agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-11-28 | |
*126. „Psihopatul...”
La 20.00 erau deja în marele oraş de sub cupolă; comandantul ar fi rămas bucuros împreună cu logodnica lui, dar ea îi spuse că-l va vizita pe colegul lor cel înalt, aşa cum îi sugerase chiar Lucian, pentru a sta de vorbă cu Nis. „Acum?!” protestă logodnicul. „Ai putea altădată...”. Rămase însă cu protestele, fiindcă Lia îl convinse repede să renunţe, în favoarea ei, aşa că el se retrase, dar nu în camera lui, ci înapoi în „Pacifis”, pentru a-şi petrece timpul cu dalmaţianul său. Geograful auzi un ciocănit slab în uşă. Se îndreptă spre aceasta, s-o deschidă, întrebându-se cine ar putea fi. - Şefa?! se miră el, zărind-o; nu s-ar fi aşteptat la prezenţa ei. - Salut, Nis, surâse ea delicat. - Păi, bine, salut, dar... Cred că ai nimerit greşit; şefu’ nu-i aici. - N-am nimerit deloc greşit; nu-l căutam pe şeful tău, ci pe tine. - Ah; pe... mine?! Pe bune?! Ăăă... Păi, bine, m-ai găsit, surâse lunganul. - Mda; mă bucur. Ai însă de gând să-mi dai voie să intru, sau stăm aşa, la uşă, amândoi?! E... destul de interesant şi aşa, să ştii. - Păi... Bine, şefa; scuze. Intră! zise lunganul, apoi intră şi el; privi nedumerit spre ea – se aşezase comod pe un fotoliu din încăpere; Nis o întrebă: Aş putea afla de ce mă cauţi? - Normal că vei afla. Ce, nu te bucuri de prezenţa mea? Ai vrea să plec şi să rămâi în continuare singur? - Nu, şefa, n-am nimic cu tine, dar... Ştiu şi eu?! Să nu se supere şefu’; adică... - Lasă-l pe şeful tău în pace; nu-l mai tot amesteca în discuţie; n-o să se supere, pentru că n-ar avea de ce. - Bine, dar... - Luci ştie că sunt aici, Nis! - Ah; ştie... se linişti lunganul. - Da, normal. De fapt, chiar el m-a rugat să te vizitez. - Te-a... rugat?! El?! - Îhî... Ce-i; nu mă crezi? - Ba da, te cred; desigur. Dar... De ce te-ar fi rugat aşa ceva? - Pentru că era îngrijorat din cauza ta, doar eşti prietenul lui. - Îngrijorat?! Nu pricep; n-am făcut nimic rău! Zău... Sau, în ultimul timp... Nu-mi amintesc să fi făcut ceva; nu cred... - Nu, mă; sigur că n-ai făcut nimic rău. De altfel, ce-ai fi putut face? - Păi, n-am idee... Şi atunci, de ce-ar fi fost îngrijorat? Aşa, fără motiv? - Fără motiv, nu chiar... Ce-mi poţi spune despre Adela? - Aaa... se dumiri lunganul. Şefu’ ţi-a vorbit despre ea? - Ei, vezi că te-ai prins? - De-asta-i şefu’ îngrijorat?! murmură lunganul, surâzând. - De-asta. - Păi, n-are de ce. - N-o avea, de acord cu tine. Dar... Hai, spune-mi şi mie, că sunt curioasă. - De ce ţi-aş spune ţie? Zău, şefa... - Pentru că, Nis; şi eu ţin la tine, să ştii; nu-mi eşti indiferent. - Bine, te cred. Dar n-am probleme, de nici un fel. - Şi de ce crezi că dacă stai de vorbă cu mine, asta presupune implicit şi că ai avea în mod obligatoriu probleme, de vreun fel anume. - Păi... Poate pentru că eşti psiholog; şi psihiatru. De asta. - Nis, n-are nici o legătură. Nu sunt aici în calitate de psiholog, ci în calitate de prietenă. - Prietenă?! - Sau, dacă vrei, colegă. Putem vorbi, ca între colegi, nu? - Presupun că da. - Bine. Atunci, te ascult. Ce-mi poţi spune? - Ăăă... - În legătură cu Adela, Nis. - Ah, cu ea... Păi, dacă ţi-a spus deja şefu’, ce crezi că aş putea adăuga eu? - Vai, Nis, mă enervezi! se încruntă Lia. - Eu?! - Da, tu. Şi încă rău de tot! - De ce, şefa? - Ţi-am mai zis să-l laşi pe şeful tău în pace, să nu aminteşti de el, la fiecare două vorbe pe care le spui! Devine stresant, serios. - Ah, de asta... Scuze; din obişnuinţă... Bine, încerc să nu mai amintesc de şefu’. - Şi tocmai ai făcut-o, din nou. - Ai dreptate. De acum încolo; bine? zâmbi geograful şi luă o bomboană. - Bine, aprobă Lia. - Vrei? îi întinse cutia cu bomboane de ciocolată. - Mersi, zise ea, luând o bomboană. Şi acum, spune! - Dacă insişti... replică lunganul. - Insist, preciză ea. - Fie, murmură Nis, începând să-i povestească despre Adela. Lia, zâmbindu-i prieteneşte, îl asculta cu multă atenţie, urmărindu-i reacţiile, emoţiile, comportamentul, glasul, totul; pentru a-şi da seama dacă temerile logodnicului ei se adevereau, în ceea ce-l privea pe înaltul geograf. - Asta ar fi tot, şefa, încheie lunganul, după un timp. Mulţumită de ceea ce ai aflat? - Da, Nis. Foarte. - Şi la ce concluzie ai ajuns? se interesă el. - Deocamdată, la nici una. Hai, arată-mi pozele cu Adela, s-o văd şi eu. - Şefu’ ţi-a zis şi de poze? - Nis, mi-ai promis că nu vei mai aminti de el! Ai și uitat? - Aşa-i; scuze, şefa. Mă străduiesc... - Străduieşte-te mai mult, îl sfătui Lia. Şi acum, mi-arăţi şi mie pozele alea, sau mie nu-mi este permis să le văd? - Aş... Cum să nu-ţi fie permis? alungă Nis această posibilitate, îndreptându-se spre locul în care-şi ţinea micuţa agendă. Reveni, aşezându-se alături de Lia, pentru a-i arăta acesteia fotografiile domnişoarei Adela Cristescu. Până la acea oră, Lucian stătuse în nava albastră, cu dalmaţianul său; se jucaseră mult împreună. Spot îşi primise şi porţia de hrană de seară, de la stăpânul său, iar acesta mâncase şi el puţin, deşi nu-i era foame. Însă Spot adormise, iar stăpânul... Ce să facă? Se gândi că poate Lia terminase de vorbit cu Nis cel înalt, aşa că porni hotărât spre oraşul artificial. Dar Lia şi Nis încă priveau fotografiile din micuţul album-agendă, când se deschise uşa încăperii. - Şefu’... îşi ridică lunganul privirea spre acesta, iar zărindu-l se îndepărtă puţin, prudent, de... şefa. - Nis, ţi-am zis de atâtea ori să nu mai aminteşti de... începu Lia, dar se opri, privind în direcţia uşii: Luci, ce-i cu tine aici? - Păi... Credeam că poate... - Te rog frumos să pleci imediat! i se adresă ea, vădit nemulţumită de prezenţa lui. La iniţiativa ta, aveam o discuţie foarte interesantă cu prietenul tău şi ştii bine că nu-mi place să fiu întreruptă, ori deranjată. Sau ai uitat, cumva? - Nu, n-am uitat, dar... - Luci, ieşi! Acum! îi impuse ea. - Sigur, aprobă el, încercând să se intereseze: Ai idee când...? - Nu! îl întrerupse ea, categoric. Neavând încotro, pentru că logodnica nu-i lăsa de ales, comandantul se retrase, oprindu-se într-un părculeţ apropiat. Rămasă în încăpere, Lia îşi îndreptă din nou atenţia spre colegul ei cel înalt, zâmbindu-i îngăduitor. - Dă-te mai aproape, Nis! De ce-ai fugit aşa repede de lângă mine?! Ţi-era frică de Luci? Nu-i oare prietenul tău? - Ăăă... - Să ştii că nu muşc. Şi hai să continuăm de unde am fost întrerupţi. De acord? - Cum zici tu, şefa, replică lunganul, apropiindu-se. Dar nu trebuia să-l goneşti pe şefu’; putea rămâne şi el. Nu ne incomoda prezenţa lui. - Nis, parcă am căzut de acord că nu vei mai aminti de el. - Ştiu, dar... - Lasă-l; se descurcă şi singur! - E foarte ascultător... Mai ales cu tine, surâse geograful. - Nis!!! - Gata; nu mai zic nimic de el, o asigură lunganul şi amândoi continuară să privească fotografiile din micul album, discutând şoptit, în acelaşi timp, evident, despre Adela cea bălaie. După un timp, terminară de privit toate fotografiile existente în micul album-agendă. - Astea au fost toate, Nis? - Cu siguranţă, şefa! - Nu mai ai şi altele? - Din nefericire, nu. - Bine. Mersi că mi le-ai arătat. Adela e foarte frumoasă. - Ştiu, şefa, surâse, mândru, lunganul. - Cum e cu claustrofobia ta? schimbă Lia brusc subiectul. - Hmm...?! se strâmbă Nis, nepărând dispus să coopereze. - Putem discuta şi despre asta; avem timp suficient. - Nu, şefa. Era vorba doar de Adela; şi atât! - Haide, Nis... Poate te-aş putea ajuta, dacă-mi permiţi. - Nu vreau! negă el. - Cu atitudinea asta, nu rezolvi nimic. - Păi, nici nu vreau să rezolv ceva; te-am rugat eu, cumva? - Nu, dar n-ar strica... - Ştii ce, şefa?! Lasă-mă-n pace! Şi-ţi promit că dacă vreodată voi dori, voi discuta şi despre chestia asta cu tine, dar nu acum, în nici un caz. Bine? - Bine, Nis. Dacă nu vrei, nu te oblig; rămâne pe altădată. Şi dacă despre claustrofobia ta nu vrei să vorbim, acum chiar că putem discuta despre şeful tău. - Poftim?! Dar ziceai că... - Ştiu foarte bine ce ziceam, îl întrerupse Lia. Dar pentru că nu avem alt subiect şi n-am de gând să mă retrag de acum, îmi poţi povesti despre perioada voastră de prietenie, dinainte de plecarea în această misiune. Îmi dau seama că pot afla foarte multe chestii interesante de la tine, despre Luci; şi de la Alex, evident. Aşa că, povesteşte! Să te aud! Hai! - Păi, şefa, ţin să te anunţ că eu nu sunt pârâcios, de felul meu; mai ales când e vorba de şefu’. Deci, aş prefera să vorbim despre claustrofobia mea, nu despre şefu’. - Hai, mă, lasă-mă cu texte d’astea răsuflate, insistă Lia, privindu-l rugător. În plus, e deja prea târziu să revii acum la claustrofobia ta, de moment ce n-ai fost de acord de la bun început, când ţi-am propus eu să tratăm acest subiect, aşa că... Haide, fii şi tu drăguţ! Zău, Nis... Uite, dacă-mi povesteşti ceva interesant, îţi promit că mâine îl conving pe Luci să-ţi pregătească, special pentru tine, unele dintre cele mai bune prăjituri; care-ţi plac ţie cel mai mult. Ştie el ce-ţi place şi ce nu. - Vai, şefa; eşti un real pericol! o categorisi Nis, însă încercă să-i facă pe plac, străduindu-se să nu-l pună într-o lumină proastă pe „şeful”; se observa că-şi alegea cu mare grijă cuvintele, iar Liei nu putea să-i scape neobservat acest amănunt, însă nu-i reproşă nimic geografului; îl ascultă doar, cu interes. După vreo câteva ore, Lia părăsi încăperea, mulţumită de întrevederea cu colegul ei cel înalt. Nici nu apucă să facă vreo câţiva paşi, că şi apăru logodnicul ei, ca de nicăieri. - De abia acum ai terminat de vorbit cu nărodul ăla? - Luci, ce faci?! Mă spionezi?! - Nici vorbă! Eu... Mă plictiseam, doar. Adică, am fost în navă, dar Spot a adormit şi... Ce altceva puteam face, de moment ce tu nu mi-ai dat voie să stau cu voi? Puteam rămâne. Nu v-aş fi deranjat; serios! - Nu era cazul. Doar tu însuţi m-ai rugat să vorbesc cu Nis; între patru ochi. Adică, doar eu şi el; tu ai fi fost în plus, categoric. - Recunosc, eu te-am rugat. Şi... La ce concluzie ai ajuns, în privinţa lui, în legătură cu Adela? - N-ai motive să-ţi faci griji pentru el, cel puţin deocamdată. Mai târziu, vom vedea. Dacă va fi necesar, voi fi prin preajmă. - Bine, iubito. - Dar să ştii că nu mi-a plăcut deloc că ne-ai întrerupt. - Păi... - Altădată să nu se repete! - Promit, îşi luă el angajamentul. - Şi acum scuză-mă, dar e târziu şi mi-e somn. - Şi eu?! Ce să fac?! - Noapte bună, Luci! încheie ea, nelăsându-i timp să protesteze; dispăru în direcţia camerei ei. - Ah... murmură Lucian nemulţumit, rămas singur. Lunganul se pregătea de culcare, când iarăşi auzi un ciocănit în uşă. Renunţă la încercarea de a se echipa în pijamale, apărând din nou, înalt, în cadrul uşii. - Şefu’?! - Ce faci, mă; ţi-e somn? - Păi... Nu chiar, şefu’, deşi puţin, da. Tocmai mă pregăteam de culcare. - Lasă, mă, că te odihneşti tu după aia, zise Lucian şi intră. - Şefa a plecat deja, îl înştiinţă, inutil, geograful. - Ştiu, mă; am văzut-o. Dar, ca de obicei, cum bine zici tu, m-a lăsat baltă... - Aaa... Şi acu’ vrei să afli de la mine ce-am vorbit cu ea? - Nu, mă, nu-s chiar aşa de curios. Deşi... A stat destul de mult aici, cu tine. Ce aţi trăncănit atâta? - Zicea că tu ai fi trimis-o. - Are dreptate; eu. De ce, te deranjează? - Nu, şefu’, da’ nu era cazu’. - Lasă, mă, că nu strică dacă ai vorbit cu ea. Ce nu-ţi convine? - Mie...?! Poate că ţie, şefu’. - Ce-ai, mă?! De ce să nu-mi convină mie? - Ştiu şi eu?! Poate pentru că mi-a pus unele întrebări incomode, după ce-am terminat de vorbit despre Adela. - Serios?! Ce întrebări? - Păi, despre noi trei, şefu’ – eu, tu şi Alex – din perioada dinaintea misiunii. - Cum, mă?! Te-a descusut?! Ce i-ai zis despre mine?! - Nimic rău, zău. Da’ m-a corupt, promiţându-mi că mâine îmi vei face unele dintre cele mai bune prăjituri, special pentru mine. - Ce, mă?! se încruntă Lucian. - Zicea că te va convinge ea. - Hmm; n-am nici un chef să-ţi fac ţie prăjituri, mai ales ştiind că i-ai povestit ei despre mine. - Oricum, să ştii că eu am încercat să... - Mă, ai grijă ce-i spui despre mine! Şi mai bine ar fi să nu-i spui deloc, nimic. Pricepi? - Eu da, şefu’ – ea, nu! - Uff; nu se putea limita la a vorbi doar despre Adela şi atât? - Nu-i vina mea. - Nici nu te-am acuzat. M-ai auzit pe mine spunând că ar fi? - Nu, şefu’. - Şi atunci?! - Păi, vezi, de asta nu-i bine s-o trimiţi la mine, că după aia tot ţie nu-ţi convine. - Lasă, mă, că dacă eşti atent şi ai grijă ce-i spui, nu-i nici o problemă. Oricum, mă descurc eu cu ea. - Da, am văzut; te descurci perfect, şefu’, râse Nis. - Cum, adică? nu pricepu Lucian aluzia lunganului. - Păi, te-a dat afară... Ce repede ai ieşit! De ce te grăbeai aşa de rău, şefu’? continuă lunganul, râzând. - Ah; la asta te refereai. Nu mă grăbeam deloc, mă, da’... Şi tu nu mai râde aşa! Încetează! - Scuze, şefu’; da’ dacă te-ai fi văzut... justifică Nis. - Îmi închipui, murmură Lucian. Oricum, nu-i prima oară când procedează astfel; am mai păţit-o cu ea. - Serios, şefu’?! Acuşi, de curând? - Nu, mă; mai demult, pe Terra. - I-auzi; şi eu habar n-aveam. - N-aveai de unde, mă. - Păi, zi-mi acu’, să am de unde. - Parcă ţi-era somn, îi aminti Lucian. - Lasă, şefu’, nu-mi purta mie de grijă, că am destul timp de odihnă. Tu spune! - Mda... Păi, era demult, când de abia o cunoscusem, la câteva zile după aceea. Dom’ director m-a ajutat să aflu cum se numeşte... - Asta o ştiam deja, şefu’, îl întrerupse Nis. - Da, mă; mă laşi să-ţi povestesc sau nu?! Te-ai plictisit deja? Să ştii, eu nu ţin cu tot dinadisul să-ţi spun. Dacă te deranjez, plec şi te las să dormi. La fel şi eu; mă odihnesc, nu-mi pierd timpul cu tine. - Nu, şefu’; adică, zi-i, că nu m-am plictisit. - Deci, aflasem cum se numeşte, unde locuieşte şi alte chestii d’astea. Unde lucrează, aflasem încă din ziua în care o întâlnisem, pentru că am ajutat-o să ducă dosarele care-i căzuseră pe jos, deşi ea insistase să n-o ajut, că se descurcă singură. Însă, avea oare cu cine să se-nţeleagă?! Categoric, nu! Evident, nu ţineam cont de refuzurile ei. Prin urmare, seara mă aflam în dreptul uşii, aşteptând ca ea să iasă. Deşi nu dorea, am condus-o acasă. Ziua următoare, dis-de-dimineaţă, m-a găsit tot în dreptul uşii cabinetului ei; brusc, m-a categorisit drept insistent şi foarte căpos, poate şi altfel, nu-mi dau seama cum i s-ar fi părut ei că aş fi fost. Într-una dintre dimineţi, am reuşit nu doar să mă postez în faţa uşii cabinetului ei, aşteptând-o; făcusem rost de chei, aşa că m-a găsit în interior. - Hai, mă, şefu’... Chiar aşa?! râse lunganul, amuzat. - Da, mă; ce, ai impresia că te păcălesc? - Nu, desigur... Dar, zău, nu trebuia să intri; era suficient s-o aştepţi la uşă. - Posibil să fi fost. Atunci însă, nu mi se părea deloc suficient. Prin urmare, o aşteptam chiar în cabinetul ei de psihoterapie. A tresărit uimită, când m-a zărit; poate era chiar puţin speriată. M-a întrebat cum am intrat, dar nu i-am dat detalii. M-a rugat insistent să părăsesc încăperea, înainte de sosirea primului ei pacient, din acea zi, dar, din nou... Avea cu cine să se înţeleagă? Bineînţeles, nu! - Atunci te-a dat şefa afară? - Da, mă; şi nu doar aşa, luându-mă uşor de mână, sau rugându-mă frumos; nu cooperam cu ea. M-a ameninţat că va chema paza; n-am crezut-o în stare. Dar ea nu glumea. - A chemat paza? - Sigur. I-a chemat să mă scoată afară din cabinetul ei, dar nu s-a rezumat la atât. S-a răzbunat pe îndrăzneala mea de a fi pătruns fără acordul ei în încăpere; le-a zis celor ce m-au escortat că sunt un tip instabil psihic, nevrotic sau psihotic; ceva de genul... În orice caz, unul care suferea de grave tulburări psihice şi le-a recomandat să mă închidă într-o încăpere izolată, singur şi să nu mă asculte, orice le-aş spune, că nu-i nimic adevărat; delirez doar... - Chiar aşa, şefu’? Şefa te-a făcut psihopat?! - Da, mă, aşa... Prin urmare, deşi i-am însoţit fără să mă opun, când am încercat să scap de izolare, spunându-le însoţitorilor că-l cunosc bine pe dom’ director, că dânsul mi-e prieten şi că va veni după mine, nu m-au crezut. Au replicat ceva de genul: „Cum să nu?! Şi noi suntem prieteni buni cu dânsul, desigur.” - Ah, deci, la întâmplarea asta se referea şefa, când te-ntreba dacă n-ai fi uitat, îşi dădu seama Nis. - Da, mă, la asta; tocmai din cauza asta ţi-am şi povestit acum, pentru că ea m-a determinat să-mi amintesc, surâse Lucian. - Şi cum s-a soluţionat incidentul? - Cum crezi, mă? Normal, în cele din urmă, după vreo câteva ore bune, în care-mi sesizase absenţa, dom’ director s-a interesat de mine şi evident, a aflat unde eram. Nemulţumit de constatare, a venit personal să mă scoată de acolo. - Şi ce-au făcut tipii ăia când l-au văzut? - Ce-ar fi putut face? Nu m-au eliberat imediat; mai întâi au înştiinţat-o pe Lia de prezenţa domnului director şi de solicitarea dumnealui de a mă elibera. Ea a fost de acord, doar nu era să se opună. Oricum, dacă n-ar fi fost de acord, tot mă scotea dom’ director de acolo, cumva; nu intenţiona să mă lase în acel loc. - Deci, şefa te-a sechestrat... Periculoasă tipă! Deh, şefu’, ce să-ţi fac, dacă dintre toate fetele frumoase care te asaltau mereu, te-ai oprit asupra ei... - Taci, mă! surâse Lucian. - Şi dom’ director ce ţi-a zis? - S-o las în pace, evident; că nu-i de mine! M-a sfătuit să mă ţin departe de ea. Dar nu i-am dat ascultare. Ziua următoare, de dimineaţă, am încercat să intru din nou în cabinetul ei, dar schimbase încuietoarea, ba chiar uşa, între timp... Cu toate astea, am aşteptat-o şi am intrat împreună cu ea, când a sosit. Mă privea furioasă, însă am ieşit, la insistenţele ei, fără a aştepta să cheme iarăși paza, deşi dom’ director m-ar fi salvat din nou, dacă ar fi fost cazul. Dar nu doream să profit de bunăvoinţa şi influenţa dumnealui. Şi nici să-l supăr prea rău, cu toate că-mi trecea mereu cu vederea, multe... - Ştiu, şefu’... zâmbi Nis, amintindu-şi şi el unele amănunte. - Cam asta ar fi cu Lia. - Şi acum ţi-e logodnică... murmură lunganul. - Da, mă; se pare că am domolit-o totuşi, în cele din urmă. - Oare?! se îndoi Nis de această afirmaţie. Sincer, şefu’, mie mi se pare exact invers. - Ce tot zici, mă?! - Păi, gândeşte-te şi tu mai bine şi-ai să-mi dai dreptate. - Ştiu şi eu?! E posibil, nu-i exclus... Cum a rămas cu Adela? - Nicicum, şefu’... Logodnica ta a zis că nu-i nici o problemă. - Aşa ţi-a zis ea? - Eu aşa am înţeles. S-o întrebi. Să ştii, a încercat să-mi vorbească şi despre claustrofobie. - Şi...? - N-am fost de acord. - De ce, mă?! Nu fi căpos! - Tu vorbeşti, şefu’? - Da, mă, eu; chiar te poate ajuta, să scapi odată de claustrofobia aia enervantă! - Când voi considera că am nevoie de ajutorul ei, i-l voi solicita eu personal. Deocamdată, şefu’, nu e cazul; serios! - Bine, mă, te cred. Nu te supăra pe mine dacă am trimis-o pe capul tău. Eram doar îngrijorat. - Lasă, şefu’; fără supărări! Ştii doar... Suntem prieteni. - Sigur, ştiu, îl aprobă şeful. Lucian rămase câtva timp cu prietenul său din copilărie, geograful cel înalt, în compania căruia se simţea, evident, bine, dar nu rămase cu el întreaga noapte; în final, se retrase, să se odihnească totuşi. La fel şi lunganul... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate