agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-12-01 | |
*137. Testul împăcării.
Week-endul era trist pentru Lucian, dar nici pentru Lia nu era foarte roz. Neavând motive să părăsească nava albastră, Lucian rămase la bordul „Pacifis”-ului. Ieşise de vreo câteva ori afară, cu dalmaţianul său, pentru a-l plimba pe acesta, însă nu se apropie de oraşul artificial, limitându-se la plimbări pe suprafaţa albă şi pustie a Proximei, nu foarte departe de corpul albastru al navei spaţiale „Pacifis”. Era duminică, 20 iulie 2092, iar logodnica lui nu-l căutase încă, pentru a-i oferi vreo explicaţie a atitudinii ei. Prin urmare, în seara acelei zile, dacă ea nu se învrednicise să-l caute, el nu rezistă fără să o vadă. Lăsă dalmaţianul la bordul navei albastre, în grija celor doi roboţi, iar el porni neîntârziat spre oraşul artificial. La ora 20.00 ajunse în dreptul uşii camerei ei. Cum ea tocmai se pregătea să plece la tatăl ei, pentru a afla noutăţi exact despre Lucian, când uşa se deschise, fără ca el să fi apucat să bată uşor, cum îi era obiceiul, Lia dădu cu ochii de el. Tresări surprinsă, însă şi el avu aceeaşi reacţie. Lucian îşi reţinu cu greu impulsul de a o îmbrăţişa şi săruta, iar ea îl întâmpină cu răceală: - Ce cauţi aici? - Vreau să vorbim, rosti el blând, în şoaptă. Atâta tot. - Nu avem ce să ne spunem, replică Lia. - Ba da, o contrazise el. Ar fi destule. Nu mă inviţi înăuntru? - Mai bine nu, refuză ea. - Lia, te rog... Să fim rezonabili, îi ceru el. - Bine, acceptă ea într-un târziu, după câteva clipe de gândire şi un scurt oftat. Deşi... Iar cum ea se dăduse la o parte din cadrul uşii, făcându-i astfel loc să treacă, căci până în acel moment îi blocase trecerea, el intră în cameră. Dar de cum ajunse în interiorul încăperii, o şi îmbrăţişă strâns. Însă ea îl opri de la un inevitabil sărut, care ar fi condus la o împăcare, înainte de termenul gândit de ea. - Vezi, de asta aş fi preferat să rămânem afară! - De ce?! Crezi că afară nu m-aş fi încumetat să te sărut?! Greşeşti, îi zise el, îndepărtându-se uşor de ea. Văd că îţi păstrezi atitudinea ostilă faţă de mine. Şi nu înţeleg... De ce?! Explică-mi! - Luci, de ce ai venit? întrebă ea, evitând un răspuns. - Ca să te întreb dacă vei veni mâine la ora 14.00, la întâlnirea cu fraţii Kelso, găsi el un pretext prin care să-şi justifice prezenţa. - Nu, nu voi veni! Ar fi trebuit să-ţi fie clar, îi comunică ea decizia ei. Din motive lesne de înţeles. - Dar... încercă el să argumenteze ceva, însă se văzu întrerupt de glasul ei, care-i repetă: - Nu voi veni! Nu ţi-e clar?! - Şi eu ce-o să le spun celor doi? - Nu ştiu şi nici nu mă interesează! Dacă vrei, găseşte-mi o scuză, sau inventează-mi una! - Adică-mi cer să mint?! - Dacă asta înţelegi tu prin a-mi găsi o scuză, atunci, da, îţi cer să minţi pentru mine. - Ştii foarte bine că n-aş proceda astfel, niciodată, îi aminti el. Deci, n-am să fac, nici asta! Eu nu mint! - Atunci, treaba ta! Nu mă interesează cum te vei descurca sau ce-o să le spui. Le spui sau nu adevărul, te priveşte! Improvizează, îi sugeră Lia, continuând cu o oarecare răutate în glas, dorind să pară dură: Iar acum, dacă asta a fost tot, cred că poţi pleca! Ieşi din camera mea! Imediat! - Sigur. Am să plec. Înainte de acest lucru însă, cred că am dreptul la o explicaţie. De ce te porţi astfel? - O explicaţie?! Ţi-am zis, nu mai e nimic de adăugat! De ce vrei să-ţi tot repet acest lucru? - Atunci, adaugă asta: Te iubesc, Lia! Din tot sufletul meu, spuse el, cuprinzând-o din nou în braţe, în timp ce lacrimi îndărătnice sclipeau în ochii lui. Încă te iubesc. Mult, foarte mult... Prea mult pentru a lăsa să se întâmple aşa ceva! Ea se zbătu uşor, respingându-l: - Lasă-mă! Dă-mi drumul! - Nu te înţeleg, rosti el, fără a lua seama la ceea ce-i zisese ea. - Ce anume nu înţelegi?! se prefăcu ea a fi furioasă. Ar trebui să-ţi fie clar! Pricepe odată că totul s-a terminat între noi şi a redevenit ca înainte, când încă nu eram nici măcar prieteni. Aşa e şi acum! - Cum anume, ca mai înainte?! Astfel?! zise el, scoţând din buzunar cele câteva foi rupte din jurnalul ei, pe care le avea asupra lui. Aici scrie foarte clar că mă iubeai şi te prefăceai doar că nu mă suporţi! Aşa va redeveni totul?! Te vei preface din nou că-ţi sunt indiferent? - Te rog, n-are rost să intrăm în amănunte! Cum, ne-cum, nu mai sunt nici măcar prietena ta, ca să nu mai vorbim de logodnica ta! Deci, te rog, pleacă! Acum! Ieşi! Şi să nu mă mai cauţi! Deloc! - Mda... Bine, cedă el în cele din urmă, îndepărtându-se uşor de ea. Fie cum vrei tu! Întotdeauna cum vrei tu, stăpâna inimii mele... Te iubesc! Mult, nu uita! Pa, zise el, supunându-se dorinţei Liei şi privind cu tristeţe spre ea, se retrase spre ieşire. - Pa, şopti Lia în urma lui, bucurându-se de faptul că el plecase, pentru că n-ar fi rezistat să se opună prea mult timp, să continue să pară dură, rea, exigentă, când de fapt, nu era deloc astfel. Off, Luci; vai... Dar el nu ştia încă. Neavând motive să rămână în oraş, Lucian trecu nepăsător pe lângă uşa încăperii ce-i fusese destinată drept cameră, fără a se opri deloc în dreptul acestei uşi. Îşi continuă drumul. Se opri însă în dreptul cabinetului domnului To Kuny şi până a-şi da seama de ce se afla acolo, se trezi că deja intrase. To Kuny era însă acolo, nu plecase la culcare. Domnul Kuny îşi ridică privirea spre noul sosit. - Comandante... îl întâmpină dânsul, nu foarte voios, căci îi zări chipul trist, posomorât. - Salut, Victor, îi răspunse Lucian, cu un glas abia şoptit. - Ce-i cu tine, băiete? se interesă To, remarcând schimbarea survenită în fizionomia comandantului, deşi dânsul cunoştea foarte bine motivul tristeţii lui Lucian. - Păi, eu... Am trecut prin oraş şi... De fapt, nu ştiu cum am ajuns aici, la tine, pentru că nu intenţionam să te vizitez, mai ales la ora asta. Nu vreau să te deranjez, Victor! În orice caz, vin de la fiica ta, Lia... Ştii că ea a întrerupt logodna?! Şi mi-a înapoiat inelul, zise el cu glas sf'ârşit, aşezându-se la întâmplare, pe un scaun, care se nimerise să fie prin apropiere. Dintr-un buzunar scoase inelul de logodnă, pe care-l fixă cu privirea, pierzându-se parcă în contemplarea formelor delicate ale micuţului ineluş. To Kuny se aşeză lângă Lucian. - Drăguţ ineluş... aprecie dânsul. Încă îl ai la tine? - Da. Îl păstrez, în speranţa că ea-l va primi înapoi. Deşi, nu ştiu dacă mai pot spera că se va întâmpla aşa. - Nu vorbi astfel! Nu-ţi pierde speranţa niciodată, îl sfătui domnul Kuny, pentru că ştia dânsul ce ştia... - Victor, ea e fiica ta şi... Scuză-mă că te întreb, dar poate aţi vorbit şi poate ştii de ce se poartă astfel cu mine. Poate ţi-a spus ţie ceva, sau... Eu n-am idee; n-am făcut nimic rău. Deci, de ce?! - Aş... Capricii feminine, băiete! Sunt trecătoare, vei vedea. - Aşa sper, pentru că... Nu ştiu cât am să pot rezista astfel! - Te rog, comandante! - Nu pricep... Totul mergea atât de bine între noi... Eu n-am făcut nimic care s-o supere! Ce i-o fi venit aşa, deodată?! - Cine ştie?! Fetele sunt misterioase; nimeni nu ştie ce e în mintea lor. - Ţi-a povestit cum a fost totul? - Da, mi-a povestit. Şi nu sunt de acord cu ea. Dar e fiica mea şi nu pot fi aspru cu ea, pentru că... Ştii şi tu cum e! - Ştiu. Nici nu ţi-aş fi cerut să fii aspru cu ea. - De sfătuit, în favoarea ta, o pot sfătui. Nu ştiu însă în ce măsură îmi va da ascultare. Dacă o cunoşti, probabil ştii cât e de încăpăţânată. - Da, ştiu şi asta, rosti Lucian, iar după ce puse inelul la locul său, în buzunar, îşi prinse capul între palme, oftând uşor. - Curaj, băiete! Rezistă, nu te da bătut, îl sfătui To Kuny. - Am să încerc, promise Lucian, apoi se ridică în picioare. Scuză-mă că te-am deranjat, Victor. - N-a fost nici un deranj, dragule, îl asigură domnul To Kuny, ridicându-se şi dânsul. Mie-mi pare rău că fiica mea se poartă astfel cu tine şi că nu te pot ajuta mai mult. Serios... - Nu-i vina ta, păru înţelegător Lucian, apoi se îndreptă spre ieşire. - Comandante... Ai grijă, rosti îngrijorat To Kuny în urma lui. Să nu faci vreo prostie! Te rog! - Nici o grijă, Victor, promise Lucian. Am renunţat la asemenea manifestări, care nu mă avantajează deloc. Deci, sunt „băiat cuminte”! Foarte cuminte. - Aşa să fie, îşi exprimă speranţa domnul Kuny, privind cum tânărul său interlocutor se îndepărta. Când să părăsească încăperea, dădu cu ochii din nou de logodnica lui, care tocmai venea la tatăl ei. Astfel înţelese Lucian unde anume intenţiona ea să plece în momentul în care ajunsese la ea „acasă”. O privi pentru câteva clipe, trist, dar nu spuse nimic. Apoi îşi plecă privirea de obicei mândră şi plecă grăbit, de parcă n-ar fi putut suporta să rămână în acel loc. După plecarea lui, Lia porni în grabă spre tatăl ei, oprindu-se doar în braţele acestuia. - Ce căuta şi aici, tati? - Să vorbească despre tine, evident, o lămuri tatăl ei, To Kuny. Ce altceva?! - Şi i-ai spus despre planul meu? - Nu, draga mea. Cum mă poţi suspecta?! Normal că nu te-am dat de gol, deşi... Nu-i corect! Ar trebui să pui capăt acestei farse! - Am să-i pun, dar nu încă. - Nu?! Cât ai de gând să continui astfel? - Doar până joi, replică ea îngândurată. - Cum?! Până joi?! De ce-o prelungeşti atât de mult, draga mea? N-ai văzut cât de mult suferă? Îţi inspiră milă, nu alta... Şi nu merită! - Ba da, am văzut... Şi mi-e atât de greu să continui; era cât pe ce să cedez... Dar cred că e mai bine aşa. - Cum să fie mai bine, scumpo?! păru surprins de această afirmaţie domnul Kuny. - Te rog, tati... Încearcă să mă înţelegi, îi ceru Lia. - Bine. N-am să insist, cedă domnul Kuny. Dacă tu crezi că aşa-i mai bine, atunci, treaba ta, deşi eu tot nu sunt de acord cu tine! Iar Lia rămase din nou să doarmă aproape de tatăl ei, în încăperea alăturată, specificând clar să fie trezită, indiferent de oră, în cazul în care domnul Kuny observa ceva suspect în comportamentul lui Lucian, urmărit în continuare, fără ca el să aibă habar, de aparatura existentă în cabinetul domnului To Kuny. Dar comandantul întârzie din nou în cabinetul de pictură, iar între timp îşi terminase pânza pe care o începuse cu câteva zile în urmă. Luni, 21 iulie 2092, nu aduse nici o schimbare, deşi Lucian încă spera într-o împăcare instantanee cu logodnica lui. Însă nu aceasta sosi în dimineaţa acelei zile la bordul navei albastre, ci, evident, Nick, Maria şi micuţul lor cocker auriu fără codiţă, Cooky-Leo. Blondina remarcă din nou indispoziţia colegului ei şi cu toate împotrivirile celor de faţă, promise că în seara acelei zile îi va face o vizită Liei, pentru o discuţie serioasă cu aceasta. La întâlnirea de la ora 14.00 cu cei doi fraţi Kelso, Lia nu apăru, deşi Lucian încă spera că ea va veni, iar el nu reuşi să le explice celor doi motivul absenţei logodnicei sale. Însă Sid şi Sonya erau înţelegători, nu foarte indiscreţi, iar văzându-l pe Lucian în încurcătură, nu insistară asupra subiectului, deci, nu doriră să afle amănunte, pe care comandantul nici nu le-ar fi oferit, această întâlnire desfăşurându-se doar în trei; patru – cu dalmaţianul Spot. Seara, blonda îşi respectă promisiunea, trecând pe la colega ei, să o mustruluiască sever. Neavând încotro, Lia îi spuse cumnatei sale despre ce era de fapt vorba, rugând-o insistent să păstreze tăcerea. Blonda se lămuri şi o aprobă, deşi nu în totalitate. Apoi promise că nu va povesti nimănui altcuiva, decât lui Nick, care, fiind fratele Liei, sigur n-o va da de gol pe aceasta faţă de logodnicul ei. Iar zilele următoare trecură în acelaşi mod. Lucian renunţase definitiv la a face „prostioare”, de orice gen. Însă, dat fiind că nu se împăcase cu logodnica lui, preferă să rămână în tot acest timp în nava albastră, nu în camera din oraş, unde chiar nu avea ce face. Era deja joi, 24 iulie 2092. Pe puntea principală a navei albastre, comandantul misiunii aştepta sosirea colegilor săi. Aceştia nu întârziară să apară, la puţin timp după ora 11.30, deşi Nick şi Maria veniseră, evident, mult mai devreme, cu micul lor Cooky-Leo. Blonda încerca mereu să-l înveselească pe Lucian, prin prezenţa ei plăcută, dar nu reuşea... Până aproape de ora 12.00 sosiseră aproximativ toţi, mai puţin Lia. El spera ca ea să nu întârzie totuşi. Îngrijorat, îşi privi ceasul. Ca de obicei, timpul era neiertător; trecea, fără a ţine seama de frământările lui. 11.55, iar Lia nu sosise. Nici măcar nu ştia dacă va veni sau nu la această şedinţă şi era derutat. Cum să procedeze? Ce să le spună celorlalţi?! Vigilentă, Stela îl urmări atentă cu privirea. - Ce-i, frumosule?! Te nelinişteşte întârzierea logodnicei tale, sau ai vreun alt motiv? - Nici un alt motiv, rosti el sec. - Şefu’, o fi ea logodnica ta, dar n-ar trebui să întârzie! - Aşa e, ai dreptate, îl aprobă discret pe lungan. N-ar trebui... În cele din urmă, însă, ea nu întârzie de fel, deşi ajunse la bordul navei de abia la 11.59, cu un singur minut înainte de ora stabilită. Lucian nu-i reproşă nimic, însă, spre surprinderea colegilor săi, nici n-o întâmpină îmbrăţişând-o sau sărutând-o, cum s-ar fi aşteptat ei. El se mulţumi să-i atribuie o privire scurtă, în care încă se putea citi tristeţea ce-l mistuia. Apoi îşi potrivi raportul şi zise, fără a privi spre ea. - Bine... Ne-am adunat cu toţii acum şi mă bucur că n-ai întârziat, Lia, deşi ai fi putut veni puţin mai devreme, nu doar cu un minut înainte de ora stabilită. Cu acestea, eu, comandantul misiunii, Lucian Enka, declar deschisă şedinţa de azi, joi, 24 iulie 2092 şi evident, eu voi începe, prin prezentarea raportului meu. El îşi deschise raportul, pregătindu-se să-l citească, însă, pe neaşteptate, se văzu întrerupt chiar de glasul Liei: - Luci, înainte ca această şedinţă să înceapă de-a binelea, aş putea spune ceva? - Sigur, poţi spune, o aprobă el scurt, încruntându-se uşor, neştiind la ce se putea aştepta din partea ei. Oare ce dorea să spună?! Decise însă să o asculte. - Aş dori să dau o explicaţie, cu care-ţi sunt datoare, în primul rând, ţie! Dar, evident şi colegilor noştri. Iar cum ei nici măcar nu ştiu despre ce este vorba, mă văd nevoită să o iau de la început şi am să încerc să prezint totul cât mai pe scurt cu putinţă. Precizez că ceea ce voi spune nu are nici o legătură cu şedinţa noastră de astăzi, dar nu e ceva lipsit de importanţă. Deci, pentru cei care nu ştiu, pentru că n-ar avea de unde, am să-i anunţ că săptămâna trecută, mai exact vineri seara, am rupt logodna cu Lucian. Un murmur prelung de surprindere răsună din partea colegilor săi. Comandantul o privi nemulţumit, întrebând-o parcă: „De ce-mi faci una ca asta?!” - Deci, de fapt, de asta erai neliniştit, frumosule?! îşi dădu seama doamna doctor, însă „frumosul” nu răspunse nimic; tăcu. - Am să vă spun acum şi motivul pentru care am procedat astfel, continuă Lia calmă, deşi privirea lui Lucian o ruga parcă să tacă. Deci, i-am înapoiat inelul de logodnă, punând capăt relaţiei dintre noi, după ce el a refuzat categoric să-mi îndeplinească o dorinţă, prin care îi ceream clar să devină brusc mai aspru cu voi toţi, dur, autoritar, sau într-un cuvânt, să-şi ia în serios rolul ce-i revine în cadrul acestui echipaj, el fiind, după cum prea bine ştiţi, aşa cum reflectă cele şase bulinuţe de pe reverul hainei uniformei sale, comandantul misiunii, nu un orecare, un simplu membru al echipajului. - Cum?! replicară nedumeriţi ceilalţi, privindu-se derutaţi, neştiind ce să creadă, la auzul acestor cuvinte ale colegei lor, domnişoara consilier. - I-am cerut ca, în conformitate cu funcţia lui, de comandant, să vă dea ordine clare, precise, stricte, pe care voi să le îndepliniţi cu supunere, fără a comenta în faţa lui sau a vă împotrivi în vreun fel, ca fiind subalternii lui. Dar... De fapt, acum urmează explicaţia despre care vorbeam iniţial. Deci, în realitate însă, Luci, totul a fost doar un test la care te-am supus, un test pe care l-ai trecut cu bine. - Poftim?! căpătă el glas, o urmă de speranţă licărindu-i în privire; până în acel moment o ascultase tăcut, îngândurat. Un test?! Cum adică, un test? Ce fel de test, Lia? - Luci... Sincer, îmi pare rău dacă am greşit procedând astfel, însă am considerat că este necesar să te supun unui asemenea test, care a constat în mare măsură în verificarea afirmaţiei colegilor noştri, potrivit căreia, de când mi-ai devenit logodnic, erai dispus să-mi îndeplineşti orice dorinţă, fără a te împotrivi deloc sau a te gândi măcar la implicaţiile pe care le-ar avea acest fapt, pentru că ei mi-au reproşat în repetate rânduri acest lucru, pe care, de altfel, îl remarcasem şi eu în comportamentul tău din ultimul timp. Deci, din acest motiv, ţi-am cerut ceva despre care ştiam sigur că nu vei fi de acord atât de uşor, o dorinţă pe care ştiam că nu vei dori să mi-o îndeplineşti, am încercat în fel şi chip să te conving să-mi dai ascultare, ameninţându-te chiar că voi pune capăt relaţiei dintre noi doi, dacă nu-mi vei îndeplini dorinţa, iar cum tu ai continuat să mă refuzi, mi-am pus planul în aplicare. Mi-ai dovedit astfel că totuşi nu-mi dai ascultare orbeşte, cum eram eu înclinată să cred, sau chiar şi colegii noştri, ceea ce este relativ bine. - Un test?! repetă el, chipul înseninându-i-se dintr-o dată, zâmbetul revenindu-i pe buze. Un test, pe care l-am trecut, cu bine?! rosti el întrebător şi-şi ridică privirea, din nou vioaie, spre Lia, zâmbindu-i, plin de admiraţie. Să înţeleg că... Încă suntem logodnici? se interesă el temător, apropiindu-se uşor de ea. - Păi... Dacă, după toate astea, mă ierţi şi vrei ca tot eu să-ţi fiu logodnică, atunci, da, poţi considera ca fiind valabil ceea ce tocmai ai zis, rosti Lia cu sfială, zâmbind delicat, discret. - Dacă vreau?! se miră el, iar în loc de răspuns, o îmbrăţişă strâns, sărutând-o cu pasiune, după care îi şopti, aproape cu lacrimi în ochi, de data aceasta, de bucurie: Este ceea ce-mi doresc cel mai mult! Pentru că... Te iubesc, îi declară el din nou. Surâzător, cu mâna uşor tremurândă, de fericire, scoase grăbit din buzunar inelul de logodnă, pe care i-l potrivi cu grijă pe deget, sărutându-i apoi mâna, cu privirea fixată asupra ei. Parcă nu-i venea să creadă că totul se rezolvase cu bine, dintr-o dată şi că se lăsase din nou păcălit de ea. - Ai inelul la tine... remarcă ea, şoptit; inevitabil, era şi ea emoţionată. - În tot acest timp, l-am avut mereu la mine, replică el, apoi scoase celelalte obiecte pe care ea i le înapoiase: brăţara, lănţişorul şi broşa. Te iubesc, îi repetă el, privind neîncetat spre ea, de parcă nu mai exista nimeni altcineva în acea încăpere, cu excepţia ei. Uşor, pe rând, i le prinse pe fiecare la locul lor. - Păi... Cred că pot spune şi eu acelaşi lucru, rosti ea şoptit, îmbrăţişându-l cu timiditate. Deci... Te iubesc mult, Luci, îi declară ea sfioasă, chiar de faţă cu colegii lor, ceea ce era foarte promiţător, mai ales că, de data aceasta, din nou, ea îl sărută uşor pe el. - Foarte înduioşător, frumosule, aprecie doctoriţa echipajului, surâzând. Dar ne putem începe şedinţa odată, de preferinţă, în cursul zilei de azi, dacă ar fi posibil? - Poftim?! replică el încurcat, amintindu-şi însă de îndată: Ah, da, desigur... Şedinţa noastră de azi... Păi, parcă am declarat-o deja deschisă, deci... Ştiu că în condiţii normale, eu ar trebui să încep, prin prezentarea raportului meu, ceea ce chiar avusesem iniţial de gând, însă, date fiind împrejurările de faţă, la care aţi asistat cu toţii, v-aş ruga să fiţi înţelegători cu mine şi să începeţi voi, cu prezentarea rapoartelor voastre. Poate începe oricare dintre voi, aşa că... Daţi-i drumul! Ce mai aşteptaţi?! Invitaţii speciale? îi îndemnă el, privind neîncetat spre cea care-i era încă logodnică. - Bine, îndrăgostitule, aprobă blonda. Să începem noi, pentru că vedem că tu eşti ocupat... Iar ceilalţi începură să-şi prezinte pe rând rapoartele lor. Lucian însă, nu-i asculta deloc, sau nici măcar nu-i auzea. - Luci, nu asculţi ceea ce vorbesc colegii noştri, îi atrase Lia atenţia. - Şi ce dacă?! rosti el cu indiferenţă. Ştiu că şi-au făcut datoria, cu toţii. În plus, rapoartele lor vor rămâne aici, deci, le voi cerceta mai târziu. Mult, mult mai târziu, zâmbi el, iar Lia îl privi în treacăt. Îi fusese parcă dor de zâmbetul lui plăcut, de îmbrăţişările lui pătimaşe, de tandreţea şi atenţia cu care o înconjura mereu. - Nu-i corect faţă de ei, îi reproşă ea. - Aş... O să înţeleagă ei; altfel cum?! Deci... Domnişoara psiholog m-a supus unui test?! Afurisit test! Să înţeleg că, de fapt, nu doreai deloc să-ţi îndeplinesc acea dorinţă? - Nu, evident! Cum să-mi doresc aşa ceva? De fapt, nici nu era dorinţa mea! - Nu?! se miră el. Incredibil! M-am lăsat dus de nas de tine, ca un fraier, din nou... Şi ce-ai fi făcut dacă ţi-aş fi dat totuşi ascultare? - Nu ştiu, nu m-am gândit la această posibilitate. Nu-mi doream să-mi dai ascultare, pentru că nu mi-ar fi plăcut deloc să te văd purtându-te astfel. Nu vreau să te schimbi, Luci. Niciodată! E perfect aşa cum eşti! Deci, aşa să rămâi, mereu! - Nici nu mă voi schimba, promise el. - Şi nu-mi mai da mereu ascultare, îl sfătui ea, zâmbind. - N-am să-ţi dau, dacă o să-mi ceri vreodată ceva absurd, ca acum, replică el. În timp ce ceilalţi îşi prezentaseră deja fiecare raportul său, Lucian, nepăsător faţă de desfăşurarea şedinţei, şuşotise aproape necontenit cu logodnica lui, oprindu-se doar atât timp cât îşi prezentase şi ea raportul ei. Ceilalţi terminaseră deja, dar el nu remarcase acest lucru, aşa că doamna doctor Stela ţinu să-l anunţe: - Frumosule, noi am terminat cu rapoartele; toţi! - Exact, Luci, o aprobă Mihai. E rândul tău. - Al meu?! replică el nedumerit, dar se lămuri imediat: Ah, e rândul meu; cu raportul, adică... - Da, doar tu ai rămas, preciză Alex. - Îhî... îngână el, apoi privi sugestiv spre lungan: Nis, ai în faţa ta raportul meu. Ia-l, te rog, în primire şi prezintă-l! - Eu?! De ce eu, şefu’? - Pentru că te-am rugat eu, Nis, de-aia, preciză „şeful”. - Bine, şefu’... Dacă mă rogi tu, am să prezint eu raportul tău... Din nou, rosti lunganul, nu încântat de idee, însă începu să citească raportul şefului său, care-şi îndreptă din nou atenţia, în exclusivitate, către logodnica lui. Nis sfârşi în curând de prezentat raportul şefului său, care iarăşi nu realiză acest lucru, deci, se văzură nevoiţi să-l atenţioneze, prin intermediul blondiei: - Luci, acum suntem toţi gata! Neatentule! - Ah, gata?! Deja?! rosti el nedumerit. Foarte bine! Atunci, vă mulţumesc tuturor pentru prezenţă, cât şi pentru modul admirabil în care v-aţi făcut toţi datoria. - Admirabil?! repetă Stela. Linguşitorule! Pun pariu că n-ai auzit nimic din ceea ce s-a vorbit aici, deci, habar n-ai ce-am spus! - Adevărat, recunoscu Lucian, cu nonşalanţă. Dar nici nu-i nevoie să fi auzit ceva, pentru că ştiu bine că, în general, sunteţi corecţi şi vă îndepliniţi îndatoririle ce vă revin. Deci, cu acestea, declar şedinţa de azi închisă. Sunteţi liberi! - Cum aşa?! Ne şi goneşti? îi reproşă Maria. - Nu, blondino, nu chiar, dar... Vă rog, fiţi şi voi puţin înţelegători, le ceru el. Timp de aproape o săptămână am stat departe de logodnica mea şi nici nu ştiu cum am reuşit, deci... Acum aş dori să rămân doar cu ea. Aşa că, puteţi pleca; toţi! - Bine, frumosule. Dacă vrei să rămâneţi singuri, suntem înţelegători. - Mulţumesc, doctore. Deşi... Dacă mă gândesc mai bine, cred că a fost în mare măsură vina voastră că m-a supus acestui inedit test. Ce v-a venit să-i reproşaţi ei că-i dau mereu ascultare, încât să-i vină o asemenea idee?! - Păi, scuze, frumosule, dar noi i-am spus doar adevărul, zise Stela. - Chiar aşa, adăugă Nis. Prea îi dădeai mereu ascultare şefei, şefule! - De altfel, noi nu ne puteam închipui că îi va trece prin minte să te supună unui asemenea test, deci, nu suntem chiar atât de vinovaţi, spuse şi Alex. - Bine, bine, îi întreupse Lucian. Deci, de fapt, nu sunteţi deloc vinovaţi, cu nimic. Am înţeles aluzia; într-un fel, tot eu aş fi cel vinovat, clar, pentru că-i dădeam mereu ascultare, prosteşte, fără să mă împotrivesc... Deşi, mi-aţi fi putut reproşa direct mie acest lucru, nu ei, pentru că eu mă comportam greşit, nu ea. Aşa că, dragi colegi, să fim înţeleşi... Altădată, când nu vă convine ceva la mine, sau în comportamentul meu, spuneţi-mi direct mie, fără ocolişuri! Nu ei sau altcuiva! Dar hai să abandonăm acest subiect! Acum, repet: Puteţi pleca! Ce mai aşteptaţi? Invitaţii speciale?! le reaminti Lucian zâmbind, zorindu-i şi indicându-le sugestiv ieşirea. - Bine, nerăbdătorule, rosti blonda. Plecăm. Ştim şi noi când nu suntem doriţi. Apoi Maria ieşi, trăgându-l pe Nick după ea. În momentul în care Mihai se îndreptă spre ieşire, Lucian i se adresă, amintindu-şi parcă în ultimul moment ceva: - Ah, campionule... Eşti liber duminica asta? - Duminică?! repetă Mihai, îngândurat. Depinde... Ce ai de gând să-mi propui?! - Doream să te rog să vii să-mi arăţi cum se procedează pentru a sparge codurile de acces. Ştii tu, am vorbit parcă despre asta. - Da, îmi amintesc... Bine. Am să vin duminică. De fapt, dacă vrei, eu sunt dispus să-ţi arăt şi acum, comandante. - Acum?! întrebă Lucian, privind spre logodnica lui. Nu, mersi, nu acum, îl refuză el, categoric. - Aha... Bine, am înţeles. Deci, rămâne pentru duminică. La ce oră? se interesă Mihai. - La orice oră doreşti, aici, la bordul navei, pe puntea principală, îi lăsă Lucian posibilitatea de a alege ora potrivită. - De acord. Să mă aştepţi, pentru că voi veni, puţin mai devreme de 12.00, stabili Mihai, apoi ieşi şi el. Ly era deja afară, aşteptându-l. Se pregăti şi doamna doctor, Stela, să părăsească interiorul navei albastre, însă găsi de cuviinţă să-i adreseze o întrebare comandantului: - Şi noi când ne vom vedea, frumosule? Pentru ziua campionului, desigur, de săptămâna viitoare? - Sst... îi atrase Lucian îngrijorat atenţia, privind în afară, spre campion, care nu auzise nimic. Am să vă comunic eu, doctore. Păstrăm legătura! - Aşteptăm să ne contactezi, frumosule. Şi ai grijă cu logodnica ta, să nu te mai supună şi altor teste din astea! - Sigur! Voi avea grijă... zâmbi Lucian, din nou bine-dispus. În sfârşit, ieşiseră cu toţii, trapa navei închizându-se în urma lor. Pe puntea principală rămăseseră doar Lucian, Lia, dalmaţianul Spot şi cei doi roboţi. Pe Cooky-Leo îl luase, ca de obicei, blonda, de parcă ar fi fost cadoul ei, nu al lui Nick. Cum însă acesta nu-i reproşa niciodată nimic, îşi permitea să-l ia ea mereu. Deci, singurul căţel rămas în acel moment pe puntea principală, era pătatul cel năstruşnic, care se săturase de câte bombonele căpătase de la înaltul geograf. De Spot însă se ocupau în acel moment cei doi roboţi, deci, Lucian era liber să-şi vadă de logodnica lui, pe care o îmbrăţişă, de cum se văzu rămas singur cu ea, spunându-i: - Domnişoara psiholog... Un test, nu?! Crezi că ai procedat corect?! De ce mi-ai făcut asta?! - Acum cred că ştii de ce, rosti scurt Lia. - Da. Însă puteai proceda altfel. Ştii cum m-am simţit în tot timpul ăsta? Absolut mizerabil! Nu eram bun de nimic. - Poate. Însă ai trecut cu bine şi peste perioada asta. - Aşa e. Se pare c-am reuşit. Încă nu-mi dau seama cum... Mai ai şi alte asemenea teste pregătite pentru mine? - Deocamdată, nu. Însă dacă voi mai avea, sper că vei reuşi să le treci pe toate cu bine. - Aşa sper şi eu, deşi sigur n-aş vrea să mai am parte de alte asemenea teste... replică el, zâmbindu-i admirativ, bine-dispus. Deci, de fapt, nu doreai să întrerupi logodna, sau să te desparţi de mine. - Nu! Nu mi-ai dat motive să recurg la o asemenea măsură drastică. - Nici n-am să-ţi dau vreodată! Pentru că... Te iubesc! Atât de mult... După cum se aştepta şi ea, urmă un sărut tandru, apoi ea se desprinse uşor din braţele lui. - Poţi să-mi arăţi pânzele pe care le-ai pictat zilele astea? îi ceru Lia. - De unde ştiai de ele?! se miră Lucian. - Mi-a spus blonda. - Aaa, blondina... se dumiri el. - Parcă mi-ai promis că nu mă vei mai picta, îi aminti ea. - Aşa e. Ai dreptate. Ţi-am promis. Dar asta era înainte de a-mi fi dat acel ultimatum. Iar în perioada asta, de o săptămână, am fost foarte trist şi simţeam nevoia de a te avea aproape, măcar prin intermediul picturilor, dacă nu altfel, ca să mă pot linişti, explică el. - Ai fi putut privi celelalte picturi pe care mi le-ai făcut, ca să mă simţi aproape de tine. - Poate... Însă pictând, mă linişteam mai mult şi mai repede. În plus, în celelalte, nu apăream şi eu alături de tine. - Bine, acceptă ea, zâmbindu-i. N-am să-ţi reproşez nimic; dar mi le arăţi sau nu?! insistă ea, părând nerăbdătoare, deşi le văzuse deja, pe ecranul aparaturii tatălui ei, însă era altfel în realitate, mult mai interesant. - Sigur, aprobă el, fără a sta pe gânduri. Să mergem în atelierul de pictură, să le vezi. Îşi conduse logodnica în atelierul de pictură, deşi cunoştea şi ea foarte bine drumul, iar acolo, îi prezentă cele două picturi; atâtea reuşise el să termine, între timp, două. Ea le găsi frumoase şi le aprecie ca atare, însă îi repetă rugămintea de a nu mai picta şi alte pânze cu ea, pentru că deja se strânseseră prea multe, cu acestea două, 38 în total, deşi, evident, în acestea două apărea şi el, cât şi dalmaţianul Spot. Neavând motive să rămână din nou doar la bordul navei sale albastre, comandantul părăsise „Pacifis”-ul, în favoarea camerei sale din oraş, pe care în ultimul timp nu o utilizase, de câtva timp. Astfel se încheie această nouă zi, joi, 24 iulie 2092, la sfârşitul căreia, comandantul misiunii putea fi din nou fericit, pentru că-şi avea logodnica alături... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate