Cu greu își putea cenzura fericirea. Starea aia care, văzută din exterior, ar fi trecut drept suspectă, iar ea, una-două, ar fi fost pusă în tagma stigmatizaților. Că era absurd, desigur, să fii fericit așa pentru o nimica toată sau, mă rog, pentru o chestie atât de derizorie. Fericirea avea legile ei înscrise într-o constituție aparte a oamenilor aceia majoritari, posesori a multe scaune la cap, deprinși încă de dinainte de a se naște cu drămuirea brutală a stărilor. Ahh, dar să câștigi la loto, să-ți pice pe cap ditamai moștenirea sau cine știe ce altă pleașcă! Asta, da, fericire! Și atunci te puteai da de-a dura. Te puteai bate cu pumnii în piept. Puteai slobozi animalul din tine fără să-ți pese de violarea vreunui cod al bunelor maniere sau a habitatului.


Trăirea devenise paroxistică, așa că a fost nevoită să se retragă în aceeași încăpere de nimeni bănuită, unde altădată fugise într-un suflet să urle de durere. Căci ce însemna aia să urli dintr-o nimica toată în văzul decent al lumii? Ei, îți retezase cineva gâtul? Măcar o mână? Jumătate din ea? Un picior? Ei, că unul-altul mai ridicase tonul, te lipise de zidul ăla doar cu privirea. Și tu ai experimentat cosmosul singurătății. Fleacul!


Cele patru cămăruțe ale inimii se făcuseră și de data aceasta una, cuprinzând-o matern înlăuntru. Și-a recunoscut silueta dărâmată de altădată. Peste timp, a lansat mângâierea ei către ea. În fericire, a găsit forța de a pune punctul pe i: De ce plângeau OAMENII? De ce urla EA? De ce erau fericiți... UNII... ALȚII?


Și-a privit ceasul de mână. Primul ei ceas. Cu cadran minuscul strălucitor și brățară metalică împletită. Nimeni nu observase. Chestia asta miraculoasă care bătea catifelat timpul. Timpul ăla hain de odinioară, dintotdeauna, devenise acum parte din intimitatea ei, grație jucăriei ticăitoare, cea mai bună prietenă avută vreodată. Și parcă nici nu i se mai făcuse gaură-n piept când el o privise de sus. Ca pe orice. Numai ca pe femeie nu.