agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-12-10 | |
Habar nu aveam eu când o văzusem prima oară. Ce putusem experimenta? Foarte probabil senzația aia de „altfel”. Dar cu mama atât de aproape... Rămăsese poate un gust căruia nu îi puteam încă da de capăt, spunându-i pe nume. Și nu pentru că m-aș fi temut. Întotdeauna optasem să mă exprim când eram cel mai aproape de adevăr. În orice caz, cât mai departe de minciună.
Nu o văzusem jucându-se vreodată. Copiii se făceau nevăzuți. Un gard electric delimita teritoriul acela cu bulină. În mod cert păpușile ei aveau ochii, nasul, gura turtite. Toată fața, traversată ca de șenilă. (Și nu le duruse? Cursese vreun pic de sânge? ... sânge alb-verzui de păpușă?!) Și, când le lăsai pe spate, cât de turtit țipau Mama? Ce „mamă” putea să reacționeze?! În această agonie a redefinirii fizionomiilor, supuse din fire, refuzaseră sporadic să se pună la oliță! Ei, și?! Se pișaseră pe ele! Cu ciorbă de la mă-sa-marea din cratiță! N-ar vrea să știe cineva cât se întristase! Zile și nopți trudise. Se închisese de tot în sine. Despicase o fereastră opacă într-un soi de perete. Prin locul ăla pe unde nu putuse pătrunde decât coada dezmembrată a ceva. În acest muget, înfigându-și colții ca o înserare frustrată, trebuie să-și fi desfășurat ea cortul, când propria mamă se sfia să o vadă. Mai mereu înfășurată la un ochi, ba la altul, ba la amândoi, chiondorâș o încredința fără prea multe scrupule peisajului de ansamblu. Uite-aci o boltă de viță care l-ar face frumos și pe căpcăun! O dâră de zbor de rândunică..., faldurile ei restauratoare. Da s-o strige. Eufemistic. Intrauterin. Ca atunci când își imagina îngerul din ea. După mișcările dolofane de înaripat gras cu păr creț. Îi tot uita numele, ăăăăăă....îîîîî....iuiuuuieeeee... ca și noi, privitorii din afară. I-am zis fără de rușine: A LU᾿ BEU᾿! Și așa a rămas. A lu᾿ Beu᾿ purta fuste decolorate cu pliuri. Și cu buzunare alungite. Până în pământ. Exact acolo unde i se prăvălea și dramul rămas de privire. Albă ca varul. Anemică poate. La un moment dat crescuse. Văzând-nevăzând cu ochii. Avea dezechilibre. Țâțe turtite. Stări lăbărțându-se pe orizontală. Ohhh! Îi plăceau bărbații! Ohhh! Mult de tot! Prea mult, ce naiba! Se îndrăgostise de ea chiar și un doctor! Cum care?! Ăla plastician de la Colțea! Cu care avea să se și mărite. Desigur, după ce îi va fi desturtit suficient de mult fața. Până una-alta, mai rămânea borțoasă. Cu Biciu, Riciu, Ciuciuriciu..., care se întrecuseră în a-i pune o pernă pe față (Ce fantezie!) în clipele de intimitate mare. O scoseseră cu forcepsul. Nu vrusese cu niciun chip să iasă!
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate