agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-03-25 | |
Ştiam că iubirea aia nu avea să se termine vreodată. Nu avea cum! După toate calculele sufleteşti ale copilăriei. Ale maturităţii invadate de ea. După învingerea tuturor ispitelor de a nu crede. De a o face parţial, aşa cum omori un copac dându-i doar sferturi de inimă. Dar fluviul acela de curcubeu se revărsase pe de-a-ntregul! Avea, într-un fel sau altul, să mă facă eternă. Invincibilă. Printre atâţia morţi clandestini în fieful vieţii. Ce făcusem să merit toată promoţia asta afectivă?! Primisem, cel mai probabil, o genă privilegiată, una invizibilă. Gena statorniciei faţă de lungul şir de generaţii. 1 şi 3! 13! Fusesem însărcinată cu Iubire!
O ghicisem încă înainte ca Mama să mă poarte în pântece. Mărunţică şi vie, un fel de tulpiniţă fragedă înflorită – şi aşa rămasă! – pe trunchiul zvelt al bunicului. Argint-viu, zvârlugă de August ca şi mine, perfect potrivită în bătătura ovală cu ferestre multiple. În preajma ei, nimeni nu auzise de moarte! Nu existau boli fără de leac. Poate numai boli caraghioase, care cedau aproape din prima cu o sugestie de aspirină şi mână de iarbă. Boli – impropriu numite boli! – care se aciuau din când în când pe lângă acareturile omului. Dintr-un soi de plictiseală. Dintr-o oarecare singurătate… cine ştie?! Îngăduitoare, Bunica nu se grăbea să le gonească. Le urmărea pe insidioase cum îşi puneau farduri grele şi rochii sclipicioase. Să nu le recunoască nimeni. Să li se deschidă. Toate sertarele firii, toate intimităţile. Bunica mima mai bine ca oricine naivitatea,… slăbiciunea. Le-a găzduit odată pe toată mâna ei dreaptă. Ca pe nişte furnici însetate de dulce. Mâna cu care culegea cei mai parfumaţi ciorchini dintr-o vie fermecată, când mogâldeaţa de mine se întindea în mijlocul cerului. Atunci începea şi nu mai sfârşea spectacolul! Un izvor se rostogolea tandru-intempestiv din cuvintele de dimineaţă ale Bunicii şi gesturile se umpleau cu sufletul verdelui. Odată, când a venit sfârşitul, Bunica a adunat conştiincioasă, fără de grabă, merele căzute asimetric de-o parte şi de alta a pomului veteran din faţa prispei, cu amintiri scindate între lumea de aici şi cea de dincolo. S-a aşezat ca o rugăciune în faţa carului de foc al Sfântului Pocnitor din bice… Şi-a cântat durerea, toată dragostea nesfârşită de care Dumnezeu Însuşi era conştient că nu avea cum să încapă într-un biet trup fără să doară. Ne-a adunat pe toţi răsfiraţii. Ca pe o corabie de odinioară. Ne-a distribuit sarcini. Salvatoare. Urma să culeg coşuleţul cu vişine. Să am grijă, să nu strivesc Visul Roşu! Făcuse mai apoi o supă cu aburi şi verdeaţă…
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate