agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-11-29 | |
*128. Filme şi bani.
Şi distracţia chiar începu, în toată regula cuvântului. Ce-i drept, puţin cam târziu, pentru că era deja ora 13.15, însă nu era foarte târziu. Petrecerea se desfăşura într-o ambianţă plăcută, armonioasă, în stilul lor caracteristic. Baloane divers colorate şi alte ornamente strălucitoare împodobeau puntea principală a navei albastre, transformând-o într-un soi de sală de discotecă. Mesele erau încărcate de tot felul de delicatese şi băuturi, mai mult sau mai puţin răcoritoare. Jocul de lumini din timpul melodiilor fusese asigurat de Mihăiţă şi era într-adevăr, deosebit. Evident, ca de obicei, nici de data aceasta, puntea principală nu li se păru destul de încăpătoare, aşa că se extinseră din nou în afară, desfăşurându-se de jur-împrejurul navei albastre. Aburul alb al atmosferei exterioare oferea un plus de farmec petrecerii lor, ca şi solul imaculat. Aveau tot ce-şi puteau dori; chiar şi doi căţeluşi acum, un dalmaţian şi un cocker auriu. Iar domnul To Kuny, conducătorul planetei gazdă, Proxima, se simţea foarte bine printre ei; parcă ar fi devenit brusc mai tânăr, mai sprinten, mai bine-dispus. Îi urmărea cu plăcere şi nu avea ce le reproşa, nici unuia dintre ei, iar de când sosiseră aici, îi îndrăgise pe toţi, fără nici o deosebire, la fel de mult ca şi pe cei doi copii ai săi, pe care-i crescuse singur, aşa cum putuse. Se descurcase bine totuşi, fiindcă amândoi erau acum mari şi nu putea susţine că i-ar fi ruşine cu vreunul dintre ei doi, chiar dacă erau sensibili, emotivi. În plus, era şi Lia, adevărata lui fiică, cea căreia îi dusese dorul toată viaţa, fiindcă nu se putuse bucura de anii copilăriei ei, s-o vadă crescând sub ochii lui, apoi maturizându-se. Când şi cum se întâmplase acest lucru, nu putea şti. Însă nu mai putea de dragul ei; o sorbea din priviri şi alta nu! Iar dintre ceilalţi, colegii Liei, parcă se evidenţia Lucian, comandantul misiunii, fiul bunului său prieten, Traian. Pe Lucian, To îl remarcase încă de la bun început şi-i plăcuse de el chiar de atunci. Faptul că între timp, acesta devenise, indiscutabil, chiar logodnicul fiicei sale, nu putea decât să-i convină de minune! Observa cu plăcere cât de atent putea fi Lucian faţă de Lia, cât de tandru şi răbdător. Chiar era un băiat minunat! Şi dacă organizau des petreceri, aveau tot dreptul să se distreze, cu tot riscul de a fi catalogaţi drept nişte „petrecăreţi incurabili” de către localnici. Atâta timp cât nu întreceau măsura, nu era nimic rău în distracţiile lor nevinovate, mai ales că nu deranjau pe nimeni, organizând aceste petreceri la bordul navei lor, fiindcă înţeleseseră că nu trebuia să încalce regula locală de bază, liniştea. Şi se conformau toţi cu brio acestei reguli, cu toate că le era destul de greu. Dar, în general, până în acel moment, era bine. Toţi se descurcaseră admirabil, dând dovadă de o bună creştere, deci, într-un cuvânt, erau civilizaţi, ceea ce nu putea constitui decât un mare avantaj pentru ei. Şi tot ca de obicei, se întinseră cu petrecerea lor cu mult după miezul nopţii, iar domnul Kuny rămase alături de ei, doar nu era să plece. Evident, reveniseră pe puntea principală şi-şi concentrau atenţia asupra unor jocuri antrenante, în grup. De abia de dimineaţă se retraseră spre rezerve, pentru a se odihni puţintel, după care reluau petrecerea, în acelaşi ritm, impus şi de vârstele lor, tinereşti. Era sâmbătă, 28 iunie 2092. Nick şi cockerul său erau practic, nedespărţiţi. La un moment dat, Nick se aşeză să vadă un film. De când cu pelicula „Magda”, din rezerva Liei, nu mai vizionase altul. Acum însă, se aşezase pe o canapea, cu cockerul în braţe şi dalmaţianul lungit la picioarele sale şi pusese un DVD cu un film, pe care intenţiona să-l urmărească. Zărindu-l, Lucian i se alătură, deşi, evident, nu avea chef de un film, pe care foarte probabil îl mai văzuse de vreo câteva ori. Consideră însă că era mai bine să stea lângă Nick. Cum îl zări pe stăpânul său, dalmaţianul sări pe canapea, în stânga lui şi se aşeză, punându-şi capul pe picioarele lui Lucian. Stăpânul îi mângâie creştetul, apoi se jucă cu urechile lui pătate, catifelate, moi. I le modela în fel şi chip, fără ca dalmaţianul să se supere pe el din acest motiv. Nu-l scăpa însă din vedere nici pe Nick, aflat în dreapta lui, cu cockerul în braţe. Nick era concentrat asupra filmului respectiv, un film de acţiune, inspirat din realitate. După părerea lui Lucian, era un film destul de dur pentru Nick, mai ales după impactul avut asupra acestuia de vizionarea înregistrărilor reunite sub denumirea „Magda”, unde era vorba despre viaţa primei paciente a logodnicei sale. De aceea se aşezase lângă Nick, nu pentru a vedea filmul, care nu prezenta nici un interes pentru el; îi era foarte cunoscut. Filmul dură câteva ore, timp în care Lucian nu se mişcase de lângă Nick, ţinându-l atent sub observaţie. Din fericire, Nick se comportă destul de bine, nu avu deloc o reacţie nepotrivită. - Ţi-a plăcut filmul? îl întrebă Lucian, după ce acesta se sfârşise. - Da, bineînţeles. Destul de bun, aprecie Nick. - Puţin cam dur, nu ţi s-a părut? atacă Lucian problema principală. - Ba da, puţin, aprobă Nick. Dar tocmai de aceea l-am şi pus; vreau să mă obişnuiesc cu chestiile astea. Pentru că înţeleg că pe Terra nu este deloc ca pe Proxima şi vreau să mă deprind cât de cât cu toate aceste diferenţe, pentru a nu fi surprins nepregătit când vom ajunge pe Terra. Presupun că e mult mai uşor să mă pregătesc de pe acum, din timp. - Ai dreptate. Şi mă bucur că ai început să pricepi acest lucru. Dar ia aminte că nu poţi înţelege mare lucru doar din filme, pentru că sunt totuşi filme, chiar dacă, aşa cum susţine acesta, ar fi inspirate din realitate. Uneori, realitatea diferă total, nu e aşa cum e prezentată în aceste filme. Deşi, e drept că alteori, în aceste filme se pot regăsi şi scene obişnuite sau mai puţin obişnuite din viaţa de zi cu zi. Dar să nu iei de bune toate aceste filme! - Bineînţeles, îl asigură Nick. Am să încerc să mă informez şi altfel, nu doar din filme. Deocamdată însă, prefer să apelez la această modalitate; e şi distractiv, uneori. - Aşa e, replică Lucian, îngândurat. Uneori... - Cred că-mi mai pun unul, dar de alt gen, nu de acţiune. Mai rămâi cu mine, să-l vizionăm împreună? - N-aş vrea. Scuză-mă, Nick, dar le-am văzut deja, pe toate, de mai multe ori; ştiu sigur despre ce e vorba, deci, nu mi se mai par atât de interesante, explică Lucian. - Înţeleg, rosti Nick, îngândurat. Iar asta înseamnă că nu ca să vezi filmul de mai înainte ai stat lângă mine, ci doar ca să-mi urmăreşti mie reacţia? - Oarecum, da, recunoscu Lucian. Adică, după chestia aia, cu „Madga”... - Înţeleg, erai îngrijorat. Dar nu-i nevoie să rămâi lângă mine, îl asigură Nick. Nu trebuia, nici înainte. Şi nu-ţi fie teamă! Orice ar fi, n-am de gând să redevin indispus. De abia mi-am revenit... În plus, în caz de nevoie, uite, îl am aici, la mine-n braţe, pe cel ce mă poate scoate oricând dintr-o eventuală astfel de stare neplăcută, zise Nick, indicându-i comandantului micuţul cocker auriu, ce dormea nestingherit în braţele sărbătoritului. - Eşti sigur că totul va fi în ordine dacă plec de lângă tine? păru nesigur Lucian. - Bineînţeles, întări Nick. Prin urmare, Lucian se ridică de pe canapea, în locul lui întinzându-se leneş dalmaţianul, iar Nick îşi puse un alt film. Ziua de sâmbătă se încheie în curând, după ea urmând, normal, duminică, 29 iunie 2092, care-i găsi tot în toiul petrecerii. Iar domnul To Kuny era încă la bordul navei albastre, cu ei, nu plecase în oraş. Câteva dintre baloanele cu care împodoboseră interiorul navei se spărseseră zgomotos, în rest totul era în ordine. Nu avuseseră loc evenimente nedorite sau neplăcute, totul decursese normal, deci, puteau afirma că avuseseră parte de o petrecere liniştită, în cadrul căreia aniversaseră ziua lui Nick, care împlinise 26 de ani şi împlinirea a şapte ani de la plecarea de pe Terra, în această misiune. Chiar şi cei doi căţeluşi fuseseră cuminţi, mai ales Spot, căci Cooky era încă prea mititel pentru a face prostii. Deşi dalmaţianul îşi începuse şirul de prostioare încă din prima zi, de cum sosise la bordul navei, adică în acea zi în plus a unui an bisect, 29 februarie, când comandantul misiunii împlinise 28 de ani. Deci, în acest sens, cockerul părea a fi mult mai potolit, cel puţin deocamdată, cât încă era micuţ. Mai târziu, când va mai creşte, cine ştie?! Domnul Kuny, care-şi petrecuse încă două nopţi la bordul navei albastre, deşi, de fapt, doar vreo câteva ore din fiecare noapte, se gândi că ar fi totuşi cazul să plece în acea după-amiază, să nu mai întârzie. Deci, dânsul părăsi puntea principală şi inclusiv nava albastră, abandonând petrecerea, în jurul orei 15.00. Ceilalţi însă rămaseră, toţi. Spre seară, se potoliră şi ei, însă doar puţintel, ceea ce nu însemna deloc că-şi încetau petrecerea; nu încă, doar se simţeau bine împreună. Pe la ora 21.00, Lucian se apropie de sărbătoritul lor. - Deci, Nick, se pare că asta a fost ziua ta. Sper că te-ai simţit bine şi că eşti mulţumit. De asemenea, sper să-ţi placă ceea ce ţi-am dăruit noi. - Să-mi placă?! E senzaţional, replică Nick, zâmbind. - Mă bucur că-ţi place şi că te simţi bine. Mai ştii când te-am văzut prima oară?! Tu ai fost prima persoană de pe Proxima pe care am întâlnit-o, iar noi eram tare emoţionaţi. Te consideram un extraterestru, primul întâlnit de noi şi totul ni se părea tare, tare ciudat. În plus, eram foarte derutaţi de tot ceea ce văzusem. - Ştiu, zâmbi Nick, îngândurat. V-aţi încurcat, v-aţi bâlbâit serios; Mihai, chiar şi tu... Drept să spun, eram şi eu emoţionat, pentru că şi pentru mine era ceva nou, inedit... Oricum, mi-aţi plăcut, de la început, toţi, cu siguranţă. Şi nici nu mi-am schimbat părerea de atunci, între timp; vă consider pe toţi la fel de plăcuţi şi interesanţi. Chiar mă bucur că aţi venit; de când aţi sosit voi, aţi schimbat radical monotonia generală ce cuprindea totul aici. - Şi tu ne-ai lăsat o impresie bună, tot de la început. Iar pe atunci îl consideram pe tatăl tău, domnul Kuny, cel puţin misterios, ciudat, poate chiar puţin rău. Ne înşelasem însă în privinţa dânsului... - Da, însă tata vă lăsase această impresie, pentru că nu era cooperant. Nu dorea să vă dea explicaţii, de nici un fel, iar voi eraţi foarte curioşi. Şi nu părea dispus nici să vă accepte. Însă părea doar... - Aşa e; doar părea. Ne-am lămurit şi noi în curând după aceea, îl aprobă Lucian. Apoi ne încurcam în numele astea scurte ale voastre, foarte asemănătoare între ele. Încă ne mai încurcăm şi acum, n-am depăşit această fază. Dar nu putem evita acest lucru. Chiar şi cu prenumele tău se aseamănă vreo câţiva. Eu, cel puţin, i-am cunoscut pe Rick, Vick, Dick; poate şi pe alţii... - Şi îţi închipui cumva că doar aceştia ar fi?! Te înşeli! Pentru că există şi Zick, Tick, Mick, Bick, Hick, Kick, Lick, Fick, Gick, Pick, Sick... şi nu doar unul singur cu aceste prenume. Sunt mai mulţi, diferenţa constând în numele de familie. - Da?! Ca să vezi! Grozav, aprecie Lucian. - În plus, sunt destui care au prenumele Nick, doar nu-ţi închipui că eu aş fi unicul. Bineînţeles, ceilalţi nu se numesc Kuny, ca mine, ci altfel. - Serios?! zâmbi Lucian, încurcat. Se poate, însă noi n-am întâlnit nici un alt Nick, decât pe tine. - Nu-i încă timpul pierdut; deci, nu e exclus să întâlniţi între timp şi un alt Nick. Cine ştie?! - Alt Nick... Nu ştiu ce-ar zice blonda. Presupun însă că ar fi cel puţin interesant, zise Lucian, îngândurat. - Şi deci, s-au împlinit şapte ani de când aţi plecat de pe Terra, îşi aminti Nick. - Da, întocmai, şapte ani, îl aprobă Lucian. Exact şapte ani de atunci, de la plecarea noastră în misiune. Greu de crezut că s-au scurs deja atâţia. - Spune-mi, Lucian... Am înţeles că pe planeta voastră se folosesc bani şi există diferenţieri între persoane, datorate în mare măsură acestor bani. Deci, unii au prea mulţi bani, alţii au prea puţini, deşi n-am înţeles de ce. Iar din această cauză există mai multe categorii sociale. - Adevărat, aprobă Lucian scurt, încercând să-şi dea seama unde vrea Nick să ajungă. Şi ce-ai dori să afli? - Păi... Voi din care categorie faceţi parte? - Noi?! se miră Lucian de întrebare. Presupun că ne-am putea înscrie fără probleme în categoria de mijloc, adică nu suntem nici prea bogaţi, nici prea săraci, ci undeva, pe la mijloc. Ceea ce înseamnă că avem suficienţi bani pentru a putea trăi decent acolo, acasă, fără lipsuri. - Bogaţi sau săraci?! îl întrerupse Nick. Pentru mine, sunt nişte noţiuni al căror sens nu-mi este foarte clar. Bănuiesc ceva, însă nu suficient... Pentru siguranţă, te rog pe tine să-mi explici, mai exact, ce-nseamnă asta? - Hmm... zâmbi Lucian. Ar fi multe de spus aici. Să încerc să scurtez pentru tine, în aşa fel încât să şi înţelegi ceva... Deci... Bogaţi pot fi consideraţi cei ce au prea mulţi bani şi în general, multe bunuri materiale, proprietăţi personale, maşini, case, terenuri, lanţuri de magazine, deţin cine ştie ce afaceri, altele asemenea, în timp ce săracii se situează la polul opus, adică au prea puţini bani, atât de puţini, încât nu le ajung nici pentru a acoperi cheltuielile care să le asigure strictul necesar unei vieţi cât de cât decente, specifică perioadei în care ne aflăm. În privinţa noastră, după cum ţi-am spus, pot afirma că nu aparţinem nici uneia dintre aceste categorii sociale. Nici unul dintre noi n-a fost niciodată nici prea bogat, nici prea sărac. Deşi, nici unul n-a suferit niciodată de lipsuri datorate situaţiei financiare, materiale, deci, presupun că sărăcia ne-a ocolit mereu. - Lipsuri?! se miră Nick. Ce fel de lipsuri? - Păi, Nick, nu puţini sunt cei ce practic nu au ce mânca, ce îmbrăca sau ce încălţa, din cauza lipsei banilor. Ba unii nici nu au unde sta, căci nu-şi permit o locuinţă, de aceea stau pe străzi şi cerşesc. Iar în general, aceştia nu-şi pot întreţine familia, deşi, de fapt, nu se pot întreţine nici măcar pe ei înşişi. - Pe străzi?! tresări Nick. - Da, rosti grav Lucian. Sunt oameni necăjiţi, fără posibilităţi materiale. Unii au ajuns în această situaţie din diverse motive, pe care nici măcar nu ştiu cum ţi le-aş putea explica; e complicat... Alţii s-au născut în acest mediu şi n-au reuşit să depăşească această stare, alţii au fost pur şi simplu ghinionişti şi în general, există nenumărate posibilităţi datorită cărora unii sunt mai bogaţi, alţii prea săraci. Însă după cum ţi-am spus, noi, membrii echipajului, nu ne înscriem în nici una dintre aceste categorii şi pot spune că această în categorie socială, de mijloc, se încadrează o foarte mare parte din populaţia de pe Terra; ceilalţi nu sunt atât de numeroşi. Adică... depinde. Nu sunt sociolog şi nu cunosc foarte bine toate aceste date, dar aşa cum am perceput eu totul, cam astfel se prezintă situaţia. - Presupun că eu şi sora mea vom fi foarte săraci, când vom ajunge pe Terra, pentru că noi n-avem absolut de nici unele. Eu am doar acei câţiva bănuţi pe care i-am primit de la tine, dar care s-ar putea ca în momentul în care vom ajunge înapoi să nici nu fie valabili, deci, nici aceia nu-mi pot fi de mare folos. - Ah... zâmbi Lucian, foarte amuzat de cuvintele lui Nick. Acei bani oricum nu ţi-ar fi de mare folos, nici dacă ar fi încă valabili, pentru că este o sumă simbolică, din care nu te poţi alege cu multe chestii. Dar nu-ţi face griji în privinţa asta; nu veţi fi deloc foarte săraci. Şi nu veţi suferi de lipsuri, deci, n-ai de ce să-ţi faci astfel de probleme. - Cum aşa?! păru Nick nelămurit. Doar, într-adevăr, n-am nimic acolo; nici eu, nici sora mea. Absolut nimic. - Nick, are blondina destule, surâse Lucian. - Maria?! replică Nick, încurcat. Iar eu să trăiesc din ceea ce are ea, adică, altfel spus, să fiu un întreţinut? - Nu, n-am spus aşa ceva, redeveni Lucian serios. Bine, hai să o luăm altfel... Deci, Nick... Nu vei fi un întreţinut, pentru că nu vei trăi pe spinarea blondinei. Vei munci, vei avea un salariu lunar, deci, îţi vei putea asigura singur existenţa, din banii câştigaţi de tine. - Eu?! Păi... Ce-aş putea face? - Nu ştiu sigur ce, dar se va găsi ceva potrivit şi pentru tine. Presupun că vei putea lucra la noi în Institut, doar nu e mare lucru. Iar tu te pricepi destul de bine la multe... - De priceput, mă pricep; însă aici, nu acolo! - Aş, Nick... Dacă te pricepi aici, în mod sigur te vei putea descurca şi acolo, doar e mult mai uşor decât aici. Deci, vei lucra şi vei avea un salariu care să-ţi asigure traiul. În plus, mai sunt şi părinţii tăi, care au destule, nu te-ar lăsa să te confrunţi cu cine ştie ce greutăţi materiale sau lipsuri. Nici pe sora ta, evident! De altfel, suntem şi noi şi bineînţeles că vă vom ajuta să depăşiţi orice situaţie dificilă în care aţi fi puşi la un moment dat, dacă se va întâmpla vreodată aşa ceva. Dar, ce tot spun?! Nu, sigur nu va fi cazul! - Voi sau părinţii noştri?! replică Nick îngândurat. N-aş vrea să profit de pe urma altora. - Nici nu vei fi nevoit, Nick. Te vei descurca foarte bine, pentru că salariul pe care-l vei primi lunar va fi destul de mărişor. Îţi va ajunge, atât ţie, cât şi familiei tale. - Da?! Fără să par indiscret, aş putea întreba care dintre voi avea salariul cel mai mare? - De întrebat, ai putea întreba, nu te opreşte nimeni. Însă răspunsul meu... Ţi se va părea o nedreptate dacă îţi voi spune că... Eu?! Eu aveam salariul cel mai mare. - Nu mi se pare o nedreptate. De fapt, mă şi aşteptam la acest răspuns. Totuşi, de ce aveai salariul mai mare decât al celorlalţi? Pentru că tu eşti comandantul? - Nu. Evident că nu din această cauză. Mai ales că atunci nu eram deloc comandant, dar... Gândindu-mă mai bine, acum mi se pare totuşi o nedreptate, deşi atunci nu mă sinchiseam deloc de acest lucru. Doar nu eu calculam salariile angajaţilor şi nici nu stabileam criteriile de distribuire a sumelor ce reveneau fiecăruia. Însă nu era corect; nu eram cu nimic mai presus faţă de colegii mei, chiar dacă diferenţele dintre sume nu erau foarte mari. Însă de abia acum îmi dau seama de acest lucru. Hmm... murmură Lucian nemulţumit. - Lasă; nu e vina ta, după cum ai spus. Înţeleg acest lucru. - Tot ce se poate să înţelegi, dar nu-mi place această constatare... Nu ştiu de ce anume se ţinea cont în stabilirea sumei ce revenea fiecăruia, însă ar fi trebuit să fi avut toţi aceeaşi sumă, măcar noi, colegii de echipaj ai navei „Pacifis”. - Şi atunci, dacă tu aveai salariul cel mai mare dintre toţi, presupun că, în mod logic, următorul după tine ar fi Mihai. - Nu; greşit. De fapt, Mihai avea cel mai mic salariu dintre noi toţi. Asta poate şi din cauză că, fiind cel mai tânăr dintre noi, el de abia îşi începuse activitatea cu puţin timp înainte de plecarea noastră în această misiune. După mine, urma Stela, în funcţie de suma cu care era retribuită, pentru că era medic şi încă este. E o meserie importantă. Apoi urma Lia, logodnica mea... - Pentru că e psihiatru, îl completă Nick. - Întocmai. Apoi Alex, geneticianul, Nis cu geografia lui, blondina, biolog şi Mihăiţă, informaticianul. Desigur, cu trecerea timpului, salariul creşte, datorită vechimii în muncă. - Dacă ar fi fost stabilit doar după acest criteriu, atunci presupun că Alex ar fi avut salariul cel mai mare. - Adevărat. Alex avea deja o vechime de aproximativ şapte ani, dar se mai ţinea cont de funcţie şi de succesele înregistrate în muncă. - Şi care era funcţia ta pe Terra? - Astronom şef, raportă scurt Lucian. - Şef?! reţinu Nick doar acest amănunt. Şi acolo, tot tu erai şef?! - Da, zâmbi Lucian. Ca să vezi... Tot eu. - Atunci se explică suma cea mai mare pe care o deţineai. Şi ce succese ai obţinut în activitatea ta? se arătă Nick curios. - Păi, în primul rând, nava aceasta albastră, „Pacifis” – proiectul meu de diplomă... Apoi am primit unele distincţii şi am câştigat vreo câteva premii pe plan internaţional; chiar destule. - Premii, distincţii... Tot datorită „Pacifis”-ului? - Nu. La concursuri matematice, specifică Lucian. - Normal, eşti matematician... realiză Nick. Şi doar tu ai primit premii internaţionale? - Nu doar eu; şi Mihai. În mai mulţi ani la rând; medalii, de obicei de aur, trofee, premii, distincţii... Însă în competiţii sportive. De aceea îi spunem „campionul”. Chiar era campion, mereu. - Înţeleg, pricepu Nick. La lupte. Şi acelea nu au fost luate în consideraţie când i-a fost stabilit salariul, în activitatea sa de informatician? - Nu; sportul nu are nici o legătură cu ştiinţa. Sunt absolut separate... Dar ce facem aici? Doar nu stabilim o ierarhie în fucţie de salariile obţinute şi de meritele fiecăruia? Pentru că, oricum, nu e corect; trebuia să fie egale, cred... Cel puţin salariile noastre, ale membrilor echipajului. - Nu stabileam o ierarhie, iar tu oricum îţi tratezi colegii ca şi cum ţi-ar fi egali, spuse Nick. - Păi, aşa şi sunt, preciză Lucian. Dar n-are rost să ne batem capul în legătură cu banii, pentru că toţi vom avea destui; nu vom duce lipsă. Ba chiar aş putea afirma că la întoarcere ne vom putea considera ca făcând parte din categoria celor bogaţi, cu mulţi bani, foarte mulţi, deşi nu acesta era scopul nostru la plecarea în misiune; nu urmăream vreo îmbogăţire bruscă, nici unul dintre noi. - De ce spui aşa ceva? Veţi primi la întoarcere, fiecare o sumă de bani destul de însemnată, doar pentru că aţi luat parte la această misiune? întrebă Nick. - Nu ştiu sigur; poate că va fi şi aşa; n-am fost foarte atent la ceea ce spunea dom’ director atunci... Nu mi se părea important, dar ceva tot am reţinut. Prin urmare, ceea ce ştiu sigur este faptul că vom avea foarte mulţi bani. Pentru că, înainte de plecarea în această misiune, s-a ajuns la o înţelegere între cele două părţi, adică noi – membrii echipajului şi organizatorii misiunii – reprezentanţi ai Institutului. Iar potrivit acelei înţelegeri, a rămas stabilit ca banii ce ne-ar fi revenit lunar în mod normal, să ne fie livraţi în conturi deschise pe numele noastre, la Banca Institutului, cu dobânzile aferente şi alte asemenea clauze. Înţelegerea este valabilă pe o perioadă de 15 ani, până pe data de 27 ianuarie 2101, aceea fiind ultima zi în care se vor efectua plăţile salariilor noastre. Misiunea aceasta a fost estimată pentru o perioadă de aproximativ 13 ani; luându-se însă în considerare o posibilă întârziere de maxim doi ani, s-a ajuns la acest termen de maxim 15 ani. Tot atunci, înainte de plecarea în misiune, după cum ţi-am spus, s-a decis ca aceşti bani să fie depuşi în bancă, pe numele nostru, astfel încât, la întoarcere, să ne putem folosi de ei, după cum dorim. Având în vedere că salariile noastre lunare nu erau deloc mici, presupun că în această perioadă s-a strâns deja o sumă considerabilă, la care se adaugă şi dobânda aferentă, asigurată de bancă, stabilită la... parcă 15%, din câte-mi amintesc. Deci, îţi închipui că vor fi destui bani; nici nu vreau să-mi imaginez ce sume s-ar putea strânge. Desigur, aş putea face oricând un calcul estimativ, însă... zise Lucian, deşi făcuse deja calculele respective în minte şi avea idee care ar putea fi acele sume. - Da, dar eu şi Ly nu vom avea nimic, pentru că nouă nu ne-a depus nimeni bani în bancă lunar. - Nici nu veţi avea nevoie. Crede-mă, Nick, îl asigură Lucian. - Sper că aşa va fi, păru Nick neîncrezător. Ai spus că salariile voastre vor fi depuse lunar în bancă, în acele conturi deschise pe numele voastre, timp de 15 ani. Şi dacă veţi întârzia mai mult de atât, adică veţi depăşi cei 15 ani stabiliţi ca fiind termenul maxim? - Ar fi neplăcut. Nu spun asta doar pentru că s-ar sista automat plăţile respective, 27 ianuarie 2101 fiind data limită, pentru că, dacă ar fi vorba doar de atât, n-ar fi nimic grav. Însă după acea dată, toţi banii noştri, strânşi în bancă, vor fi scoşi şi utilizaţi pentru a organiza o misiune de salvare. Sau altfel spus, va fi trimisă o altă navă spaţială, cu echipaj, tot spre Proxima, într-o misiune al cărei obiectiv principal va fi să ne caute pe noi. Pentru că s-a considerat că o întârziere atât de mare din partea noastră, presupune că ar fi ceva în neregulă, sau că am fi păţit ceva pe parcurs. Sper că nu va fi cazul să se ajungă la organizarea unei asemenea misiuni, nu din pricina pierderii sumelor de bani strânşi în bancă pe numele noastre, ci din cauză că nu doresc ca alţii să pornească pe urmele noastre. Tocmai de aceea, pentru a evita trimiterea altora în căutarea noastră, trebuie să facem tot posibilul să ajungem înapoi la termen, înainte de data limită, deci, înainte de a se împlini 15 ani de la plecarea noastră de pe Terra. În acest scop, în curând va trebui să stabilim exact data plecării noastre de pe Proxima. Nu putem întârzia, e clar, rosti Lucian, cu seriozitate. - Plecarea de pe Proxima... Sună atât de ciudat! Mai ales pentru mine, replică Nick, îngândurat. Dar înţeleg că trebuie, deci, eu sigur nu vă voi face probleme în acest sens. Ce se va întâmpla totuşi dacă, în ciuda strădaniilor voastre, nu veţi reuşi să ajungeţi la timp acasă, înainte de acel termen limită stabilit? - În acel caz, se va produce inevitabilul, anume, va fi lansată nava cu echipaj ce va porni în căutarea noastră, tot spre Proxima. Dacă se va ajunge într-o asemenea situaţie, nu-mi va rămâne decât să sper că-i vom întâlni pe drum pe cei porniţi în căutarea noastră. Din anumite considerente, aş prefera însă să nu se ajungă până acolo. - Te înţeleg, aprobă Nick. - Nick, ţi-aş spune ceva, însă... Dă-te mai aproape, să nu fim auziţi de ceilalţi, deşi văd că nu sunt atenţi la ce vorbim noi doi; au alte preocupări în acest moment... Aşa se întâmplă însă, când ai secrete de păstrat, trebuie să fii precaut, să te fereşti de restul. - Te ascult! Şi fii fără grijă; ceilalţi chiar nu sunt atenţi la noi în acest moment, deci, putem discuta fără probleme. - Ştii la ce mă gândeam, totuşi?! Că într-un fel, misiunea asta a noastră, ar fi fost tot una de salvare, dar neoficială. Adică „Pacifis” a fost trimisă totuşi pe urmele navei „Vulturul”, tot spre Proxima, deşi nu ni s-a spus absolut nimic în acest sens; decât mie, mi-a spus dom’ director unele amănunte, iar eu sunt aproape convins că am fost trimişi în căutarea voastră, a ta, a surorii tale, a lui Victor, a lui Pavel, scăpă Lucian fără să-şi dea seama prenumele „pasagerului clandestin” de la bordul navei „Vulturul”, Pavel Velcescu. - Pavel?! reţinu Nick de îndată. Cum adică, Pavel? Care Pavel, Luci?! La bordul navei am fost doar eu, sora mea şi tata; trei, nu patru! Nu era nimeni cu numele Pavel. - Hopa... Iarăşi m-am dat de gol, remarcă Lucian. M-a luat gura pe dinainte. Nu, Nick, nu eraţi doar voi trei, eraţi patru, pentru că acel Pavel, Pavel Velcescu, se afla în aceeaşi navă cu voi, iar acum, încă este aici, pe Proxima. - Poftim?! Cum?! tresări Nick, tare surprins de această afirmaţie, potrivit căreia Pavel Velcescu s-ar afla pe Proxima. Ce vrei să spui? Pavel Velcescu... Cum să fie aici?! - Sst... îi atrase Lucian atenţia, privind precaut în jurul lor. Nu uita că nu suntem singuri aici. Aşa că nu atrage atenţia asupra ta! Scuză-mă, trebuia să fiu eu însumi mai atent la ceea ce spun. Pentru că, din anumite motive, nu putem aborda acest subiect acum, aici. Mai bine vorbim altădată despre asta, când nu sunt şi colegii mei prin preajmă. Spre exemplu, dacă eşti nerăbdător să afli despre ce este vorba, mai târziu, la tine în cameră. Sau poate, mai bine mâine. - Bine, e-n ordine aşa, acceptă Nick. Ori mâine, ori tot azi, mai târziu. Poate asista şi Maria la discuţie? - Maria, da, bineînţeles; nu-i nici o problemă; poate chiar şi logodnica mea, adică sora ta, îl asigură Lucian. Nick rămase dus pe gânduri, datorită celor aflate. Iar petrecerea se încheie la ora 00.30, deci, puţin după miezul nopţii, când plecară toţi spre oraşul artificial de sub marea cupolă. Fiind obosiţi, se urcară toţi la bordul avionului cu care venise Lucian în urmă cu două zile, fiindcă nu aveau chef de plimbări nocturne în aer liber, până-n oraş, la ora aceea, chiar dacă aerul era proaspăt, plăcut, îmbietor, complet nepoluat. Nick îşi luase cockerul cu el, iar Lucian ocupă locul pilotului... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate