agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-10-30 | |
Bunica rostea „La mortu᾿ ăla!” ca și cum ar fi spus „La milogu᾿ ăla!” O vedeam cum dispărea ca o nălucă pe poarta verde-cu-roșu imaginată subtil de tata. Intuiam că avea brațele pline. Cu tot ceea ce nouă și lighioanelor noastre ne era de prisos. Ciorba de acu᾿ 2 zile. Niște cartofi vechi. O cratiță ce trebuia de mult aruncată. Perechea de papuci. Una de izmene. Bunica nu știa să spună: cerșetor. În Câmpia Burnazului, slavii își lăsaseră puternic amprenta. Așa că rosteam cu toții într-un glas: Mi-lo-gu᾿! Se întorcea alta. Îmi lua ceva timp să o recunosc, să spun cu mâna pe inimă că, da, ea era! Tot ea! N-am îndrăznit niciodată să mă apropii prea mult.
Vedeam de undeva de departe, din lumea copilăriei înspre lumea prafului, un coviltir înalt-înalt. Auzeam chelălăitul unui câine ce da, la răstimpuri, în lătrat. Și zgomotul de fier al unui ceaun purtător al hranei celei de toate zilele. Îmi închipuiam lipsa de mers, ochii înordurați și fața tumefiată. De la frig. De la plâns. De la amândouă. De la toate. Mi-eră silă! Mi-era milă! Bunica era așa de curajoasă! Cu ochii ei de un verde uriaș și părul roșcat păstrând minuscule rămășițe de castaniu la rădăcină,... mai ales albul,... semnul distinctiv al trecerii. Mă privea. Tam-nisam rostea: „Să trăiești!”. Fără ca eu să-i fi spus: „Săru᾿-mâna”! Se ducea la treburile ei. Intra într-o ceață parfumată cu rântașuri periculoase și fărâme de zmei. Bunica știa, fără doar și poate, că a mulțumi însemnase dintotdeauna – și așa avea să rămână - La mulți ani! Altfel, de ce mi-ar fi urat „Să trăiești!”? ... am înțeles eu mai târziu. În vremea aceea definitiv a omului mare. Devenind din ce în ce mai mare... Când, în gândurile mele monocrome, își făceau loc salvator nenumăratele petice, așa de vii în coloritul lor fantastic, materia primă pentru preșurile fermecate ale bunicii. „N-a mai trecut țiganca aia!” – o auzisem ca pentru prima oară. Îngândurată. Deznădăjduită. M-am simțit vinovată. Căci, darnică așa cum ea era, lacomă, așa cum eu mă ivisem, dăduserăm gata toată porția de lucru pe anul ăla. Ce-i drept, îmi îmbrăcasem din cap până-n picioare sumedenia de progenituri așa de pretențioase, care nu știau decât să plângă, de dimineața până seara, pițigăiat-turtit răzgâindu-se: „Mama!”. Am privit-o pe Camelia cu reproș adânc: ea nu se sătura niciodată cu o unică garderobă.
Am fost mamă rea. I-am scos bateria. A trecut și țiganca la vreo lună. Bunica mi-a luat 5 baloane. 2 bomboane cogeac. Roșii-roșii și cristalate. Venise aprilie și zambilele minuscule albastre – apariție unică prin împrejurimi,... prin lume – îmi puneau din nou simțurile la încercare. Aveau albine personale. Geneză proprie. Nu le-am rupt niciodată. Mândră, m-am făcut mică. Mică de tot. M-am culcat la pământ. Nu-mi amintesc exact ce mi s-a spus. M-am ridicat alta. Gătită, cu flori de mușcate albe-albe și liliac, bunica ieșea pe poartă. Ulița începuse să prindă miros de tămâie. ... și altceva... Fluturii treceau în invazie. Mi-au acoperit fața. Ca printr-o pânză altfel, am zărit trupul fragil din ceară... am auzit doar sfârșitul: „... la mortu᾿ ăla!”. M-am închis în casă.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate