar el îi răspunse printr-un zâmbet amabil, seducător. Lia îi atribui de îndată o privire albastră ce exprima numai nemulţumire. El remarcă acea privire aspră a logodnicei lui, însă o consideră doar ca pe ceva de moment, trecător, că doar nu avea ce să-i reproşeze, pentru că nu făcuse absolut nimic rău; doar îi sărutase mâna domnişoarei. Însă era normal să procedeze astfel.
Domnişoara Nov nu se miră de prezenţa lor în laborator; se aştepta ca ei să sosească, să aducă laptele praf pentru micuţul cocker auriu. Domnişoara Simmy Nov luă cutiile cu lapte praf, aduse de la bordul navei şi le aşeză cu grijă în locul în care ştia că trebuie puse aceste cutii, apoi reveni lângă cei doi.
- Vă mulţumesc foarte mult că aţi venit să ne aduceţi laptele praf, altfel nu ştiu cum ne-am fi descurcat cu micuţul cocker; mai aveam puţin lapte la dispoziţie, li se adresă domnişoara Nov.
- Nu trebuie deloc să ne mulţumiţi, domnişoară, pentru că e în interesul nostru să vă aducem tot ce-i este necesar mititelului. Mai mult chiar, cred că noi ar trebui să vă mulţumim pentru amabilitatea de care daţi dovadă, îngrijindu-l în această perioadă, îi răspunse Lucian, bine dispus.
- Poate, domnule, dar... începu domnişoara Nov o idee, pe care nu reuşi s-o termine, pentru că se trezi întreruptă.
- Oho... Scuze de întrerupere, domnişoară, însă se pare că am ajuns iarăşi la aceeaşi veşnică problemă, „domnule”. Aş vrea să înţelegeţi că numele meu este Lucian, nu „domnule”! Şi cred că am sosit aici de destul timp, pentru ca să-mi cunoaşteţi deja aceste preferinţe şi să nu fiu nevoit să le repet de fiecare dată.
- Ştiu, însă... Sunteţi totuşi comandantul misiunii şi ar trebui să înţelegeţi că nu toţi localnicii vă pot satisface această dorinţă, replică Simmy.
- De ce nu?! se miră Lucian. N-ar trebui să fie atât de greu. Cel puţin ţie, Simmy, dacă-mi permiţi să-ţi vorbesc astfel... Deci, mai ales ţie n-ar trebui să-ţi fie deloc greu, preciză el, numai după ce observă din partea ei un gest care-i acorda permisiunea de a i se adresa astfel, pe un ton familiar.
Simmy îl privi admirativ şi-i plăcu la el totul, absolut totul. Remarcă şi schimbarea survenită în fizionomia lui plăcută, faţă de dimineaţă, când chipul îi era chinuit de oboseală. Acum părea cu totul altfel, mult mai prezentabil şi foarte potrivit funcţiei pe care o avea.
- Bine, acceptă domnişoara Nov. Am să-ţi îndeplinesc dorinţa, pentru că presupun că nimeni nu ţi s-ar putea împotrivi. Numai să nu se supere logodnica ta din această cauză.
- Să se supere?! replică el, nedumerit. Sper că nu. Te superi cumva, iubito? i se adresă el logodnicei sale.
- Sigur că nu, n-aş avea motive. Deci, nu-i nici o problemă, rosti Lia, nu foarte convingător.
- Atunci e foarte bine, aprecie Lucian. Pentru că nu-mi plac problemele de acest gen. Deci, domnişoară Simmy, noi ne-am făcut datoria şi v-am adus laptele praf necesar. Mai este nevoie şi de altceva?
- Deocamdată, nu. Când va mai fi nevoie, vă vom anunţa noi, spuse încântătoarea domnişoară.
- Iar cockerul are acum tot ce-i este necesar? se interesă în continuare Lucian.
- Chiar acum, în acest moment, nu, pentru că nu are lapte preparat, spuse Simmy.
- Deci, nu are laptele pregătit, reţinu Lucian acest amănunt. Iar tu ştii cum să i-l prepari?
- Mă tem că nu, recunoscu Simmy.
- Nu-i nici o problemă, îţi pot arăta eu, se oferi Lucian cu uşurinţă, privind însă de îndată spre logodnica lui: Bineînţeles, numai dacă-mi permiţi tu.
- Da, sigur... aprobă Lia, neştiind ce ar putea spune.
De ce să se fi arătat împotrivă? Sperând că astfel va evita riscul de a părea ridicolă, Lia fu de acord ca el să-i arate domnişoarei Nov cum anume se prepară laptele praf, deşi ei nu-i convenea acest lucru. Cum Lucian obţinuse permisiunea logodnicei sale, nu întârzie să-i arate domnişoarei Nov modul de preparare al laptelui, deşi, practic, nu era ceva foarte dificil, care să necesite o îndemânare ca a lui; se putea descurca aproape oricine. Lia îi urmări nemulţumită cu privirea, însă încercă să se abţină de la orice gen de comentarii sau reproşuri. Evident că prepararea laptelui praf nu putea să dureze foarte mult, aşa că Lucian reveni lângă logodnica lui, apoi hotărâră că ar fi cazul să plece. Înainte de a părăsi laboratorul, Lucian îi sărută mâna domnişoarei Nov, în acelaşi stil caracteristic lui, iar domnişoara îi răspunse cu un zâmbet suav, discret, pe care Lia îl observă fără prea mult efort.
Ajunşi în afara laboratorului, Lia porni tăcută înainte, însă Lucian o ajunse în scurt timp şi i se alătură. Ea însă nu privi deloc spre el. Ajunseră într-un părculeţ. La intrarea în părculeţ, Lucian o luă uşor de mână, însă ea şi-o retrase imediat. El o privi zâmbitor, însă îi întâlni chipul trist, de parcă era supărată.
- Încotro ne îndreptăm acum? îndrăzni el s-o întrebe. Nu-mi răspunzi? Unde doreşti să mergem? repetă el întrebarea, observând că logodnica nu se grăbeşte cu răspunsul. Lia, te rog... insistă el.
- Nu ştiu unde intenţionezi tu să te duci, dar eu prefer camera mea, singură, fără tine, răspunse ea într-un târziu, cu seriozitate.
- Hopa... replică el, cuprinzând-o în braţe. Ce s-a întâmplat? Ce te nemulţumeşte?
- În primul rând, lasă-mă-n pace! Dă-mi drumul! Acum! Imediat, îi ceru ea, cu glas poruncitor, ceva ce demult nu-i mai spusese, redevenind parcă rigidă faţă de el, la fel cum era înainte de a-i fi acceptat prietenia, sau chiar ca în perioada în care el nici măcar nu-i declarase că o iubeşte.
- Uau... rosti el, îndepărtându-se uşor. Ce-i cu tine?! Pare ceva grav! Spune-mi, te rog, cu ce-am greşit?! Doar ţi-am cerut scuze că te-am neglijat astăzi, deci, nu înţeleg...
- Luci... îl întrerupse ea, oprindu-se puţin în loc. E simplu: Domnişoara Simmy Nov!
- Poftim?! păru el uimit de această posibilitate. Domnişoara Simmy Nov?! Ea e problema?
- Da. Ar trebui să-ţi fie clar! Desigur... Încă te simţi atras de alte domnişoare, tinere şi frumoase.
- Poftim?! Cum?! Ce-ai spus?! tresări el, zâmbind, surprins de reacţia neaşteptată a logodnicei sale. Te rog, iubito... încercă el s-o îmbuneze, cuprinzând-o tandru în braţe.
- Nu mă lua pe mine cu „iubito”! Şi dă-mi drumul odată, îi ordonă ea.
- Nu, nu... se împotrivi el, blând. Nu e bine! Ce-i asta? Ce înseamnă asta?! Gelozie, cumva?! Nu-mi vine să cred, exclamă el zâmbind, constatând, plăcut surprins, că ea ar putea fi geloasă. Eşti geloasă?! Din cauza mea?! Pe mine?! Te rog, iubirea mea... Ar trebui să ştii că n-ai motive, căută el s-o liniştească, adresându-i-se cu seriozitate: Te rog, Lia! Fii rezonabilă! Nu mă evita! Nu-ţi ascunde privirea, îi ceru el, întorcându-i uşor, cu gesturi delicate, capul spre el. Uită-te în ochii mei! Şi spune-mi acum, ce-i cu domnişoara Simmy Nov?! o întrebă el, când în sfărşit, îi întâlni privirea. Deci, ce-i cu ea?!
- Păi... începu ea, dar se şi opri aici.
- Păi?! încercă el s-o determine să-şi continue ideea, dar cum ea tăcu încurcată, el nu pierdu ocazia de a o săruta din nou, ca pentru a o împăca. Te rog, dragostea mea... N-ai înţeles încă până acum cât de mult te iubesc?! Nu poţi pricepe că-n sufletul meu nu e loc pentru altcineva, decât pentru tine? Te rog, Lia... Nu te-ndoi niciodată de dragostea mea! Hmm... murmură el şoptit. Îmi pare rău dacă, fie şi măcar pentru o singură clipă, ţi-am dat cumva de înţeles că m-ar interesa într-un fel sau altul acea domnişoară simpatică, Simmy Nov! Nu vreau să te fac să suferi! Pentru că n-aş putea suporta gândul acesta. Te asigur că domnişoara Simmy Nov nu reprezintă absolut nimic pentru mine! Tu eşti cea pe care o iubesc! Tu şi numai tu! Te iubesc! Sincer, din tot sufletul meu. Nu te mint şi nici nu te amăgesc. Te iubesc, îi şopti el, apoi o sărută delicat, de câteva ori.
- Te rog, Luci... îşi reveni Lia, iar în acel moment, el sesiză din nou acel tremur uşor ce o cuprindea treptat-treptat.
- Da, ştiu... murmură el, la fel de şoptit. Acum ţi-e teamă de mine. Nu te înţeleg deloc! Când mă iubeşti, când mă suspectezi, când ţi-e teamă de mine... Dar eu te iubesc oricum, oricând! Pe tine, doar pe tine, îi mai spuse el şi o sărută încă o dată. Şi da, ştiu, ştiu... Sunt bun şi înţelegător şi gata, te-am lăsat, o asigură el, îndepărtându-se uşor de ea, nu înainte de a-i şopti din nou„Te iubesc”. Iar acum, îmi spui totuşi unde ai prefera să mergem, noi doi, împreună?! Nu tu singură, în camera ta, sper...
- Nu, rosti ea încetişor. Să mai rămânem puţin prin acest părculeţ, apoi să mergem să mâncăm la un restaurant din apropiere.
- Bine! Aşa să fie, acceptă el imediat propunerea ei, chiar şi partea cu restaurantul. Dar... Mai eşti supărată pe mine?
- Nu, rosti ea şoptit.
- Dar tristă mai eşti, din cauza mea? continuă el.
- Nu, repetă Lia, la fel de şoptit.
- Bine, aprecie Lucian. Scuză-mă din nou, te rog. Îmi pare rău. Pentru orice...
- Nu, îl întrerupse ea. Lasă. Nu trebuie să-ţi ceri scuze. Am exagerat puţin. N-aş spune că eram chiar geloasă, deşi m-a deranjat să te văd atât de amabil cu acea domnişoară.
- Şi tu cum ai fi vrut să mă port?! Să fiu grosolan, nepoliticos?! Nu-mi stă în caracter; sunt, prin firea mea, amabil, în general, cu oricine. Însă şi tu ai fost de acord, pentru că te-am întrebat, dacă-ţi aminteşti.
- Şi ce-ai fi vrut să spun? Nici eu n-aş fi putut să mă împotrivesc. Însă recunosc că nu mi-a plăcut să te văd atât de... apropiat faţă de ea, recunoscu Lia.
- Spui asta doar pentru că i-am cerut să-mi spună pe nume? Ştii bine că este o preferinţă a mea personală, în general valabilă, nu doar în cazul ei; în cazul oricui.
- Ştiu. Dar chestia cu preparatul laptelui cum ai s-o explici?! Nu trebuia să te oferi cu atâta amabilitate, îi reproşă ea.
- Poate că nu trebuia, dar... Te-am întrebat şi ai fost de acord, păru el nedumerit în această privinţă.
- Evident că, pentru a salva aparenţele, am fost de acord, doar nu era să mă împotrivesc. Însă tu trebuia să găseşti o modalitate elegantă de a o refuza, replică Lia.
- Aşa e, ai dreptate, o aprobă Lucian.
- De altfel, nu e ceva atât de greu. Laptele praf e foarte uşor de preparat. Dacă un ştia, găsea ea o soluţie, alta decât cea pe care i-ai sugerat-o tu. Putea chema un alt coleg de-al ei, care ştia cum se prepară, doar nu e pentru prima oară când făceau laptele praf; l-au făcut şi pentru Spot, timp de o lună, cât a stat aici, la ei şi nu le-ai arătat tu. Sau poate îi ruga pe roboţii laboratorului, deşi se pare că aceştia nu sunt capabili de asemenea lucru. Sau, în sfârşit, ar fi putut urma indicaţiile de pe cutie şi cred că în final ar fi reuşit să prepare laptele singură. Mai mult chiar, cred că dacă m-aş fi străduit puţin, aş fi reuşit să desluşesc chiar şi eu modul în care se obţine laptele, doar nu e foarte dificil. Aş putea spune că e foarte simplu, explică Lia de ce se purtase astfel.
- Ai dreptate, e simplu, o aprobă el. Te rog, nu fi supărată din cauza mea! Deşi recunosc că gelozia asta a ta îmi convine, într-o foarte mică măsură, pentru că astfel îmi dovedeşti că totuşi ţii la mine.
- Bineînţeles că ţin la tine, afirmă ea ceva ce lui îi convenea de minune. Altfel n-aş fi acceptat să fii logodnicul meu, poate nici măcar prietenul meu.
- Aşa e, n-ai fi acceptat, îşi dădu el seama şi zâmbi satisfăcut. Deci, ţii totuşi la mine, ceea ce e bine. Doar că, spre deosebire de mine, tu nu-mi arăţi atât de des acest lucru, iar când mi-l arăţi, o faci într-un mod... Cu totul altfel decât mine.
După această discuţie, din care reieşea clar faptul că Lia ţinea totuşi la logodnicul ei, în ciuda temerilor şi reţinerilor pe care încă le avea faţă de el, cei doi logodnici se mai plimbară puţin pe aleile parcului în care se aflau, dar nu numai pe acolo, apoi serviră masa de seară la un restaurant din oraş, după care Lucian îşi conduse logodnica până în dreptul uşii camerei ei. El nu intră cu ea, ci se retrase spre camera lui, nu fără a se despărţi în mod corespunzător de logodnica lui, pe care o adora, pur şi simplu, cu toate capriciile ei...



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!