agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-06-13 | |
Bivolii încremeniseră acolo în burta uliței. Cu ochii imenși scufundați în tristețea aceea ca-ntr-o apă căreia nimeni vreodată n-avea să-i dibuie formula,... înțelesul. Mi-am scuturat privirea, suspectând clasica iluzie optică. Vechile mele reverii de veșnică nemulțumită cu realitatea. Platoșa timpului își făcuse simțit tăișul, deodată ieșit din defensivă, pe obrazul meu stâng pe care în urmă cu o secundă se revărsase freamătul roz. Ploile nesfârșite adânciseră valea. Împotmoliți, păreau întruchiparea unei figuri stilistice eșuate în articularea ei către o lume oarbă, surdo-mută. Mi-a plăcut atunci – îmi amintesc perfect – să iau prima pensulă aflată la îndemână.
Să schițez un pământ mai bun. Măcar umbra lui. Într-un vis ingenuu pe seama căruia nimeni nu ar fi pus intenții nelalocul lor... Dar eu eram în imaginația altcuiva. Orice inițiativă nu putea fi decât derizorie. Mi-am rezemat o parte din mine de fierul roșu din care construise Tata – mai mult jucându-se într-o primă tinerețe, dar cât de serios se soldase jocul! – o poartă cu ieșire nu se știe exact înspre unde. Atunci s-au spart pentru prima oară în lăuntrul meu niște resorturi. Foarte probabil, la prima atingere de gândul nepotrivit. Și, totuși, oamenii treceau. Cu vitele lor cu tot. Cu spasme și icnituri. Cu un râs ca un zgomot ce clătina. Înfășurați în ploi, în consecințele lor albăstrui-vinete, dând să se elibereze în orange. Da, îmi amintesc perfect. O anume sau oarecare Cristina – una blondă cu ochii negri – îmi țipase, cât era ulița de cosmică,... frumusețea! Și eu, pitulată, după același fier roșu, obiect ludico-sobru, ascunzându-mi formele, în mod cert mult prea evidente în lipsa de ascunziș a tricoului alb cu picățele roșii-verzui și pantaloni scurți pe care mai mult i-ai fi ghicit... Castraveții crescuseră într-o zi. Toți veneau să târguie de la noi. Nu se mai săturau: ce grozavi mai erau cu usturoi proaspăt! Și cu așa de puține griji, într-un cosmos de-abia început! Mi-am pus peste tricou o cămașă. Una albastru-închis. În dungi luuungi... interminabile. Care fusese a Mamei... Câmpia Burnazului își dilata neliniștile. Ca o mamă vitregă. Nu, de data asta, nimeni nu se cuvenea să mai ceară păsuire! Înghițise în ea cât putuse! Uite ditamai gorganul colea în luncă! Și se zgribuliseră vrăbiile. Păsările în frac uitaseră că fuseseră ieri...
ieri ca odinioară sau odinioară ca ieri... păsările Domnului! Căci, zică cine ce-o zice, ochii lor erau mult prea triști și nu, nu, nu, în ruptul capului eu nu aș fi dat crezare celor convinși că, odată despotmolite, „dihăniile alea aveau să se repeadă drept la gâtul omului”. Cine avea să le întoarcă la Câlniște?! La habitat?! Oamenii aveau alte priorități. Și malurile... malurile se ridicau abrupte. Doar florile curajoase de mușețel își prinseseră rădăcinile în fălcile căpcăunului, exercitându-și, la rându-le, vocații ispititoare. Căci, recunosc, eram înnebunită după romanițe. În rochiță portocalie cu buzunărașe ample, traversasem într-o vară ditamai podul. Luuuuuuuuuuuung și subțire-subțire ca o frânghie acrobată. Musai trebuia să ajung dincolo. Izorașele țâșneau și ele din rărunchii căpcăunului, reci ca gheața în inima verii, prinzându-ne în pariuri miraculoase. Cu mreje minerale și vitaminoase... Cum,... să nu mai beau apă din Fântâna Părinților?! Se auzise un ecou venind tocmai din mine! Și dacă izvoarele erau otrăvite?! Mai jos, ei. Crocodilii pașnici de Câlniște ostenită. Feri-te-ar Sfântul să-ți alunece piciorul! Sau ochiul! Praf te fac! Praf și pulbere!
Anii se scurseseră cu nerușinare. Șuvoi după șuvoi. Celulă cu celulă rămăsesem lipită de poarta Tatei, de jocul acela așa de frumos, așa de grav, cu repercusiuni considerabile în realitate. De acolo petrecusem toate etapele, nefiind chip ca vreun cineva să mă poată desprinde... Mă văzusem negru-alb, mă văzusem sepia, policromatică, în negativ... mă văzusem atât-de-eu, mă văzusem atât-de-puțin-eu... când cu părul strâns, când cu inima dezlegată. Cu capul aruncându-mă înainte. Și cu inima. Tremurând mai apoi de frig. Sau, cine știe, de frică?! Și mereu, mogâldeața aceea cu sex indescifrabil, răspunzând la un nume cu 2 tăișuri, apropiindu-se fermecată-smerită de uriașele frunze de brusture, acoperite de bucăți apetisante de săpun de casă... Abandonându-și mersul. Individualitatea. Încredințându-se. Grăbindu-se mai apoi. Să ajungă la farfuria de orez cu vișine...căpșuni...cireșe... Și trandafiri. Era Pogorârea Duhului. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate