O vreme urma să ne hrănim lipsurile cu starea aia semnificativă ce nu avea, după toate probabilitățile, să dispară dintr-o dată. Aveam să intrăm fiecare pe rând, cu toții deodată. În camera ca un sanctuar. Cu îngeri dolofani și clopoței sidefați. Aria muzicii sferelor! Rușinându-ne poate cu păgânătatea noastră goală. Mai degrabă acceptând-o, făcându-i cu generozitate loc în devenirile false ulterioare. Desigur, în primă instanță, n-am fi fost străini de electrocutare. Un-nu-știu-ce s-ar fi insinuat în existențele noastre așa de profane, neînstare să discearnă decât cu prețul impactului major. (Nici atunci măcar!) Ne-am fi sfiit poate, Mireasma stranie, un fel de cocktail de tămâie cu levănțică, și valurile de gheață ale unei lumi apoase ne-ar fi încorsetat timpul. Aburul ăla indescifrabil ne-ar fi venit de hac. Sălbatici și rudimentari am fi schițat nesupunerea. Întâlnindu-ne brațele ca două harpoane și mersul pieziș, ne-am fi consolat repede. Am fi fost siguri că, da, încă suntem noi. Trebuia să rămânem noi! Cu lipsa de scrupule asigurându-ne supraviețuirea, proliferarea de-a lungul unor șiruri interminabile de specii, în istoria cărora scufundându-ne ochii, ne-am fi zărit – oricât de departe – pe noi! Indubitabil marile drame rămâneau închise în stupidele manuale romantice. Și din nou am fost siguri că, oricât ne-am exercita vocația haosului, Ea avea să se ivească. De oriunde. Oricând și oricum. Serafică și înaltă, constant dispusă să creeze geneze. Să ierte! S-ar fi încruntat, poate, dar cine nu-i cunoștea grimasa aia pur teatrală? Și țipetele de felină înjunghiată, pe care, zău!, le-ar fi putut băga cineva în seamă?! În mod cert era o actriță. Nici sângele ei nu era adevărat! Acolo, sub bluza semitransparentă, zăcea bateria aia reîncărcabilă până la capătul vremilor... Nu conta că lucrurile erau acum suspect de silențioase. Ca-ntr-o reculegere. Ca-ntr-o carte. Și gesturile orei se săvârșeau tiptil, cumva în vârful picioarelor reprofilate. Această tăcere parfumată care pe noi, zgomotoșii, ne-ar fi ucis sigur în scurtă vreme. Desigur, era o iluzie! Dintr-o clipă în alta ea avea să apară! La fel de acaparatoare, de feminină, de teatrală! Să ne extenueze cu mofturile Ei cosmogonice. Ne-am bucurat tragici la gândul că, la un moment dat, n-ar mai fi...


Numai că Ea chiar plecase.


(De bună seamă, era o actriță! Una din alea ce nu s-ar fi dat înapoi să-și însceneze chiar moartea!)