agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-11-12 | |
Coborâtă dintr-o poveste aparte în bătătura devastată de toamnă. Încercând să pună la locul lor detaliile acelea desprinse de întreg. Cine știe? Poate într-una din probele de foc ale existenței. PROBA! Ploaia cădea. Și păsările. Ochii cerului se lăsau mai mult ca oricând dezveliți. Ochi deprinși cu uimirea. Ochi de copil care abdicase aprioric de la sarcinile omului crescut mult prea mare. Cum spuneam, 2 pești înghețau într-un borcan din plastic. O pisică, purtându-și domesticit instinctele neamului ei sălbatic de tot, da târcoale. O curiozitate altfel aranja lucrurile. Unul lângă celălalt. Mai ales departe. Mama purta roșu. De la început și până la sfârșit. Cânta odată cu Grischuk și ploile lui. Primea galbenul ultimelor frunze cu prospețimea aceea stranie pe care doar mamele știu să o aibă. Le este dat să o dețină. A fost o secundă. O fracțiune de fracțiune, când i-am dat timpului palma aceea în plină față. Într-un gest pe care niciun cer nu l-a suspectat de vreo manie a grandorii. Palma asta a mea de copil așezată peste obrăznicia aia gigantică. În imboldurile mele iscate, fie și pentru un crâmpei al clipei, deasupra tuturor vanităților. Mama cânta. Am înțeles atunci cum graiurile culorilor, ale tuturor anotimpurilor și sensurilor, ale micilor zeități ascunse pe te miri unde își aveau sălașul în ea. Acolo era izvorașul de unde te podidea viața cu plânsul ei plin de bucurie. Făcea înconjurul lumilor. Dintr-o parte în alta a curții. Casele aveau suporturi exterioare uriașe. Cineva slobozise de sus frânghiile acelea menite să-ți păstreze echilibrul, să te înalțe. Acolo putea fi un roi de fluturi. Sau un stol de vrăbii. Un grup de oameni. O familie. Familia! Se însera blând cu miros de portocală. În ziua aceea care nu părea decât o altă repriză de anotimp ponosit pe fieful trecerii. Atâta frumusețe! În acest punct roșu din care porneau toate. Mama era mică. Mama era un copil. Mama era copilul meu. Nu știu cât de mult o lăsasem să înțeleagă asta. Îndeajuns poate că făcusem părtașă bucata cea mai semnificativă din univers și primisem înțelegerea a toate.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate