Însă, deja îmi puteam da seama, cu spaima iminentei despărțiri de femeie, cum Natalia Dobrobea alerga, foarte tânără, către noi, cu Horea cel mic, agățându-i-se de poala rochiei, și orizontul meu începea să devină din ce în ce mai negru, crezând că nu o să o mai văd niciodată pe femeia străină, că nu o să îi mai pot vorbi, începând, parcă, de atunci.
De fapt, nu știam, atunci, că soarta aspră începuse să se țină scai pe lângă mine, cum, de atunci, aveam să o caut în fiecare obsesie și o să o vânez pe Malunai, străina, nu știam că fire nevăzute aveau să mă poarte într-o zi către casa lui Malunai, că aveam să visez terasele cu flori roșu aprins ale locuinței, unde pesemne s-ar fi odihnit Malunai Surinam, alături de tatăl ei, Eisai, călugărul.
Că aveam să îmi pierd, de atunci, mințile, cu totul, văzând, aievea, casa aceea cu statuie de zeiță de piatră, până aveam să mă reîntregesc, în mine, ca om, cu toate răspunsurile la întrebările acelea pe care nu voi mai fi contenit a le fi ridicat la fileu, cu degetele încleștate de acel basm existențial aproape ireal, și pentru care nu eram deloc pregătit.
— Rafael, ai venit? Ai venit, fratele meu?

De fapt și de drept, strângând-o, cu putere, pe soră-mea, nu mă puteam gândi decât la cealaltă femeie, adică la Malunai Surinam, frumoasa femeie venită în România de pe nu știu ce meleag străin, cu parfum oriental, pesemne asiatic. Malunai – ce frumusețe de femeie!, îmi spuneam, străduindu-mă să îmi ascund tulburarea, în fața Nataliei. Mi-am îmbrățișat, cu putere, sora, făcând lucrul acela mai mult din inerție, cu capul meu amărât cufundat pe umărul ei, gândit, însă, cu totul, la cealaltă femeie, pe care abia o întâlnisem, și la numele ei care susura ca floarea pădurii de sub cer, adică la Malunai Surinam. Și am zăcut astfel, cu capul în umărul și apoi în părul soră-mii, neputând uita, câtuși de puțin, parfumul acela sălbatic, de fructe sălbatice parcă, de cireșe amare, proaspăt strivite, care răzbătuse parcă din hainele albe ale lui Malunai, adăugită cu flori mari, pare-mi-se bujori, sau dinspre degetele ei frumoase și grăsuțe, cu totul dezvelite pentru orice ochi care ar fi vrut să privească, cu toate că mi le puteam imagina și altfel, pline inele de aur și de argint, d-apoi de zeci de brățări scumpe zornăind pe mâinile ei lungi, arătare frumoasă, ca o mlădiță de vie, mirositoare a tinerime.
— Adică fata Călugărului Eisai, de la Temple, nu ar veni împreună cu noi, și să se joace cu Horea, dacă vor?, am îngăimat eu, din zăpăceală acută față de femeia străină. (Nu înțelesesem foarte bine ce era cu străina aceea, dar cert era că aș fi vrut să aflu mai mult. Era ceva foarte exotic, acolo. Despre ce Temple vorbea, de fapt? De pe lângă Marea Mediterană? Temple rămase secrete?)
Natalia nu a spus, însă, nimic, dar parcă m-ar fi îmbrățișat cu și mai mare putere. Sesizase ea ceva, era tulburată. Mi-am ridicat căpătâiul de pe umărul Nataliei, și tot ceea ce am putut vedea a fost imaginea lui Malunai Surinam, îndepărtându-se de casa noastră, în timp ce își legăna șoldurile ei mari, foarte frumoasă și dulce, trecând, din ce în ce mai departe, de casa de pe Constituției de la numărul treisprezece, mai departe, undeva înspre partea de Nord a orașului.

Și nu știu de ce mi-aș fi dorit atunci să fiu în locul micului băiat Ho, de doar cinci ani, care încă o petrecea, agățându-se de ea, așa cum făcea și cu maică-sa, de fusta ei lungă, de mătase foarte scumpă, de culoare albă, care lăsa spre vedere bobocii foarte mari de bujor, sclipind foarte roșii în plin soare, și voalul acela acoperindu-i picioarele până jos, către gleznă, cum o văzusem, de fapt, foarte bine, pe Malunai Surinam, cum îi observasem faldurile îmbrăcămintei care o acoperea până în pământ.
— Soră..., am bâiguit din nou. Malunai... Pleacă vecina ta!, și cred că nu îmi dădusem prea bine seama ce ziceam, de fapt.
— Ești tot transpirat, fratele meu! Haidem!, a zis atunci Natalia, cu o compătimire sinceră. (Mă privise cu coada ochiului.) (Sesizase, cred, oareceva.) ...O să îți pregătesc în curând o baie bună, ca să te spălăm! (O vedeam compătimindu-mă, atât cu vorba, cât și din ochii ei întunecați de sprâncenele generoase, ca un ariniș negru.) De fapt, cred că i se făcuse milă de starea (cred) patetică în care mă aflam și de stânjeneala care mă cuprinsese, apoi de josnicia acoperământului meu pătruns de căldură, eram sărac și călugăr, transpirația rece începuse să mă deranjeze, cum soarele puternic era încă sus, strălucind foarte tare.
— Natalia... Cât de mult mi-ai lipsit, sora mea..., i-am zis, în sfârșit, Nataliei. Mai ai picturi noi? Ai mai pictat soarele, cu auriul ăla al tău, special? Sau flori, ce ai mai pictat? Nu ți s-au terminat, iar, uleiurile?
— Doar albul, Rafael... Acela se termină cel mai des... Dar asta ți-am tot zis!
— Dar cumperi, iarăși!
— Da!

***

Acum, îmi zboară gândul, din nou, către Temple. Cu greutate, doar, să îmi aduc aminte ce s-a întâmplat acum câțiva ani. Parcă aș fi visat, așa mă gândesc. Că poate am visat. Că nu mie mi s-ar fi întâmplat, toate, viața aceea și tihna, libertatea de a copilări. Că doar mi s-a părut că aș fi trăit atât de frumos, acasă, la Temple. Și mă gândesc că am trecut ca prin vis, că eu numai am visat și că mi s-a părut... Că mi-am îmbogățit și mi-am hărăzit, atât, spre Zeii noștri, sufletul și închinările lui. Încât, chiar și pământul pe care șed acum, m-ar chema pe un drum, parcă, din ce în ce mai deosebit și mai de taină, ca să mă reîntorc. Iar, de atunci, să fi trecut atât de mult timp, încât eu nici nu mai știu. Uneori mă gândesc că doar mi s-a părut, anume că am fost, odată, copil, și că am trăit la Temple, și pe lângă păstorițe... De fapt, numai prin preajma unor păstori s-ar fi putut fi întemeiat niște Temple cu totul secrete. Care să rămână așa. Din cauza sau mai bine zis, prin pricina naivității genuine ale acelor oameni buni și liniștiți și săraci cu duhul.

***

Că munca de mână e bună, dar că nu acesta e secretul avuției, ci, îndeosebi, o minte luminoasă și foarte bine centrată. Iar eu, deși sunt o Samariteană obișnuită toată ziua cu viața alertă și mai mult pe fugă, am fost obișnuită, încă de mică, cu lucrul. Se spune despre noi că am fi un popor răzvrătit și păgân. Dar eu știu foarte bine că suntem cei mai frumoși oameni și cei mai liberi din lume. Purtăm, în sângele nostru, ceva din mireasma copacilor care dau mere sălbatice și parfumul acela al florilor roșu-violet al merilor sălbatici.

Suntem, de fapt, foarte frumoși pentru că suntem liberi, dar, mai ales, eu, că sunt foarte harnică. Sunt mai de casă, ca să spun așa, deși noi, samaritenii, suntem în general un popor mai aspru și mai mereu pe fugă. Părinți nu am, ci numai doi frați și o soră, eu fiind cea mai mare dintre frații, cei doi băieți și două surori, care suntem. Pentru că ceilalți doi au plecat, s-au dus după un om străin, pe nume Ioan Botezătorul, pe care l-au îndrăgit, părăsindu-și vatra și credința. Iar apoi, după isprava fraților mei, acelora doi, am mai apărut un om, numit Mare-Păstor, cum oameni deosebiți mai mereu apar, pe la noi prin vecinătăți, sau măcar așa pretind ei, că ar fi deosebiți.

Cu toate că i-am dat omului aceluia străin și foarte blând după vorbă apă, mai mult mi-a plăcut de celălalt, Ioan, pentru că L-am cunoscut, pe când în casă era și Baravan, care s-a dus după el. Dar aceasta este taina inimii mele. Nu degeaba frații mei s-au dus după Ioan, pe care unii îl numesc și Botezător, pentru că, spune el, curăță păcatele poporului aceluia străin, cu apă din Iordan. Parcă de atunci, de când l-am întâlnit pe Ioan, de mi s-au dus după EL doi frați, ceva să se fi mișcat în sufletul meu... Dar rămân, în continuare o femeie a merilor sălbatici și a dărniciei...

Dar mai e o taină, femeile L-au iubit pe Iisus mai mult decât pe Ioan, probabil pe mine Ioan m-a înduioșat, de nu mi-am putut ține cei doi frați, după mine, ci mi i-a luat după el. Dar asta a fost, cu Ioan, iar frații au rămas toată ziua după te miri ce vraci. Apoi, pe bărbatul acela L-am mai întâlnit, și, a doua oară când L-am văzut, mi-am dat seama că nu dădusem din apa mea unui om tocmai obișnuit.

Poate așa a vrut inima. Să mă iau după inimă. Și nu după chipul sfânt a bărbatului pe care L-am întâlnit atunci, chiar lângă fântână. Părea slăbit, era însetat, iar eu, miloasă fiind, i-am dat atunci apă.

Cum să nu? Nu știam că era vărul lui Ioan, acela care mi-a luat doi frați după EL, pentru că nu prea semănau. Apoi, nu știu de ce... poporul meu a început să mă privească urât. Ce aveam eu cu oamenii însetați? De ce mă opream către străini și de ce îmi dădeam familia, după EI?

Îmi aduc aminte de timpurile acelea, pe când Baravan era pe acasă. Apoi, cu bărbatul acela... Părea slăbit și mi s-a făcut milă de EL, dar mai ales avea mai multă blândețe decât celălalt bărbat, pe care l-am întâlnit mai întâi, de mi s-au dus după EL, frații... adică Ioan. Care era vărul Învățătorului, însă.

Dar eu atunci nu am priceput. Dar nici nu mi-am părăsit niciodată Religia părinților mei... Până când...

Am aflat că Iisus de fapt era un Om foarte mare, că făcea de fapt minuni și că vindeca cu mâinile. Și atunci au început să se schimbe toate, când am aflat că era vraci mare și că Ioan era vărul lui bun. O vreme, s-a vorbit despre ei, prin rând de Samar. Ba chiar s-a vorbit mult. Apoi, într-o zi, au trecut amândoi pe la mine prin casă, ca să îl caute pe Baravan, adică pe fratele meu care plecase de la ei, ca să meargă, în munți, cu caprele.

Nu au știut că Baravan plecase, atunci eu i-am primit în casă la mine pe cei doi, le-am periat amândurora hainele, le-am spălat încălțările, le-am dat apă și hrană, pentru că parcă după cei doi vraci plecaseră, de fapt, frații mei, ca să își lumineze inimile abătute de prea multă sărăcie. ”Ne cureți tu, Samina, hainele?” ”Vi le curăț, ați bătut drum lung până aici...”

”Dar Baravan nu este. El mereu face numai ce vrea. Se duce după unul și după altul, dar pe tine, Ioan, chiar te-a iubit. Că mi-a zis. „Mai stai, aici, cu Iisus...”, a zis Ioan. ”Vă aduc un pumnuț de migdale, că s-au copt. Și o vadră de vin, vă mai aduc, și carne prăjită, de oaie, ca să mâncați.” De ce faci asta, femeie? ”Baravan a fost liniștit pe la Ioan, că mi-a zis. Iar tu, Iisus, ești vărul lui cel frumos, dar nu ești războinic cum sunt de pildă samaritenii, iar Ioan... Este vărul tău bun.” Eu sunt mai slab, de fapt, și nu Iisus în niciun caz, Samina!”, a răspuns în schimb Ioan, acela care boteza cu apă din Iordan.

Apoi, rămânând la mine în casă până când s-a întors Baravan, au stat atunci pe lângă celălalt frate, care era acasă, și pe lângă sora mea cea mică, și am scris pilde și poezii. Mai ales pe lângă bărbatul cel blând, numit Iisus. Cel mai mic dintre cei doi, Iisus, avea o sensibilitate deosebită... Zicea că sunt o femeie frumoasă și bună și că am inima ca o casă mare. Dar era El blând după fire și politicos. Nu știu ce a vrut să zică cu aceasta, pentru că eu mereu am grijă de casă și știu să mă comport cu străinii și să le dau tot, atât timp cât stau, la mine în casă.

Apoi, s-a întors Baravan. Și a plecat după Ioan, ca să fie pe lângă El. Apoi nu mai știu ce a mai fost, pentru că eu, măritându-mă, am plecat, din satul acela, și de la familia mea...

***
***

Aici, la Conac, e multă molcomie. Mi-am adus aminte de Igna, trebuie că o să ieșim să căutăm niște bureți, pentru că a mai plouat, în ultimul timp. Să îi zic Ignei să îmi pregătească haina și calul. Avem de mers drum lung, aici, la țară. Mi-e drag de vechiul nostru ascunziș, afară din civilizație. Și nu e deloc departe de Sibiu, ceea ce e foarte bine. În câteva ore, am și ajuns, față de distanțele mai lungi, când străbați un drum ca de acasă, de la noi, și până în România. E, cu adevărat, aproape o binecuvântare, aici, la Conac.

Pentru că, aici, la țară, lucrurile se desfășoară mult mai lent, viața, însăși, e mai lentă. Aici nu se întâmplă niciodată nimic, doar liniștea. Care se așterne așa, întocmai ca acum doisprezece ani, o cușmă protectoare de zăpadă. Este o vară frumoasă, iar, aici, pare un adevărat paradis. O lume ascunsă, ca de vis. ”O să culegem și flori de câmpie, Malunai Surinam. Și o să ne facem din ele cunună. O să fim mirese de cunună, eu și cu Igna!”, îmi zic.

Și apoi îmi vine să râd. Este de-abia vineri, iar la Sibiu o să ne întoarcem abia luni, când va începe o nouă săptămână, care mi-l va așterne, în suflet, din nou, pe Rafael. Cum, am realizat foarte bine. Mă iubea și chiar m-a cerut în căsătorie. Nu mi-am înțeles prea bine sufletul, zvâcnirea lui necunoscută, care de la Temple s-a iscat, și de acasă. Mi-e dor de mama, de dragostea ei caldă. Așa mi-a șoptit, poate? Că mă va cere? Că mă vrea de nevastă? Chiar a zis asta? De ochii ei mari și albaștri, așa cum îi am și eu. Mi-e dor. Și de mama. De pântecul ei, din care m-am născut, și de moartea mea, în care o să mor. Că ea nu mai e, ci că s-a jertfit. Pentru picioarele mele. Spălându-le cu ultimele ei clipe. Am fost prostuță și nu am știut, niciodată, prea multe. Dar și viață din trupul muribund al mamei, căreia ar fi trebuit să îi pot săruta picioarele, cum a făcut Mustar pentru Thesis. După ce Thesis a umblat mult, pe munte, după Mustar. Să o pup mult, mult, mult. Și să o salvez. Și să o fac să trăiască, cumva, pe mama, din dragostea mea imensă și din ajutorul grabnic al îngerilor, pentru marea mea neputință.

Îmi priește că am părăsit, acum, Sibiul, că ne-am reîntors la Conac Schimbarea e bună și nu îmi mai aduce aminte, din nou, de cele câte mi se întâmplă, singurătatea și visele. De ce tocmai mie, ce să fi avut toate acele întâmplări?

De ce mă alesese Iacobin pe mine? Ce, petale? Îmi dăduse, de fapt, tocmai mie, absolut toate petalele. Sunt o femeie de la Temple, cum, de pildă, și Thesis fusese. Atunci, ce treabă să aibă religiile atât de străine cu mine? Petalele roșii? Oricum, scăpasem, de mult timp deja, de visele cu Sheitana. Iacobin nu mai îmi spusese de ea, și o vreme îi visasem pe amândoi. Iacobin, care era înger, a rămase în mintea mea ca o prezență binevoitoare și caldă, cam atât aș fi putut spune atunci, la momentul acela. Moment care s-a topit, undeva deasupra mea, ca o bulă din săpun, cât se poate de iluzorie. Leșinasem, din cauză că îmi neglijasem foarte mult sănătatea? Fusese, oare, cineva, acolo, la geam? Plânsesem, de fapt, din cauza lui Elenois Constantin, și a respingerii acestuia. De ce, oare, Elenois Constantin, nu îmi răspunsese, până atunci, la nici măcar o scrisoare? De ce nu a putut face asta, măcar din complezență față de situația mea delicată? Familia mea să fie, de fapt, mai de la Nord, de prin munții cei cu pădurile sfinte cu chiparos și codrii cei sacri. De ce tot visez, poate, aproape întruna, pe Iacobin și de ce pot imagina vizita aceea a lui Ioan Botezătorul, prin casa unei samaritene, de acum 2000 de ani? De ce o pot vedea, atât de lesne și după spusele din scrisori? De ce mi-o pot imagina atât de lesne, chiar și venind mult mai de la Nord... E mai la Sud-Vest. Samarul, după cum știam, era mai spre locurile vechi, înspre locurile sfinte, de pe vremea lui Hristos, sau cel puțin așa cunosc eu, neștiind foarte multe despre samariteni. Samarul are rădăcini din Asiria, iar eu sunt de pe la chiparoșii cei sfinți ai Libanului. Țara mea, un pic mai la Nord. Și nici cu Creștinismul să nu aibă vreo legătură, Țara cedrilor, de unde vin, și atunci ce să am eu cu Dumnezeul Mamei și cu sfântul Ioan, și cu Samarul? De fapt, noi nu aveam nimic de-a face cu Iisus sau cu Samarul, ci poate aceeași obârșie veche din păgânul Babilon. Care ne-a legat foarte de demult, încă de pe vremea lui Ishtar, încă și mai de timpuriu. Cum Babilonul era un regat mare și care îngloba absolut totul. Doar eu nu eram de pe aici, de prin România, dar nici cu Samarul nu am, de fapt, nimic, eram, de fapt, de o obârșie de mai la Nord, sau cel puțin, de acolo, m-a adus tata... de pe la granițele cele mai de la vest ale vechiului Babilon și mai la nord de Iordania, în ținutul Liban. Da, sunt libaneză. De fapt, Iacobin, îngerul, de ce îmi vorbise tocmai mie? De ce i-au plăcut îngerului vostru codrii Libanului?

Se spune că Solomon a adus transporturi mari de lemn, pentru construcțiile sale (atât Marele Templu, cât și Casa de la codrii Libanului) tocmai de la noi. Ce să aibă, totuși, visele acestea cu mine, când, de fapt, eu sunt doar o străină de creștinism, alipită de țara aceasta prin legătură maternă, dar fără niciun fel de altă conexiune, nici față de Zeul mamei, Iisus, și nici față de Samarul vechi sau față de Îngerii dumnezeului vostru? Desigur, de atunci, aveam să aflu mult mai multe, să mă apropii foarte mult de religia mamei și de înțelegerea lui Hristos, dar pe niște căi cam surprinzătoare... De fapt, eram pe jumătate româncă, iar Religia mamei avea, cumva, să mă capteze și pe mine.
— De unde sunteți de fapt?
— De la Nord de Iordania, din Liban. La noi se găsesc cele mai frumoase păduri din lume.
— De unde spuneți?
— De la noi, Solomon a purtat cei mai sfinți copaci, ca să își clădească, foarte mândru, ținuturile și să le umple de bogăție. De fapt, copacii noștri au fost trup pentru Templul cel mare, Solomonar, dar și pentru Casa din pădurea Libanului, care de fapt, nu era în Liban, ci mai la Sud. Însă, pentru construcția ei prodigioasă, Solomon a adus lemn, tocmai din pădurile noastre... A fost de fapt, și așa s-a numit: ”Casa din pădurea Libanului.”
— Veniți afară, domniță? V-am pregătit, deja, calul... Doamnă Malunai Surinam...
— E gata Alexander?
— E gata, doamna mea. Totul e pregătit, o să zboare cu dumneavoastră în spate, așa ca o săgeată!
— Dar de ce nu am auzit de templele dumneavoastră? (A intervenit Ioan, care era un semidoct.)
— Sunt secrete. Sunt întocmite pe lângă păstori. De Inanna nu a auzit aproape nimeni. De fapt, sunt numai câteva.
— Ce, câteva?
— Temple.
— E bine, atunci. Cu siguranță o să găsim tot crăițe, astăzi. Și este o zi atât de frumoasă pentru plimbare!
— (Las-o pe stăpână, Ioane!)
— Asta așa e! E o zi minunată! Vă deranjez? (Ioan s-a rușinat.)
— Nu, deloc.
— Las-o... Că se enervează, până și calul tău!
— Atunci, Igna... Să mergem!
— Da! Dar și bureți, stăpână! Că o să găsim, o grămadă!


(Fragment - 2 - din Romanul ”Petale de trandafir în mâinile foarte micului înger Dalina”, în lucru)