... ei, aici era drama! Neînțelesul! Când voiai să continui, fiind sigur că știi ceea ce urma, ceea ce întotdeauna urmase și, totuși, te poticneai. Cu privire tâmpă, executai mecanic gesturi în gând. Tumbe în realitate. Te lăsai traversat. De duzina de păsări. De cele câteva nesfârșite stoluri de bețișoare. Și totuși! EL trebuia să știe exact despre cine era vorba! Căci cuvântul se cuvenea să vină cu imaginea adevărată: nu puteai rosti ceva și-n locu-i să se insinueze un intrus! Între timp, Celălalt se eschiva. Pus pe tot soiul de chestii. Uite-l! Nu e! Îți storceai vlaga,... imaginația. Înverșunat, făceai apel la religie! Îți stăpâneai înverșunarea. Când se mai pomenise să stai lângă Dumnezeu cu pumnii împachetați?! Ucigă-l toaca te privea. Te privea. Te sorbea. (Ei, ași!) Printr-o gaură a cheii. Lăbărțându-și privirea. Memoria ei. Arunca la fiecare mijloc de cuvânt câte un cuțit. Calea sigură pentru. Boem, mima arta. Starea aia ingenuă, așa de puțin accesibilă neamului său de increduli. Căsca. Înghițea cam tot ce era prin preajmă. 2 țânțari iziniți. Un petic de celofan. Aerul putred de baltă. O contracție bruscă îl forța să recurgă la subterfugii tipic lumești. Petrecea mai multe ceasuri într-o poziție semișezândă de-a dreptul ingrată pentru condiția lui de Talpă a Iadului. Ieșea, la un moment dat. Clătinându-se. Absolut distras, că ai fi zis că cine știe ce drăcoaică i se strecurase în porțiunea aia din stânga unde, printr-o întâmplare bună de tot, ar fi putut sălășlui o inimă, fie ea și de michiduță. Se prăvălea în burta unei dune cenușii. Lăsându-și nările să inspire până la livresc cerneala tipografică a unui jurnal de-acu 2 veacuri. Trăgea din trabuc. Submina adicțiile. Se visa. Gol pușcă. Pe o plajă fantastică din Miami. Timpul se dilata, că-l lua un plictis al dracului. Și dacă nici el, cât era de drac, nu-i putea face față, atunci ce pretenții să mai ai de la restul?! Ohh! Căsca... înghițea din nou cam tot ce era prin preajmă... căsca... Nu avea de ales: trebuia să-și omoare timpul. Și-a prins nătânga de coadă. Contrar proverbului, nici prin cap nu i-a trecut a o cântări. Știa doar atât de bine cât făcea pielea unei cozi de drac! Așa că și-a împletit din ea harpon de hârtie. S-au prins tandre musculițe, culori dezaripate... Chiar și buimăceala crudă a unui cărăbuș devotat. Pe toate și le-a făcut prietene la cataramă. Cât ai zice pește, s-a abandonat dolce far niente-ului, lăsând de izbeliște socotelile iadului... Jivinele îi mângâiau simțurile,... sensul... și el s-a gândit să se facă pustnic. Și asta deloc pentru că ar fi îmbătrânit...



.... și ne izbăvește pe noi... Vum! Iată-l! Căpetenia dracilor! Tartorul! Cu chip de om... îîîî... OMUL în carne și oase! Îîîî... de... nu... iartă, Doamne, iartă, de mai poți!


Și ne izbăvește pe noi DE CEL VICLEAN! Amin.