agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-11-30 | |
*130. Pavel Velcescu.
Întâlnirea cu Sonya şi Sid din acea zi decurse în mod normal şi nici nu se întinse prea mult. Evident, Lucian, Lia şi Spot ajunseră la locul de întâlnire înainte de ora 14.00, iar Sonya şi Sid erau deja acolo, aşteptându-i. Spot îi cunoştea foarte bine pe cei doi fraţi Kelso, aşa că nu-l deranja deloc prezenţa lor. Se despărţiră după vreo trei ore, în jurul orei 17.00, când Lucian, Lia şi dalmaţianul se îndreptară spre laboratorul din marele oraş. Dick nici nu se miră de prezenţa lor, când îi zări şi îi întâmpină ca pe nişte obişnuiţi ai locului. - Deci, Lucian... Stai! Nu-mi spune! Cred că pot ghici motivul vizitei voastre aici. Vreo altă plantă sau vreun alt animăluţ, presupuse Dick, fără ca Lucian să-i fi arătat CD-ul. - Exact, Dick, îl aprobă Lucian. Bănuiesc că am devenit deja cicălitori cu insistenţele noastre, dar este într-adevăr vorba despre un alt animăluţ. O căţeluşă neagră, din rasa cocker, dar nu auriu, ca acela dinainte. - Deci, un cocker negru; o căţeluşă... S-a făcut, acceptă Dick cu uşurinţă. Ştiţi de ce anume avem nevoie în acest sens, aşa că nu trebuie să vă amintesc. - Evident, ştim, aprobă Lucian şi scoase la iveală CD-ul, pe care i-l înmână lui Dick. - Ah, eraţi pregătiţi deja; din nou, remarcă acesta. - Altfel cum?! replică Lucian, zâmbind. Şi atunci, când se poate? - Păi, după mine, chiar şi acum, zise Dick. Desigur, doar după ce vom cerceta conţinutul CD-ului. - În cazul ăsta, s-ar putea s-o lăsăm totuşi pe mâine? amână Lucian termenul. - Se poate şi mâine, acceptă Dick. - Asta doar din cauză că trebuie să-i anunţ şi pe colegii mei; ar dori şi ei să fie de faţă, se simţi dator cu o explicaţie Lucian. - E-n ordine. Vă aşteptăm la ora 10.00, ca de obicei, stabili Dick ora întâlnirii. - Minunat, aprecie Lucian, apoi îşi luă angajamentul şi în numele colegilor săi: Vom veni, negreşit! Totul fiind gata stabilit pentru ziua următoare, Lucian, Lia şi dalmaţianul Spot se îndreptară spre ieşirea din laborator. Dick îi conduse până afară, după care nu se întoarse nici el în laborator. Aici se despărţiră de Dick Torn, ei urcându-se într-un avion, pe care Lucian avea să-l pornească, îndreptându-l spre „Pacifis”, evident. - Luci, de ce mergem în navă acum? se interesă Lia. - Ca să-l ducem pe Spot, găsi Lucian o explicaţie. - În cazul ăsta, n-aş merge; aş prefera să rămân în oraş, îl anunţă ea. - Din partea mea, poţi rămâne, nu te oblig să vii cu mine. Ar fi mai bine totuşi, pentru că voi avea o discuţie cu fratele tău, destul de serioasă. Ei sunt încă acolo, mă aşteaptă, adică Nick şi Maria, cu Cooky, desigur. Au venit de dimineaţă în navă, dar fratele tău era foarte obosit, aşa că s-a culcat, iar blonda m-a asigurat că mă vor aştepta, mai ales când a aflat că am ceva important de vorbit cu Nick. - Nu înţeleg. Ce ar mai fi de spus? De când l-a primit pe Cooky, Nick şi-a revenit complet, deci, ar fi mai bine să nu-i aminteşti de Magda. - Dar nu despre Magda intenţionam să vorbesc cu el, ci despre altcineva. - Altcineva? deveni brusc curioasă Lia. Cine? - Pavel, rosti scurt Lucian, un singur cuvânt, care lămuri totul. - Cum?! tresări Lia. Vrei să-i vorbeşti despre Pavel, cu fratele meu? - Da, întări Lucian. - Atunci merg şi eu în navă, îşi schimbă Lia rapid hotărârea anterioară. De abia în acel moment Lucian porni aparatul de zbor local, când logodnica lui cea nehotărâtă dcisese să-l însoţească spre nava albastră. Silueta „Pacifis”-ului se ivi în curând în raza lor vizuală, deci, Lucian opri avionul în apropierea corpului albăstrui al navei, iar cei trei pasageri coborâră fără a întârzia şi se îndreptară spre treptele ce duceau direct pe puntea principală. - Luci... zise Lia înainte de a ajunge la treptele respective. Le vei spune şi despre domnul director, că e tatăl tău? - Hmm?! păru el încurcat de întrebarea pe care i-o adresase logodnica lui. Nu cred că voi aminti acest amănunt. Şi te-aş ruga să păstrezi şi tu tăcerea în acest sens. - Bine, acceptă ea, deşi nu părea să-i convină cererea lui de a păstra tăcerea în legătură cu directorul Institutului, Traian Simionescu. Treaba ta când vei decide să dezvălui acest adevăr. - Am mai discutat despre chestia asta. Ţi-am spus clar că nu mă voi putea lămuri decât în momentul în care vom ajunge înapoi pe Terra şi mă voi afla faţă în faţă cu ei, cei direct implicaţi, adică mama, blondul şi directorul. Până atunci prefer să nu amintim deloc acest amănunt şi să fiu cunoscut drept Lucian Enka, nu altcineva! - Cum doreşti. Dar despre domnul Pavel şi Mihăiţă le vei spune? - Doar dacă va fi necesar, în funcţie de modul în care va decurge discuţia, răspunse el, după un moment de gândire. Apoi intrară pe puntea principală, după ce urcaseră treptele. Nick, Maria şi Cooky erau într-adevăr acolo. Dalmaţianul se îndreptă direct spre micul cocker auriu, în timp ce blonda, sprintenă, se repezi asupra comandantului, pe care-l îmbrăţişă şi-l sărută puternic pe obraji. - Luci, ai venit, exclamă ea bucuroasă. - Blondino, ţi-am zis s-o iei mai uşurel, îi aminti Lucian, mult mai rezervat în gesturi. - De ce? replică blonda voioasă. Şi eu ţi-am spus că nu-i nici o problemă cu Nick, adăugă Maria, însă Lucian privi discret spre logodnica lui. Ah, pricep... Te temi acum de ce va zice logodnica ta. Hmm; păi, să vedem... Ce zici, Lia? Eşti cumva geloasă? Pe mine? - Aş, eu... Nu! - Nici nu mă aşteptam, rosti blonda. Vezi, Luci, e şi ea înţelegătoare. - Poate, păru neîncrezător Lucian. În orice caz, să lăsăm copilăriile acum, propuse el cu seriozitate. Să trecem la lucruri mai importante. Şi să începem cu cadoul campionului. - Aşa-i... Maria mi-a spus ceva în acest sens, zise Nick. Am înţeles că vreţi să-i faceţi şi lui o căţeluşă din aceeaşi rasă cu Cooky, deci, tot cocker, doar că ea va fi neagră. - Exact, aprobă Lucian. Alex şi cu mine ne-am ocupat de partea cu CD-ul, pe care i l-am şi dat lui Dick. Acesta a spus că mâine la ora 10.00 putem deja să facem căţeluşa. Aşa că m-am gândit că ar fi bine să vă anunţ şi pe voi. Poate vreţi să fiţi de faţă la fericitul eveniment. - Cum adică, poate vrem?! Bineînţeles că vrem, se revoltă blonda. Vom fi acolo la ora 10.00. Dar am impresia că despre altceva doreai să vorbeşti cu Nick. - Da, blondo. Despre cu totul altceva. Anume, despre al patrulea pasager al navei „Vulturul”, nava cu care Nick şi Ly au sosit aici, pe Proxima, în urmă cu 12 ani. - Al patrulea?! se miră sincer blonda. - Pavel Velcescu, preciză Lucian, privind cu multă curiozitate spre Nick, care tresări la auzul acestui nume. Îţi spune ceva acest nume, Nick?! Victor ţi-a vorbit despre cineva cu acest nume? - Da, mi-a vorbit, îşi aminti Nick. Însă nu foarte mult. Mi-a spus că pe Terra a avut un prieten foarte bun cu acest nume, Pavel Velcescu, care ar fi trebuit să participe la misiunea navei „Vulturul” spre Proxima. Mai mult chiar, rezerva în care eu şi sora mea am copilărit la bordul acelei nave, i-ar fi revenit acelui om, pe nume Pavel Velcescu. Şi cam atât mi-a spus tata despre acest personaj misterios. Nimic mai mult. Văzând însă că tatălui meu nu-i convine să vorbim despre asta, nici n-am insistat asupra subiectului. - Ceea ce nu ştiţi, pentru că de fapt, nici Victor nu ştia, este faptul că acel om, pe nume Pavel Velcescu a plecat şi el de pe Terra, odată cu voi, la bordul navei „Vulturul”, iar acum este încă aici, pe Proxima, afirmă Lucian. - Nu ştiu de ce crezi una ca asta, păru nedumerit Nick, încă neîncrezător. - Şi de fapt, ţie cine ţi-a spus? se interesă blonda. - Dom’ director, rosti scurt Lucian. - Aaa... pricepu blonda. Domnul director avea grijă să-i dezvăluiască favoritului dumnealui anumite lucruri. - Blondino... privi Lucian rugător spre ea. - Ce-i?! replică aceasta. Doar erai favoritul dumnealui! Ştiu bine că aveai multă trecere în faţa dânsului. - Adevărat, eram... rămase Lucian dus pe gânduri pentru câteva clipe. - Şi dacă acel domn Velcescu a călătorit la bordul „Vulturului”, cum de nu i-am sesizat prezenţa? îl trezi Nick din gândurile în care se cufundase. - Nu puteaţi. Stătea ascuns, explică Lucian. - Ascuns?! se miră Nick. Timp de zece ani?! Unde se putea ascunde atât de bine, aici, pe Proxima, încât să nu-i observăm prezenţa? - În pasajele secrete ale „Vulturului”, lămuri Lucian situaţia. - Pasaje secrete?! repetă Nick, surprins. Care pasaje secrete? - Nick, nava „Vulturul” a fost proiectată de dom’ director. Fiind elevul dumnealui favorit, dânsul mi-a vorbit amănunţit despre această navă, mi-a arătat planurile şi schiţele făcute de dânsul, practic întregul proiect şi mi-a vorbit pe larg, detaliat, chiar şi despre aceste pasaje secrete. Deci, ştiu sigur că ele există; de asemenea, ştiu exact şi locul în care se află. Se pare că şi Pavel ştia despre aceste pasaje secrete, deşi nu-mi dau seama cum a reuşit să afle, însă nu era imposibil. Iar Victor n-a reuşit să afle despre existenţa lor; de altfel, dacă ar fi aflat totuşi, era foarte dificil să le localizeze şi la fel de dificil era să pătrundă în interiorul lor, neştiind codul de acces, cod pe care se pare că Pavel a reuşit totuşi să-l descifreze, ba chiar să-l şi modifice între timp. - Deci, „Vulturul” are pasaje secrete? puse Nick din nou această întrebare, venindu-i greu să dea crezare unui asemenea adevăr. - Da, are, întări Lucian. De altfel, chiar şi „Pacifis” are. - Ce-ai spus?! îl întrerupse blonda. „Pacifis”, pasaje secrete?! - Da, blondo. I le-am arătat deja Liei. - Logodnicei tale, bineînţeles... Celorlalţi, nu, păru blonda nemulţumită de acest lucru. - Blondo, nici ei nu i le-am arătat de mult, ci doar de curând. Până nu demult, nici ea nu avea habar de existenţa acestora. Doar eu, Nis, Alex, roboţii... - Alex şi Nis ştiau?! reţinu blonda. - Normal. Doar au luat parte, alături de mine, la construcţia navei. N-aveam cum să le ascund existenţa acestora. - Şi nouă, celorlalţi fraieri, când aveaţi de gând să ne spuneţi?! - Te rog, blondino, n-o lua chiar aşa; nu vă consideră nimeni drept fraieri. Însă, sincer, recunosc, nu aveam de gând să vă spunem deloc, dacă nu era absolut necesar. Deci, v-am fi spus despre ele, doar în caz de strictă necesitate. - Nu-i corect, se împotrivi blonda. Din momentul în care am devenit membrii ai echipajului, trebuia să ne spuneţi totul, absolut totul, atât despre misiune, cât şi despre navă! - De acord, aprobă Lucian. Poate am greşit. - Nu poate; sigur, afirmă Maria, furioasă, scântei verzui scăpărând din ochii ei, avându-l ca ţintă în acel moment pe colegul ei, comandantul misiunii. Cine nu mai ştie?! - Stela şi Mihai. - Ar trebui să le spui şi lor, Luci, îl sfătui Maria. - Tot ce se poate, dar nu acum... - De asemenea, vreau să văd acele pasaje secrete, cât de curând, îi impuse Maria. - De acord, acceptă Lucian. Însă, repet, nu acum. - Nu acum, bine, zise Maria, calmându-se. Deci, când ai proiectat „Pacifis”, ai avut ca model „Vulturul” domnului director? - Nu, negă categoric Lucian. Când am proiectat „Pacifis”, habar n-aveam despre „Vulturul”. Dom’ director mi-a vorbit pe larg despre nava dumnealui de abia după ce finalizasem proiectul „Pacifis” şi absolvisem deja Institutul, cu nota maximă. - Pricep. Dânsul ţi-a vorbit atunci despre „Vulturul”, pentru că era foarte mândru de rezultatul şi de performanţele obţinute de favoritul dumnealui. Nu l-ai dezamăgit; i-ai confirmat aşteptările. - Nu cunosc motivele pentru care dânsul mi-a vorbit despre „Vulturul”, însă am impresia că ne-am îndepărtat de subiect. - Aşa e, îl aprobă Nick, îngândurat. Deci, spuneai că acel domn, Pavel Velcescu, a stat ascuns în pasajele secrete ale „Vulturului”. Oare cum o fi rezistat? Atâţia ani, singur? - Nick, unora le place singurătatea, explică Lucian. Aceştia preferă de obicei să trăiască izolaţi de restul lumii, cu care să nu păstreze legătura. Ei se retrag într-o lume a lor. - Da, dar timp de zece ani?! păru Nick şi mai nedumerit. Ce fel de om poate fi acela? - Un om ca oricare altul, răspunse Lucian, foarte firesc. Un fel de pustnic, cum s-ar zice. - Pustnic?! repetă Nick. Să zicem că admit faptul că acel om ar fi putut călători neobservat la bordul „Vulturului”, timp de zece ani, graţie acelor pasaje secrete. Dar ce s-a întâmplat după aceea? „Vulturul” a ajuns de 12 ani aici, pe Proxima. Unde a stat ascuns în toată această perioadă? Şi cum ar fi putut scăpa neobservat în tot acest timp? Cum ar fi putut păcăli o perioadă atât de lungă aparatura locală? - Nu ştiu cum, însă se pare că a reuşit. Şi nu cred că s-ar ascunde în pasajele secrete ale navei „Vulturul”. E undeva, afară, pe suprafaţă imensă a Proximei, spuse Lucian. - Nu cred, combătu Nick o asemenea posibilitate. Ar fi fost imposibil! N-ar fi putut reuşi; nu avea cum! Doar cunoşti aparatura locală... - Da, o cunosc. Şi ştiu cât de performantă este. Se pare însă că Pavel a reuşit să o stăpânească, doar nu era imposibil. - Să stăpânească aparatura Proximei?! Nu, Luci! Asta nu s-ar putea! Ar fi imposibil! - De ce nu? Eu susţin că nu-i imposibil, nu se lăsă Lucian. Chiar şi Mihai a reuşit acest lucru, iar noi nu suntem aici de foarte mult timp. - Mihai, da, poate... acceptă Nick. Altcineva însă, nu! - Nick... Domnul Pavel Velcescu este, de fapt, tatăl lui Mihai... Aşa că sigur putea! Mai ales în atâţia ani. - Ce-ai zis?! rămase interzisă blonda. - Cum adică, tatăl lui Mihai?! adăugă Nick, surprins, rămas câteva clipe fără replică. - Aşa bine, afirmă Lucian. Tot aşa cum Victor nu e de fapt tatăl tău, iar domnul Stancu nu e tatăl Liei, nici domnul Ristea nu este tatăl lui Mihai, ci acest domn, Pavel Velcescu. Sau cel puţin aşa zice Victor. Îl poţi întreba, dacă nu mă crezi. - Tu de la tata ai aflat chestia asta? - Exact, Nick. Victor mi-a spus. - Să fiu a naibii dacă pricep, comentă Maria. - Lucrurile se complică din ce în ce mai mult, spuse şi Nick. - Chiar aşa, îl aprobă Lucian, încruntându-se uşor, gândul îndreptându-i-se spre „dom’ director”, tatăl lui; despre dânsul nu amintise nimic şi preferă să nici nu amintească. - În cazul ăsta, presupun că nu i-ar fi fost imposibil să stăpânească totuşi aparatura locală. Mai ales dacă s-ar pricepe tot atât de bine ca şi Mihai la informatică, căzu de acord Nick cu această posibilitate. - Era la fel de priceput, zise Lucian. Şi probabil, de moment ce n-am dat de el, presupun că încă mai este. Ba chiar se putea perfecţiona între timp. - Uff... oftă Nick prelung. - Luci, Mihai ştie? întrebă blondina. - Nu, blondo. Habar n-are. - Asta nu-i bine, presupuse Maria. - Nu, nu este, o aprobă Lucian. Mai ales că Pavel a fost nu numai colegul şi prietenul lui Victor, Nick. În ultimul timp, independent de voinţa lui Victor, Pavel i-a devenit cel mai mare duşman. Pavel este responsabil de tot ceea ce a pătimit Victor, de suferinţa lui. Pavel Velcescu este răspunzător de faptul că Victor a fost închis, fără a fi avut vreo vină. - Cum?! Vrei să spui că tatăl lui Mihai e un om rău?! Ar fi posibil? întrebă Nick surprins. - N-aş zice chiar aşa, îl contrazise Lucian. E poate doar un neînţeles. Un om care n-a avut o viaţă fericită şi a încercat să-şi facă singur dreptate, aşa cum credea el că ar fi bine. Din ceea ce mi-a spus Victor, cât şi dom’ director, reiese că Pavel pur şi simplu nu-l mai suporta pe Victor. - Tata ţi-a spus ţie toate chestiile astea?! Se pare că aţi vorbit mult împreună, mai mult decât credeam, se miră sincer Nick. - Adevărat. Am discutat cu Victor destul de mult, recunoscu Lucian. Mai ales de când am aflat adevărul în ceea ce vă priveşte. - Şi ţi-a spus unele lucruri despre care mie nu mi-a vorbit niciodată, remarcă Nick. - Doar pentru că eu le ştiam deja, de la dom’ director, deci, nu avea cum să le ascundă, explică Lucian. Nu putea susţine că n-aş avea dreptate, că n-ar fi aşa cum mi-a relatat dom’ director, pentru că dânsul nu m-ar fi minţit. - Se pare că acest domn director te aprecia foarte mult, remarcă Nick. - Mai mult decât ţi-ai putea închipui tu, Nick, interveni Lia, privind spre logodnicul ei. - Aşa e, întări blonda. Am observat şi eu. - Cine ştie?! Poate, replică Lucian, încurcat. - Deci, zici că acest domn, Pavel Velcescu, care ar fi tatăl lui Mihai, a călătorit cu noi la bordul navei „Vulturul”, iar acum se află aici, pe suprafaţa Proximei... recapitulă pe scurt Nick. - Exact, aprobă Lucian. - Interesant, aprecie Nick îngândurat. - Am încercat deja să pătrund în pasajele secrete ale „Vulturului”, dat fiind că ştiu poziţia exactă unde se află acestea, însă n-am reuşit. Speram să pot afla mai multe despre Pavel, poate chiar locul în care se ascunde pe suprafaţa Proximei, dar codul de acces pe care-l ştiam eu, cel pe care mi l-a spus dom’ director, nu mai este bun. Deci, Pavel a modificat codul respectiv şi indiferent câte alte combinaţii am încercat, tot degeaba; n-am reuşit să aflu noul cod. Aş fi avut nevoie de ajutorul lui Mihai, lui nu i-ar fi luat mai mult de vreo câteva minute să afle noul cod, dar nu puteam să-l deranjez pe campion. Ar fi aflat totul, iar Victor m-a rugat insistent să păstrez secretul; cu toate insistenţele lui, le-aş fi spus fără ezitare totul colegilor mei, dacă nu i se alătura şi Lia. - Luci, am mai vorbit despre asta... şopti Lia, din apropiere. - Ştiu, replică el îngândurat. Tocmai din cauza asta n-am încotro. Am cedat, pentru că te-ai implicat şi tu, altfel n-aş fi tăcut, deloc. Însă fără ajutorul campionului, nu pot sparge codul pasajelor secrete ale navei „Vulturul” şi nu pot intra acolo. Presupun că ar fi fost interesant. Ar fi multe de aflat. - De unde ştii că Pavel ar fi folosit un alt cod? Poate e altceva mai simplu, deci, te complici degeaba cu tot felul de combinaţii cifrate, parole, sau mai ştiu eu ce, presupuse Nick. - Posibil, aprobă Lucian, îngândurat. Ai putea veni cu mine, Nick, să încercăm să descifrăm codul, sau ce o fi... - Eu?! Nu cred că ţi-aş putea fi de mare folos, răspunse Nick. - Ba da, se opuse Lucian. Ai putea. Doar eşti de atâta timp aici, pe Proxima; cunoşti bine aparatura locală. - Acolo nu poate fi vorba de aparatură locală, protestă Nick. Doar de cea a „Vulturului”. - Cu atât mai mult, nu cedă Lucian. Ai copilărit la bordul „Vulturului”. Cunoşti nava foarte bine, deci, ai putea... - Nu, îl întrerupse Nick. Cunosc nava atât de bine? întrebă el, ironic. Nu vezi cât de bine? Atât de bine, încât habar n-aveam de existenţa unor pasaje secrete, sau de prezenţa unui alt „pasager”, al patrulea, timp de zece ani; nici nu-mi vine să cred! - Plus alţi 12, de când aţi sosit pe Proxima, îl completă Lucian. Ai putea încerca totuşi. Orice indiciu, cât de mic, ar putea fi cheia... Îţi dai seama ce-ar fi dacă am reuşi să intrăm?! se entuziasmă comandantul. - Da. Îmi dau seama ce-ar fi, dacă am reuşi. Mă îndoiesc că vom reuşi totuşi. - Nu fi atât de sceptic, Nick, îl sfătui Lucian. - Bine, acceptă Nick în cele din urmă. Poate vom încerca, dar nu acum. - Oricând eşti dispus, îl aprobă Lucian. - Mda... Presupun că putem încerca. N-avem nimic de pierdut, mai zise Nick. Oricum, o să stau de vorbă cu tata despre tot ceea ce am aflat de la tine, cât mai curând. Şi la modul cel mai serios. - Te rog, Nick... Să nu fi prea aspru cu Victor! - Aspru, Luci?! Nici prin gând nu-mi trece, îl lămuri Nick. Vreau doar să-mi explice de ce nu mi-a spus aproape nimic despre Pavel. Dar n-aş putea fi aspru. Din contră. Tata s-ar putea să mă ia la rost. Nu e exclus să-mi reproşeze că n-am mai trecut cam de mult pe la el, pentru că ăsta-i adevărul. Nu l-am mai vizitat de multicel. - Nu-ţi face griji, Nick. N-o să-ţi reproşeze nimic. Se va bucura doar când te va vedea, îl asigură Lia. - Posibil, presupuse Nick, apoi îşi întoarse privirea spre Maria: Ai putea veni cu mine. - Eu?! Nu, nu cred, zise Maria. - De ce nu? se miră Nick. Tata nu-i un om rău. - Ştiu că nu-i un om rău, dar... O să rămân cu Cooky, găsi ea un motiv. - Îl putem lua cu noi. Tatălui meu i-ar face plăcere să-l vadă. Şi pe el, şi pe tine, preciză Nick. - Da, blondo. Nick are dreptate, interveni Lia în sprijinul fratelui ei. - Ăăă... se încurcă blonda. Luci, ajută-mă! - Cu ce? se interesă acesta. - Păi... începu Maria o idee, pe care nu o continuă. - Nu văd nici un motiv pentru care să nu-l însoţeşti pe Nick. Victor chiar nu este un om rău, deci, n-o să te mănânce, zise Lucian. - Mersi pentru nimic, răule, i se adresă blonda. Ştiu că e un om bun, dar... Mă intimidează, recunoscu ea în cele din urmă. - Asta-i bună, rosti Nick. Tatăl meu te intimidează? De ce, iubito? - Păi, e... Atât de impunător, găsi ea un termen prin care să-l descrie pe To Kuny, alias Victor Preda. - Impunător?! repetă Lia, amuzată. Te intimidează?! Zău aşa, blondo... Doar e tatăl meu! Iar asta înseamnă că şi eu te intimidez? Chiar aşa?! - Aş... alungă blonda râzând această posibilitate. Tu?! Tu n-ai avea cum! - Atunci gândeşte-te la mine când îl priveşti pe tata şi îţi va fi mult mai uşor, o povăţui Lia. - Să mă gândesc la tine?! repetă blonda, încrutâdu-se uşor. Hmm... pufni ea. La tine să se gândească logodnicul tău, nu eu! - Eu mă gândesc destul... zâmbi Lucian, aflat în apropiere, adăugând şoptit: Numai la ea, mereu. Să ştii că are totuşi dreptate. Adică, dacă-l priveşti cu mai multă atenţie, vei observa că Victor seamănă foarte mult cu Lia. Sau invers; Lia seamănă cu el. Oricum ar fi, blondo, dacă vei gândi astfel, n-ai mai avea de ce să te simţi intimidată de domnul Kuny; mai simplu spus, Victor. - Presupun că aş putea încerca, admise blonda. - Excelent, exclamă Nick încântat. Deci, vei merge cu mine, poate chiar în seara asta. - Dar n-am spus că... încercă Maria să se opună. - Da, Nick, sigur va merge şi ea, o întrerupse Lucian. - Luci... îi atrase ea atenţia, sprâncenele-i gălbui, abia vizibile, arcuindu-se în semn de dezaprobare faţă de gestul lui. Nu vorbi în numele meu! - Îmi permit; doar sunt totuşi, comandantul cel rău, zise el, în glumă. - Ai vrea tu... replică blonda, tot în glumă. - Vei veni cu mine sau nu? insistă Nick. - Bine, dacă insişti... acceptă în cele din urmă blonda. O să încerc să pun în aplicare sfatul tău, Lia, dar nu ştiu dacă va funcţiona; e cam dificil... Să mă uit la domnul Kuny şi să mă gândesc la tine... Oi fi tu fiica dânsului şi poate într-adevăr vă asemănaţi, dar... - O să te descurci tu, blondo, o întrerupse Lia. - Sper, mai rosti Maria, încercând să se autoîncurajeze. - Îl luaţi pe Cooky cu voi? li se adresă Lucian. - Da, îi răspunseră amândoi deodată. - L-aţi putea lăsa aici, le sugeră Lucian. Se simte bine cu Spot. Iar roboţii îi vor supraveghea pe amândoi. - Lasă, că-l aducem de dimineaţă, zise Maria. - Treaba voastră, acceptă Lucian. - Noi plecăm, îl anunţă blondina. - Luci, putem merge şi noi în oraş? îl întrebă logodnica lui, privind spre el. - Sigur, dacă vrei tu, acceptă Lucian fără întârziere, iar Nick şi Maria îl priviră amândoi, zâmbind discret, fiindcă remarcaseră şi ei influenţa pe care o avea Lia asupra logodnicului ei, comandantul misiunii. Cum bine îi zicea Nis, cu adevărat „şefa”, fiindcă Lucian chiar asculta de ea, sau cel puţin îi îndeplinea toate dorinţele. Prin urmare, plecară toţi din nava albastră, unde rămăseseră doar cei doi roboţi, cu dalmaţianul Spot. Ceilalţi se urcară în avionul cu care veniseră Lucian şi Lia. Nick nu părea interesat de ocuparea locului pilotului, aşa că această poziţie îi reveni tot lui Lucian, care porni avionul în direcţia oraşului artificial. Nick se apropie totuşi de fostul său elev: - Te descurci foarte bine cu avionul, Luci. N-ai uitat ce te-am învăţat. - Nu-i mare lucru. - Ai dreptate, nu e. Se pare însă că ţi-am rămas dator. - Tu, mie? Cu ce? nu pricepu Lucian. - Cu câteva manevre de zbor mai complicate, pe care ţi-am promis că ţi le voi arăta, cu excepţia acesteia, care-i mult prea simplă pentru tine. - Ah... îşi aminti Lucian. Lasă, nu-i nevoie! Mi-e de ajuns de ajuns şi atât. Nu trebuie să ştiu mai mult. După cum îţi ziceam încă de atunci, n-am de gând să fac acrobaţii aeriene pe aici. - Nu e vorba doar de acrobaţii, doar de manevre noi de zbor, puţin mai complicate, potrivite pentru tine, explică Nick. - Oricum ar fi, tot nu e nevoie, refuză în continuare Lucian. Mă descurc aşa, n-are rost să mă complic în manevre noi. - Dacă te răzgândeşti, să-mi spui. Nu uita că sunt dispus oricând să-ţi arăt, îl asigură Nick. - N-am să uit, replică Lucian. Avionul îşi continuă nestingherit zborul spre oraş, străbătând aerul alb ca laptele, sub comanda lui Lucian, în stilul simplu de zbor, clasic... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate