Cu gesturi nevrotice îndepărtase, aproape smulgând, globuri, instalație, beteală. Pocnise de parchet moșul minuscul. Strânsese în pumni semeția nerușinată a vârfului până când sângele începuse să se prelingă. Habar neavând de atrocitate, își trecuse repede o mână străină peste frunte. O coborâse mai apoi de-a lungul și de-a latul gâtului tot mai zbârcit. Inspirase lipsa de aer. Obișnuită cu moartea, zgâlțâise ca pe vietate bradul. Îl călcase în picioare. Din nefericire scăpase și de data asta!


La început fusese un soi de vrajă. Se lăsase târâtă,... ce s-ar mai fi putut întâmpla? Starea o înlănțuise cu promisiuni... cât de reale? Cine știe, poate chiar existau minuni! Singură alesese bradul. Ca pe cruce îl purtase în cârcă. Lăsându-se în voia înțepăturilor lui terapeutice. A țipătului plângăcios răbufnind la răstimpuri. Îi vorbise. Îl alinase. Trebuia să fie secretul lor. Să rămână.

Frugală, într-o țoală subțire de vară, cu mai toate cele lumești uitate, se înființase în răceala balconului ca o grotă. De acolo de unde încă se simțeau construcții etern nefinisate și frigul înspăimântat al picioarelor înglodate. Nisipul ăla amestecat cu apă și zdrențe ale pământului simulând voma... Pe acolo ar fi putut trece vehiculul salvator pe care eu însămi îl așteptasem, copilă încă fiind și așa de speriată... Dar cratița era plină cu sarmale. Feliile de cozonac uriașe nu s-ar fi sfârșit niciodată. Un copil bălai se trezise în miez de noapte revendicându-și mama. Balconul păstra multe urme... Ca pe veșmânt, își lipise de sternul slăbănogit răceala seacă a lumii aflate în văzul neiertător al cosmosului. Și restul de vlagă al pomișorului retezat și-l lipise. A stat așa o vreme... A târât trupul deposedat în sufrageria de odinioară. Și departe de tot a răsunat primul cântec. Ea și-a înăbușit dorul. A zăcut mult.

Zgârmase la un moment dat în dulapul acela unde își sechestrase de o vreme viața. Cuvintele, normalitatea de a da la o parte perdeaua, de a te obișnui cu schimbările bruște, făcând o porție dublă de cafea... pentru orice eventualitate. Dar strălucirea era mult prea strălucitoare. Și foșnetul acela care da să te acapareze... Sărutase fiecare globuleț în parte. Mângâiase. Culori. Rezonanțe. Suflete. Lăsase lumina să-i traverseze obloanele. Într-un puseu aparte al memoriei, văzuse fiecare dintre zilele și locurile acelea care se soldaseră cu un sentiment în plus, mereu binevenit pe țarina populată cu goluri a omului. Timpul abdicase, frângându-și linearitatea într-un cerc impecabil. Și glasul lui explodase zglobiu inundând cu viață singurătățile. Ea se ridicase. De pe cruce. Cu sfințenie dăruise fiecărui globuleț sensul propriu. Înaltă și palidă, aproape fericită. Refăcuse lumea aceea pe care o crezuse iremediabil pierdută.



Ochii copilului rămăseseră țintuiți. Ochi mari și catifelați. Desprinși de realitate. Acolo, ca după un paravan, în fața miracolului. Bradul uriaș cu lumânări vii și veverițe jucăușe. Numai ochii rămăseseră. Nimeni nu știa cum plecase Cosmin. Și cum de nu se mai putea întoarce la privirea lui de altădată...




Eram în plină pandemie. Era în plină viață. În plin Crăciun, o mamă despodobise bradul.