agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-05-21 | |
„Noroc bun, Ardeal, că plec cătană la Deva!”
așa a zis țiganul, oftând, când a plecat militar. De acest banc, și-a adus aminte Ghiță în trenul care-l ducea spre Hunedoara. Pentru acest oraș a primit Foaie de drum de la Comisariat. Trebuia să ajungă acolo în următoarele 48 de ore, „în caz contrar veți suferi rigorile legii” N-avea de gând să le sufere. După vreo câteva ore, a ajuns la destinație. Strada pe care a pășit după ieșirea din gară nici nu putea fi numită așa. Era un drum cu multe gropi și mult praf. Casele, unele puteau fi numite colibe, erau situate alandala, fără nici un gard care să delimiteze vreo proprietate. Printre ele, fel de fel de magazii și cotețe. O scroafă, cu vreo câțiva purcei, grohăi amenințător spre el, încât fu nevoit să accelereze pasul. Mai încolo, câțiva copii, aproape dezbrăcați, se luară după el, cu mâinile întinse a cerșit. A fost destul de bine primit la cazarmă. Chiar comandantul, după ce i-a studiat dosarul, a vrut să-l vadă. Printre altele l-a întrebat dacă poate să se urce cu „mâțele” pe stâlpi de lemn și de beton. -Da, tovarășe maior, pot, dar mai știu să fac și altele. - Vom vedea ! O vreme n-a avut ce vedea. Aproape două săptămâni Ghiță a participat la program. Deșteptarea la cinci și trei zeci de minute, micul dejun cu ceai, în care, unii spuneau că s-a pus bromură, pâine , marmeladă, rareori și cârnați Bicaz sau o bucățică de brânză. Apoi exerciții fizice, mișcări de front ca adevărații soldați. Că nu erau chiar adevărați s-a văzut atunci când au început să facă mânuiri de armă. Armele lor nu erau unele adevărate ci cioplite din lemn. Nici cei din postul de santinelă n-aveau. Erau înarmați cu ciomege groase, cu măciulie. Odată pe săptămână, plutonul participa la citirea presei. Unul, de obicei „cu liceul”, citea sacadat în timp ce ceilalți picoteau abia ținându-și capul, drept, pe umeri. După trei săptămâni de instrucție, urmau să fie repartizați pe șantier sau la furnale, de-abia atunci vor deveni adevărați TRL-iști. Cei mai mulți au devenit. Târnăcopul, lopata și roaba i-au însoțit în principalele lor activități: construirea drumurilor de șantier, săparea unor fundații de blocuri de locuit și hale de producție, plantarea unor stâlpi de înaltă și joasă tensiune, asfaltarea unor străzi și a pieței centrale, și câte nu mai prevedea al doilea plan cincinal al României democrat-populare pentru siderurgia hunedoreană! Dar Ghiță n-a participat la toate acestea. El a fost repartizat să lucreze cu o echipă de transmisioniști dintr-o unitate militară de profil. Aveau sarcina să asigure transmiterea, fără cusur, a unui important eveniment ce va avea loc pe stadionul cel nou al orașului. La început nimeni n-a știut despre ce eveniment este vorba. Doar după ce s-a construit și împodobit cu roșu o impozantă tribună, și s-au așezat pe pânza roșie, din spatele ei două tablouri, și-au cam dat seama despre ce era vorba. Un tabloul era al tovarășului Gheorghe Gheorghiu Dej, cunoscut până și de copii, iar celălalt al unui om cu o față rotundă și ochii iscoditori. Au aflat cu toții că era vorba Nikita Sergheevici Hrușciov, secretar general al Partdului Comunist al Uniunii Sovietice, omul care la 7 ani după moartea lui Stalin conducea marele stat sovietic. Doar cu puține zile, înainte de această vizită istorică, s-a știut despre ea. Comitetul Regional P.M.R. ajutat, e drept, de organele centrale, a reușit să se pregătească. Soldații de la TRL din localitate, dar au fost aduși și din alte județe, au dărâmat cartierul țigănesc, au nivelat locul și au adus copaci cu rădăcini pe care i-au plantat de-o parte și alta a șoselei ce ducea de la gară spre centrul orașului. Pe aici a trecut, în acea zi călduroasă de iunie, limuzina decapotabilă, de proveniență sovietică, ZIS. Pe locurile din spate, răspunzând cu pălăriile ridicate entuziasmului mulțimii care agita stegulețe roșii, se aflau conducătorii celor două state și un tânăr cu părul negru, dat peste cap și mereu cu un zâmbet, în colțul gurii. Cei mai bine informați știau că este Nicolae Ceaușescu, membru al biroului politic al PMR, șeful direcției politice a armatei, general. Ghiță n-a putut vedea entuziasmul popular de la primirea trenului în gară și de pe străzile orașului. Era împreună cu un inginer de sunet de la radiodifuziune și cu un ofițer transmisionist, în cabina de unde, în timpul meciurilor, transmiteau radioreporterii. Avea sarcina să acționeze dacă s-ar fi observat vreo defecțiune la unul din multele difuzoare montate în diferite părți ale stadionului, deși ar fi fost destul doar unul. Aici, cu o cască la ureche, a ascultat și el discursurile celor doi șefi de stat. Prin vocea unei translatoare, a aflat ce spunea Nikita Sergheevici, că „aici la Hunedoara se produc anual peste două milioane tone de oțel și că poporul sovietic este mândru că marile realizări s-au putut înfăptui și datorită ajutorului dezinteresat acordat de Uniunea sovietică”. Strigătele de ura!...ura!.... i-au adus aminte de meciul de fotbal Corvinul-Știința Timișoara, pe care l-a văzut acum două săptămâni tot pe acest stadion, dar, parcă, acum strigătele sunt mai organizate. Atunci s-au auzit și înjurături, acum oamenii erau cu mult mai rezervați. Dar cine poate ști ce-i în sufletul și mintea lor? Din ziarul local, „Victoria Socialismului”, de a doua zi, a aflat că delegația de partid și de stat sovietică a ajuns în orașul lor venind de la Onești, capitală a fibrelor sintetice, și că vizita se va desfășura în continuare, pe Valea Jiului, la Lupeni. „Nu e dracul chiar așa de negru”, și-a zis Ghiță, când a început să se obișnuiască în armată. De târnăcop, roabă și lopată, nici vorbă pentru el. A luat, după vizita tovarășului Hrușciov, în primire postul de radioficare al unității. E drept, trebuia să se scoale primul, să-i dea drumul pe postul de radio București, și apoi să mai stea întins în pat, să mai citească în vreun ziar, să mai frunzărească în vreo carte. Tot el era cel care se ocupa de întreținerea aparaturii și a rețelei instalată pe aceiași stâlpi cu cea telefonică. Într-o zi, când a trebuit să schimbe un tub electronic al aparatului de radio-recepție, a observat, schimbându-l, că și o rezistență din apropierea lui era străpunsă. Avea destule piese de schimb așa că a lucrat cam un sfert de oră să lipească noua rezistență la locul ei printre alte piese aproape miniaturale. S-a nimerit să treacă pe acolo, tocmai atunci, comandantul unității. -Să trăiți, tovarășe maior! Și a dat să se ridice. - Lasă formalitățile! Deci te pricepi la de-astea . Îi răspunse, cu oarecare mândrie în glas: - Credeați că doar știu să mă sui cu mâțele pe stâlpii de lemn și de beton? - Da, într-adevăr, mi-ai spus că știi să faci și altele. Acum să te văd! Am acasă un aparat de radio Traviata, din acela cu pick-up, și a început să bâzâie și să cârâie, ca un apucat. I-ai putea tu face ceva, să fie ca la început? - Să încerc, tovarășe maior, dar s-ar putea ca unele piese să fie uzate. Ori vreun transformator străpuns. A încercat și a reușit găsind, fără mare efort, un scurtcircuit la soclul unei pentode. A ținut, totuși, aparatul vreo două zile. „Să vadă tovarășul că s-a străduit”. În curând, i s-a dus vestea de depanator iscusit. Au început să vină la el ofițeri, subofițeri, angajați civili cu radiouri defecte. I-au trecut prin mână fel de fel de aparate, de mărci diferite, de la cele fabricate în R.P.R. precum Pionier, Record Orizont-electronica până la Philips-uri și chiar un Radio Arctic rusesc. Îi părea bine, nu doar că începea să cunoască o diversitate de scheme de montaj, dar totodată, și pentru că a început să câștige bani, nesperat de mulți. Se mira funcționara de la Agenția CEC, din apropiere, cum de toți soldații, care-i treceau pragul, scoteau bani de pe libretele de economii iar el, periodic, depunea. Dar n-a îndrăznit să-l întrebe. A prins obiceiul că, de câte ori ieșea prin oraș să intre într-un magazin cu piese electronice, trecea și prin târgul de obiecte vechi. De aici și-a cumpărat tot felul de șurubelnițe, precum și aparate de măsurat electricitatea: ampermetru, voltmetru, ohmetru. Tare s-a mai bucurat, când le-a găsit pe toate într-unul, cumpărându-și un multimetru de ultimă generație. De-acum, când va fi să fie, în civilie, va avea venituri sigure. Tot atunci o să se specializeze și în televiziune, că doar și acele aparate se mai strică și pot fi reparate, sau chiar îmbunătățite, că ce aprig mai fugea linia de miră când a văzut prima dată cum se reglează un televizor din butoane Au trecut pe nesimțite cei doi ani în care a fost militar fără armă. Și-a adus, din nou, aminte de bancul cu țiganul și armata: „Nu plânge, mamă, că doar trei ani nu-s o sută de zile, și în curând mă voi libera”. La el au trecut peste șapte sute. Dar ce repede s-au dus. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate