După înălțarea antenei a venit întâi septembrie, prima zi de învățătură a fratelui mai mare. Afară încă nu se luminase. Mama, care poate nici nu dormise noaptea, s-a apucat de trebăluit. L-a ridicat din pat și pe fratele, să-l gătească de școală. La toată foiala din casă, nici eu nu mai aveam somn, stăteam în pat și urmăream. Mama l-a pus pe elev să-și spele dinții cu periuță, apoi s-a apucat să-l gătească. Pe speteaza scaunului îl așteptau hainele călcate.

Odată fratele gătit de plecare, m-am ridicat din crivat. M-am îmbrăcat la repezeală, apoi am ieșit în ogradă, să-l petrec și eu în drumul iluminării. Afară, mai să nu-l recunosc. De nu se afla mama atunci lângă EL, gătită și dânsa ca de nuntă, precis că-l încurcam cu un străin trecut de poartă. Îmbrăcat în costum nou, cu pătrățele, de culoarea părului frezat și pieptănat cu cărarea dreaptă-dreaptă, cu cămașă albă strict încheiată până în ultimul bumb, cu tufle noi negre în picioare și geanta specială în mână, băiatul semăna mai mult cu puiul ministrului decât cu el însuși.

Drumul era plin de școlărițe și școlari, părinți și surori mai mari. Ieșind pe poartă, mama a dat să ia odorul de mânuță.
– Eu sângur... mamă! – a zis elevul clar, luând-o înaintea ei cu pas de măsurător.
Mama, amintindu-și de ceva, s-a întors spre mine.
– Tu rămâi mai mari! Ai grijă di șiilanți, că am di trecut și pi la magazin! Sî ti găsăsc acasă, di altfel, nu vezi niși o bumboană di la mini, m-ai înțăles? – m-a atenționat ea, zărindu-mi ochii duși pe hudiță în vale.
– Cumpără mai ghini covriji... – Am să vă iau și covriji, și covrijei, și aliva (halva)... numa să hiți cuminți.
Rămas singur acasă, încă și cu răspundere pe umeri, m-a apucat urâtul. Mă simțeam părăsit, uitat, mărginit în drepturi... Pentru cineva ziua ceia trecea la ura-a-a, pentru mine era un chin.

Degeaba mi-am stricat eu inima cu întâi septembrie. La o săptămână, am înțeles că în noul timp aveam numai de câștigat. Mama, și ea în clasa întâia, mânca abecedarul împreună cu fratele. Nu-l slăbea din ochi deloc. Când era vorba de lecții, săracul, nici la clozet nu putea ieși fără știrea ei. Mă uitam cu jale la dânsul, pe degete numărând timpul rămas până a mă da și eu în discipline. De mine mama parcă uitase. Numai o vedeam deasupra cărților, o și zbugheam în drum, că acolo plictiseala loc nu avea.

Fratelui învățătura i s-a dat pe plac, de la bun început. Vesel pleca la școală, încă mai vesel se întorcea. Nerăbdătoare în astfel de momente, mama nu-l mai aștepta să intre în casă. De departe se interesa de notele primite în ziua ceia. Băiatul răspundea, și nu mințea, nu avea pentru ce.

Luna trecea, elevul nostru din cinciuri și patruri* nu mai ieșea. Mama înflorea, se și înălța. Și Țața Natalia, dând cu piciorul pe la noi, după ale Dumneaei severe controale, rămânea fericită de rezultatele eminente ale nepotului. Aparte de asta, vorbăreț și sociabil din a lui fire, fratele în scurt timp își făcu o droaie de amici. Toată școala știa de el și de a lui deocheat nume. Pe la repausuri, băieți ca el, și mai mari, îl înconjurau să-i audă brașoavele.

Odată fratele m-a stârnit să ies la șleah, chipurile să mă arăte la prieteni ai lui. Dorit de lume nouă, nu m-am așteptat rugat. În aceiaș seară, întrebând-o pe mama de ora care era, am plecat la întâmpinare. Băieții din clasa lui, poate și fetele, știau că eram bun de trântă. Taman pe atunci Colea mă învățase o piedică de picior nouă, bună tare – asta, în afară de ce aveam a meu.

Numai am ieșit la drumu mare, că l-am și zărit pe fratele. Era cu doi băieți din clasă, ambii mai zdraveni ca el. – Di dânsu povistei tu, că trântești toți pățanii di pi Rusca? – întrebă indignat unul, pe nume Vasile. – Tu nu ti uita că-i mititel... întâi puni-l pi schinari, dac-ai să poți.
– Eu, cu di-aiștia?... – m-a respins al doilea băiat, numit Vitea.
Eu nu retrăiam. Așa spuneau toți mai mari ca mine, da odată și odată se puneau de acord, și apoi încă mă voiau. Vasile a lăsat geanta jos și s-a dat la loc neted. N-am mai așteptat poftit, tot atunci am și luat poziția. La o secundă m-am și aruncat la pământ. L-am înșfăcat cu amândouă mâinile de picioare, am tras la mine cu toată puterea și l-am doborât, tare și bățos cum era. Tot atunci i-am sărit deasupra și l-am îndesat pe piept cu toată greutatea, până l-am lipit cu spinarea de țărna drumului. Băiatului perderea nu i-a plăcut.
– Nu să socoati! – a reclamat el, confuzionat.
– Mai luați-vă odată – a zis fratele, umflat în pene, ca și cum era vorba de o mânuță de răsărită neprăjită, dată de pomană. A doua oară l-am doborât pe Vasile de sus, cu piedica uncheșului.
– Mai hai odată – s-a înfierbântat păgubașul. – Îți ajungi pi azi, i-o vinit rându lu Vitea, numa dacă nu-i e rușini...
Cu al doilea a fost mai greu. Ne-am trântit mai mult, ne-am tot tăvălit, până am ajuns în mijlocul drumului. Prima dată l-am pus eu, a doua – el pe mine. Voiam noi sau nu, trebuia să ne mai întâlnim și în altă seară.

Băieții ceia trăiau în sus, la capătul șleahului. Cam la o săptămână, le-am fâcut cu fratele o vizită. Da pățănăraie de care s-a adunat atunci în măhălaua ceia... S-au nimerit și de pe Rusca, tot prieteni de a fratelui. Da trântăraie ce s-a mai făcut în ziua ceia... Mai erau doi buni ca mine: unul Slavic de pe șleah, băietu lu badea Afteni (prietenu tatii), altul Vasica din capătul Ruștii, amândoi de sama mea.


Viața de drum urâtă nu era, însă nu se compara cu cea din vale, unde conceptul libertății se arăta în altă scară dimensională. Acolo se afla împărăția uncheșilor – focarul vechilor și noilor nebunii.
Într-o amiază târzie am luat-o cătinel pe hudiță în jos. Am mers la pas pâna m-am săturat de frânat, apoi am luat-o ușurel la fugă. Ultimamente ocupat cu trântele, nu călcasem teritorii ale ”faraonilor” mai bine de o săptămână , prea mult timp pentru unul ca mine.

La bunica ograda era pustie, în casă semnale nu se auzeau. ”Oari nu cumva azi au șăpti lecții?” – mi-a trecut prin minte, știind că moșii mai mari învățau de dimineață. Ca să fiu mai sigur pe situație, m-am dus să controlez grădina. Acolo erau școlarii, cu încă patru mahalagii. Băța Ilii, cu basca lăsată pe nas ”a la Odessa-mama” (ca la huligani), aprindea țigara. Văzându-mă tulburat de interes, unchiul m-a salutat cu ochiul stâng, shi-a făcut cruce cu dreptul și a mai tras un fum. Apoi a luat el o nuia lungă, i-a agățat o hârtie în vârf (aprinzând-o) si a îndreptat-o spre o conservă goală de tomat, întoarsă cu fundul (găurit la mijloc) în sus, ficsată de-asupra unei gropicele dinspre care adia miros cunoscut.

Acțiunea în cauză nu mă mira, numai că ghiuleaua era de calibru mare. Șrapnelul a explodat la doi pași. Gloanțe de glod dulciag s-au împrăștiat în juma de grădina. Conserva s-a ridicat sus-sus. După prima bombă a mai pocnit una, apoi alta, alta.. și tot așa, până s-au săturat artileriștii, inclusiv eu – incepator modest, tacut, nevinovat, la bubuituri nespus de apasionat. La care-i țiuia urechea, la care-n cap îi șuiera, care freca ochii plini de material, încercând sa-i întoarcă la vederea data de la natură.

Unicul din ceată, întreg și nevătămat, rămase unchiul Ilii. Stropit din cap până-n picioare de glod amestecat cu carbid, el unul statea ca tartăru înfipt in pamânt unde-l găsisem eu la sosire, pe când ceilalți, în afară de mine, erau dați înapoi. Însuși Colea, la curaju lui, se retrase cu juma de pas. Mă uitam eu la dânșii... și-mi râdea inima. De ce, oare, s-au terminat războaiele așa devreme? Poate ne alegeam și noi cu general sau măcar căpitan, da așa... – carbiduri puturoase, pistolete de lemn, prăștii de râsul vrăbiilor... când partizani di sama lor astupau ambrazuri, se băgau sub tancuri, aruncau în aer și îngropau in pământ tot ce se mișca pe partea dușmană a frontului.

De se apuca bădica Ilie cu Colea de carte, cine știe, la ce cabinete ajungeau... În timpu cela țara avea nevoie de știință ca de aer, dar pe dânșii pereții școlii deloc nu-i atrăgeau. Săracii învățători... alergau după ei, tot sărind pârlazuri, frământând glodurile... bătând la porțile fraților mai mari... Ei, școlarii, habar n-aveau... Se înfundau în hrube, colibi... trăiau cu legile și libertățile lor, iar eu... Eu îi lăudam în gând și-i invidiam cu ochii.

Între pățani (băieți), unchiul Ilii se bucura de mare stimă și autoritate. Nu părea tare arătos și ca alții mușchios, în schimb era tare cu duhul, nu se temea nici de fulger. Multe vărgi și arătătoare rupseră educatorii de spatele lui... nici taticul cu jărghia nu mai avea ce-i face. Se ținea ferm pe pământ, cu idei năstrușnice și evoluționiste in cap, și doua mâini dibace. Când apărea el în locuri mai dosite, alți ariștanți se retrăgeau. Era bun de invidiat în mahale și mai departe. Cine știa, pe unde mai umbla el singur?.. Poate doar Colea, care în toate-l copia. Făceau multe împreună, secrete între ei nu existau, nici de mine taine n-ascundeau, cel puțin așa înțelegeam eu. Arătau, dacă trebuia, explicau până-n ultimul amănunt, la oricare întrebare a mea răspundeau cu răbdare pedagogică...
Eu, în universitatea lor, eram primul candidat la titlul de ”băiet a nostru”. Din ce mari merite profitam de acele priorități? – În primul rând, semănam tare cu dânșii, mai ceva ca un frate mai mic. Calitățile de care dispuneam atunci le conveneau de minune. Mai întâi de toate, eu eram partizan. Cât de bună părea mama la descusut, de la mine, din vale nu dobândea mari noutăți, nici pe ochi nu mă putea citi, îi ascundeam în podea, în pod... Pe deasupra, mai mă și trânteam, le apăram moșilor blazonul, și rar când îi dădeam de sminteală.


Ultima vară de libertate nu s-a înfăptuit cum o așteptasem eu. La sfârșit de primăvară, într-o seară de duminică și mare sărbătoare de credință, părinții aveau oaspeți. Fratele se uita la televisor, eu umblam prin ogradă, căutând să mă agăț de ceva, să-mi alung urâtul înainte de culcare. Auzind strigăte la drum, am ieșit pe poartă. Toată măhala era acolo. Fete și băieți de sama mea, mai mari și mai mici, zburdau, strigau și alergau ca scăpații.

Afară se întuneca, halca nu se mai termina. Fugărindu-mă după cineva, m-am ciocnit de altcineva. Imediat am simțit o lovitură în ochiul drept, însoțită de o împunsătură ușoară. Tot atunci pe față s-a prelins un lichid cleios. Aveam senzația că era un ou crud spart, aruncat de cineva din prostie. Ținând ochiul închis strâns, m-am dus repede acasă să spăl fața și apoi să mă întorc înapoi. Intrând în ogradă, n-am mai deranjat-o pe mama, am găsit pe afară un lighean cu apă de ploaie. Tot spălând fața, am observat apa întunecată în lighean. A văzut și fratele, ieșit atunci din verandă. S-a ridicat repede pe prag și a strigat-o pe mama.
– Vai di mini, câtă sângeraie, și pi față, și cămeșiuca toată... și nu se oprești... - a strigat ea speriată, ducându-mă repede în chiler.
– Și-ai pățit, șini ți-o făcut asta?... – mă tot întreba ea, căutând să găsească rana. – Ti doari tari? Rabdă, țini ochiu închis. Acu mama puni ñez di pîinică proaspătă și ti leagă, să oprim sângele...
Nu răspundeam. De unde, dacă nici singur nu știam ce se întâmplase. Oaspeții au plecat, nu le-a mai ticnit veselia. Tata m-a luat în brațe și, cu mama alături, tot atunci m-a dus acasă la Trofim (doctorul din sat), iar de-acolo, împreună cu dumnealui, la ambulatoriu. Omul a descoperit rana, a spălat-o cu leacuri, apoi a bandajat-o după toate regulile, mi-a pocnit și o injecție.
– Ti doari ochiu – m-a întrebat doctorul. – Nu mă doari tari, mă înghimpă. – Cu ce l-ai pălit, cu sârmă?
– Nu știu, era întuneric. – Asta trebuie de lămurit numaidecât, ca să știe specialiștii ce și cum a fost. Ochiu-i spart, da sîngele-i oprit. Băietu srocino* (urgent) trebui dus la Leova. Acu vă scriu napravlenie* (trimitere).
Mama știa ce se întâmplase. O fată, împroșcând băieții cu apă dintr-o ampulă de sticlă, din greșală mă lovise în ochi. – Ampula o fost crăpată sau spartă. Cred că i-o rămas bucățică de sticlă înăuntru, de-atâta și-l înghimpă – a presupus doctorul. – Așa caz se operează, urgent.

A doua zi, dezdedimineață, am fost dus la Leova la spital, apoi la Chișinău – cu mașina salvării și soră sanitară în loc de mamă. Internat la un spital din capitală, imediat am și fost operat. ...Și acu (uneori) mă văd întins pe o masă înaltă acoperită cu prostiri, cu bec puternic venit din pod, și o gloată de doctorese, toate albe, uitându-se neclintite la mine ca la nu știu cine. Doar una din ele, cu ochii blânzi, ușurică la mână, cu instrumentul ei ascuțit, căuta ceva în ochi.

La câteva zile alergam pe-afară cu alți pățiți, și ei ca la război bandajați. Clădirea –naltă, albă, cu geamuri mari – se vedea înconjurată de iarbă, trotuare și rânduri de copăcei verzui, mai mult surii, cu ace mici în loc de frunze. În spatele copacilor, de-a lungul și de-a latul se înălța un gard cu gratii dese de fer, după care se zărea și se auzea mișcare de oraș.
Măncarea era de mâncat, doctorii – îngăduitori; bolnavii, blajini și ei, mă alintau cu bumbonele. Eu mă purtam frumos, de injecții frică nu aveam... Venea badea Grișa cu tanti Vera (soția lui) să mă vadă, cărându-l în brațe pe Aurel, verișorul de capitală – un prichindel de doi ani, frumos și neastâmpărat. Atuncea mă făceam eu butie de plăcințele, covrigei și înghețată cu ciocolată.

La o lună de ospitalizare rana s-a întremat. A rămas doar un semn alb ca un capăt de lună, abea observat de aproape. Medicii m-au controlat o ultimă dată, mi-au prescris două sticluțe de leacuri și m-au dat pe măna mamei, venită special după mine.

De la spital am mers pe jos până la stația auto. Atunci am văzut și eu, ce însemna orașul cu străzile mari, tramvaie, autobuse cu coarne... magazinăraie și piața cu lume de pe lume. Târâindu-mă din urma ei, mama a cumpărat ce i-a trebuit și a ieșit la autobuse. A luat bilete la Leova, apoi a cumpărat două morojne* (înghețate), una ei și una mie. Alături i se băga în oci un magazinaș. M-a târât și acolo. Pe un perete interior se vedeau spânzurați în șiraguri covrigi de toate mărimile. Mama a cumpărat cu trei copeici unul cât o juma de colac, de probă, mi-a dat și mie o bucată.
– La gust îi bun, nu-i tari, și niși scump. Tu și spui?
– Îi bun! – am răspuns, înghițind lacom bucățile rău mestecate.
– Dacă-i așa, am să eu di-aiștea, și nu mai căutăm în altă parti. Setcă* (plasă) mare avem... Așa: trii ori zece fac triizeci... Am să ieu o sută, tăman di trii rubli. Ai să-i poți duși, n-a să-ți vină greu? – ... Di aiștea duc macar și o mie. – Gata - gata, te-am înțăles. Unde mă pun eu cu aldi...
Suta de covrigi mari și groși, în plasă toată n-a încăput. A trebuit să scoatem de pe șiragul fără de capăt vre-o douăzeci, să-i băgăm printre rufe în geanta mare. Încă zece mama a vrut să-i întoarcă înapoi la magazin. Eu nu i-am dat voie. Am făcut un șirag mic și mi l-am agățat în gât.
– Da-a-a! Aista băiet îi samănă lu tat-so nu numa la cătătură, da și la apucătură... - a spus mama, luându-mă în samă și lăudându-mă la maniera ei, bucuroasă să mă vadă teafăr și aproape nevătămat.

Am avut grijă de covrigi până acasă. În autobus i-am ținut numai în brațe. În tot drumul, plasa n-am pus-o jos măcar odată, la fiecare minut schimbând-o dintr-o mână în alta.
La colț la Țicău m-am trezit nas în nas cu fratele. A dat el mâna cu mine, m-a îmbrățișat ca pe un venit de la armată, a râs ca teteia și mi-a luat setca, să o ducă el până-n ogradă. Alături avea pe Clemența cu Andrușelu, ambii cu ochii încâlciți în șiragul din gâtul meu. – ... Da și zoioși v-ați făcu-u-t... – a observat mama, văzându-i pe amândoi colbăiți, cu dungi de lacrimi pe față. -- Da și murda-a-ri... și asta s-o întîmplat în mai puțîn di două zîli... Da să vă las odată macar v-o săptămână, v-aș mai cunoaști oare?
Andrușa încă se ținea. Clemența, mai inimoasă, mai-mai să buhnească de obida.
– Ei gata, am vinit, de-acu nu vă mai supărați. Haideți acasă, mai mult mama nu vă lasă sînguri. Ia uitați-vă, și covrigi mari și frumoși v-am adus. Să vă dei mama câte unu?
Ei ascultau, se bucurau, dar cu ochii tot la mine rămâneau. Observându-le cătăturile lungite, am scos șiragul de după gât, l-am dezlegat și le-am întins câte o piesă la fiecare. Clemența a luat covrigul și a alergat înainte, Andruță – nu, el s-a purtat altfel. Trăgând cu dinții din covrig, s-a agățat de toarta la geanta mare, și – hai să dea și el o mână de ajutor. Mama imediat l-a luat în samă. – ”Mititelu mamii, numa cât îi el di harnic șî sîmțîtor...”
Ca răspuns, ajutorul trăgea în sus tot mai tare, să rupă toartă, nu alta. Geanta ca geanta... băiețașul nu-și rupea ochii de la covrigi. Precis că-i socotea, că la trei ani împliniți număra liber până la zece.

Călcând pământ de mahală, m-a apucat nebunul dor de vatră. De la colțu drumului până la ogradă, orice buruiană, gard și vrabie mă cunoșteau, în felul lor mă salutau...
Vara era în toi, satul se scălda în verdeață... Ajuns în ogradă, am lăsat covrigii și am fugit în grădină. Via încărcată de lăstari crescuți lucea în lumina zilei, cu frunzele ei mari, lucioase, verzi-verzi... Rânduri curate de ceapă, ridiche, usturoi, cartofi, fasole... tremurau ușurel în rafala slabă a vântului. Pomii încărcați își creșteau în tihnă fructele... Grădina noastră era la loc, așa cum o știam eu la vremea ceia. De-abea atunci m-am simțit acasă, cu adevărat. Tot atunci a pierit din minte spitalul cu doctori, șprițuri și mâncare, orașul cu mașini zgudiutoare, piața-i clocotitoare...

A doua zi mi-am dat drumul în vale, cu fratele. Uncheșii, Colea cu Toader (badea Ilii nu mai era pe-acasă), m-au întâlnit ca pe soldat de la front. ”Ochiu-i întreg, însamnă că ai să fași armată” – a zis mezinul, controlându-mă la soare ca un specialist. Colea m-a legat de-a curmezișul frunții cu o cordică neagră, de care rar general purta în cartea de istorie. Apoi, eu singur, am dat o fugă în grădină.
Întârziasem. Cireșele erau trecute, dar faptul nu însenma descurajare. Tot atunci am purces la drum tuspatru, cu direcția spre livada colhozului, aflată mai la vale de toloacă – raza noastră de acțiuni.


Colhozul pe-atunci avea trei livezi, împrăștiate pe trei dealuri la margini de sat. Mai era și Grădina botanică a școlii. În caz de criză extremă, servea și ea, chiar și sub custodia directoriei. A noastră era cea mai mare și mai bună, așa o vedeau mahalele, moșii, și eu cu fratele, cunoscând-o nu mai rău ca agronomul.

Încărcată cu copaci groși, nalți și în vlaga lor, livada ocupa o bucată bună de deal pe partea de asfințit a Ruștii. Rândurile începeau la două sute de pași mai sus de râpă și, respectând noul hotar a Lărganei, urcau spre Bărăneasa, întinzându-se la sud pe un kilometru și. Ca regulă, noi ne apropiam de livadă dinspre sud, că ne venea mai aproape. Mai întâi urcam drumul vechi al Caniei, apoi, pe la jumatea dealului, făceam dreapta la 90 de grade pe altul lăuntric, ce ducea la primii pomi și mai departe, prin toată livada, servind și ca linie de divizare est-vest.

Dinspre sud livada începea cu rândurile de zarzări și abricoși* (caiși), aranjate mai la deal de linia est-vest. Mai departe se aflau vișinii timpurii, după care porneau cireșele de mai, iar mai la vale de linie - cele de iunie, numite stufoase. Ceva mai la deal erau și câteva rânduri de cireșe albe.
Mai jos de tufoase (spre Rusca) începeau prăsazii văratici și goldanii. Tot pe acolo, în partea sudică își întindeau crengile în etaje două rânduri de vișini târzii, înalți și groși ca brazii din televizor (tot așa de ascuțiți la vârfuri), de care în altă parte a lumii nu există nici astăzi, cel puțin pentru mine. Se presupunea că acei pomi făceau parte din experimentul unui mare livădar de la Moscova.
Acei vișini aveau fructele roșii lunguiețe mășcate – acre, de se întorcea fruntea pe dos. Poate de-atâta nu le culegea colhozul. Când se coceau bine-bine, trăgeam noi din ele. Ce chisăliță și compot la borcane pregătea mama din ele... nemaivorbind de vișinata gustată de ale ei cumătre.

Mai sus de abricoși, vișinii văratici și cireși, până în vârful dealului se împrăștiau în ordinea tablei de șah sute și sute de arbori fructiferi, ce întruneau partea strategică a plantației, luată în seamă mai mult toamna. Acolo începeau feluri și feluri de meri, peri, prune și prăsazi târzii. Partea din deal, ocupând și parte din toloacă, se termina cu câteva șiruri de vișini târzii amestecați cu timpurii, tufari înalți de corcodușe galbene negre argintii, și neîntrebate cornișoare rubinii.

Prin urmare, în acea roditoare livadă se făceau fructele din poveste. Cel mai vrednic om din sat n-avea cum înghesui în livăduța lui măcar câte un pom din soiurile crescute acolo.
În tot cazul, în a noastră grădină, cât și în acea din vale, așa bogăție nu exista. Poate din cauza asta ne tăbârceau unchișorii în cârcă (când încă nu știam cine eram), să ne înfruptăm din dulceața raiului, drept de la copac.
La urma urmelor, avuția ceia ne aparținea și nouă, colhozul doar era a nostru... Da toloaca?.. – Nu era și a lui bunelu Grigore o bucată bună dintr-însa? Poate din acele motive nelegale, toată lunga văruța hoinăream în livada ceia ca la noi acasă, până dădea paznicul de hoți.

Paznicul, în a noastră fixă închipuire, se prezenta ca cineva aparte, nu anul împrejur, doar când se afla în slujbă. Era un bărbat, mai mult bătrân decât tânăr, în putere, în măsură limitată iute de picior, de regulă fiind locatar de pe Rusca. Omul era cu familie, casă, grădină, preocupații, slăbiciuni... Dacă fuma, odată și odată rămânea fără mahorcă, trebuia să o ia de undeva, n-avea cum să cutreiere livada cu urechile umflate. Dacă se ducea în sat, se mai împiedica de un pahar-două ... mai avea omul și treabă în gospodărie... Prin urmare, uneori livada rămânea nevijilată. Atunci și tăbărau hoții, în marea lor majoritate.

Unchișorii noștri nu făceau parte din lista tâlharilor. Ei se proclamau doar oameni de aventuri. La ei o cireașă ruptă de-a haplea, cu tot cu frunze, nu prezenta interes, nici gustul cuvenit. Altfel se arăta una aleasă, coaptă, frumoasă... dobândită cu iscusință. Unchii nu așteptau să plece paznicul, să-l caute pe la magazin... Le venea mult mai la îndemână ca el să fie la postul de pază. Tactica era simplă, stresantă, rezultativă... și funcționa ca ceasul. Mai întâi de toate îl localizau, de regulă, pe lângă colibă sau în sectorul de coacere, apoi se divizau în două grupe. Una se retrăgea în capătul mai depărtat și ataca, simulând tupilare. Zărindu-i, păzitorul se precipita într-acolo. Pân ajungea, pân îi fugărea... altă grupă penea cele mai coapte fructe de pe poale, fără a se cațăre în vârfuri.
Fără îndoială, tactica mai suferea și eșecuri, mai ales cu două-trei zile înainte de cules. Atunci paza se dubla. Mai trecea și agronomul – un flăcău apăsat, iute la alergat, fotbalist... Cu acela nu era de glumit. Nici paznicii nu mai umblau brambura, stăteau la pândă cu câini, aveau și puști. Unchișorii uitau de livadă, și pe noi ne îndrumau să nu avem ce căuta pe acolo. Atunci ei schimbau ziua cu noaptea (fără noi). La mămuța în casă ligheanul cu cireșe nu lipsea o zi.


Livada ne îndulcea vara întreagă. Încă pe la mijlocul lunii mai porneau hrighii: o varietate de ciuperci care apăreau pe sub abricoși și goldani. Nu erau păziți. Ieșeau după ploaie, cu miile. Asta operație o controla mama, că murea după bunătatea de ciupercă. Ea ne dădea geantă, ne sfătuia de care să adunăm, pe unde să le căutăm...
Eu cu fratele ne răsuflecam pantalonii, apoi, cu picioarele goale, o luam la goană pe hudiță la vale, sărind glodul după noi ca de la tractoare. Tare mai vroiam amândoi să-i intrăm mamei în voie cu misiunea ceia, să-i demonstrăm că nu numai tata trăgea la gospodărie. Pentru asta, trebuia să ajungem la livadă între primii, că erau și alții de-alde noi. Făceam ce făceam, căutam pe unde căutam... acasă cu geanta goală nu ne întorceam. Cât de bine nu se ascundeau pâlăriile celea plioștite pe sub frunze, gunoaie, pe sub țărâna răzmuiată de ploaie, tot dădeam de dânsele. Mereu se evidenția fratele... el vedea de-o pană de hârleț sub pământ. Când prăjea mama un ciaunoi de hrighi, se ducea mirosul de la cotlon ca vântul, ajungând pân în ogradă la Țicău, și mai încolo. Așa mâncărică teteica o simțea de departe.

Cât se făceau hrighii, se ciuleau și primele cireșe. Se coceau în ultimele zile de mai și în prima săptămînă de vară. După cules rămâneau multe pe vârfuri. Atunci paznicul dădea voie să mâncăm, să adunăm, numai să nu rupem crengi. Ceasuri întregi stăteam spânzurați, crăcănați pe ramurile de sus. Fructele negre, dulci-dulci, singure-și dădeau drumu pe gât în jos. Stomacul nu mai asculta, gura înnebunea...
După ce ne făceam butie, luam și acasă. Geantă cu noi nu purtam. Puneam cireșele drept în sân. Pe drum, o parte se chifligea, alta rămânea. Din ele se înfruptau micii de acasă, și mama tot, mai ales că nu erau furate, ci prin onorata trudă câștigate. În câteva zile vărfurile bătute cu cireșe (de neatins pentru cei mari și grei) se topeau. Le consumam cu împăcare, cu Ukilaș în doi alăturea de alții tot ca noi, cu vrăbii, coțofene, cioare și cioroi, ce-n cuib n-aveau astâmpăr, nici când pe râpi dădea năvală apa cu noroi.

După cireșele timpurii veneau stufoasele: mășcate de nu încăpeau în gură, de culoare roză-roșietică, dulci, puțin-puțin acrii. Apoi se coceau albele: de un gălbui-auriu, tot mășcate, puțin alungite, dulci, cu un gust aparte, de care alte soiuri n-aveau. Tot atunci porneau abricoasele, zarzărele, apoi merele albe, vișinele negre, prăsadele... Mai veneau și alte fructe, dar marele interes era în cele de vară, timpurii, între care prevalau cele roșii, rozii, negre-cafenii și albe-gălbui.


În vara cu ghinion – ultima, menită adevăratei mele libertăți – conducându-se de indicațiile medicale, mama nu prea mă slobozea din ogradă, de câteva ori pe zi picurându-mi leacuri în ochi. Aparte de asta, trebuia să nu alerg, să nu sar, să nu stau mult la televizor, să mă culc devreme, să mă scol târziu...
Mamei tare-i era în grijă de mine, mai ales că toamna trebuia să plec la școală.
Fiind tratat cu mare atenție, nu mai stăteam chiar ca sfântul de pe icoană. Mai dispăream eu, nu în lung, mai mult pe lângă sat. O singură dată m-a luat Colea la Bărăneasa. De fapt, el în vara ceia lucra, da mai dobândea o zi liberă, chipurile să mai facă treabă pe-acasă. Eram într-o zi din luna lui cuptor, caldă de dimineață, fără bură de vânt. Soarele încă nu era sus, dar în grădină căldura juca deasupra lăstarilor. Mama prășea via, nu singură, cu fratele. Văzându-i concentrați în treaba lor, mi-a dat în cap să dau o fugă în vale și înapoi. Mamei nu i-am mai spus.

Ca înadins, moșii erau acasă. Amândoi se învârteau în ogradă, mai mult pe lângă cotlon, cu treabă. M-am furișat, chipurile să-i surprind.
– Hai, nu ti mai tuchila... – a strigat o dată Colea, fără să se uite la agudul de alături, dupâ care mă ascundeam. – Cum di m-ai văzut? – Te-am zărit încă în deal, ieșind pe poartă. – Amăjești. Vara, poarta noastră di-aiși nu să vedi, copașii încurcă.
– Văd prin păreti, mă crezi? – Nu, asta pot numa șpionii șî partizanii. – Da eu, crezi că șini-s? – Și partizan ești tu, dacă niși pistolet n-ai? – Da asta și-i – întrebă Colea, scoțând de după curea un Nagan model nou – o minune de pistolet cu țava rotundă de fer, adevărată.
– Asta d-a-a! Ai tras v-o dată dintr-însu? – Da cum! Nu vezi că țava-i neagră la capăt? – Cu patroani, sau cu haliși? – Cu tot, și vrei tu. – Amăjești. Patroanili nu încap, țava-i subțîri... Di-aista avea băța Ilii, o leacă mai scurt. Toți prăsazîi din grădină-s borteliți di haliși de-a lui.
– Aista traji mai ghini, bati mai diparti... – Hai fă o împușcătură, să văd... – Azi nu. N-am praf. Un băiet trebuie s-aducă, digrabă. – Și dacă vini acu un neamț? – N-ai praf, n-ai sârmă di haliși...
– Scot cuțîtu... – N-ai tu cuțît, cum nu-s eu popă. Di asta știu precis. – Eu toporu, hîrlețu... găsăsc eu șeva să-i dau la măsele. Îl eu și-n plen...
– Asta să i-o spui lu Andrușa, el a să creadă... Și mîncari fașiți?
– Lapti cu frecățăi, ouă prăjîti... – Da moineli* (clătite)... azi nu?.. – A să fașim și moineli, mai în sară.

Când mâncarea a fost gata, a apărut și fratele. A zâmbit ca în loc de buna ziua, s-a dat deasupra plitei și a tras aer în nas, venise la țanc. Colea a apucat ciaunul de toartă, l-a luat de pe foc și l-a pus pe o masa sub agud. Toader a adus tigaia, linguri și un halip de pâine. Cât se răcorea ciaunul, am tăbărât peste ouăle prăjite, cinci la număr, unul rămânând de noroc. Teodor și-a înfipt lingura într-însul, când Colea cu a lui deja era acolo. A rupt unul, a rupt altul... până a rămas o bucățică. Atunci lingurile s-au încrucișat, masa toată s-a cutremurat... Tigaia a scrâșnit a jale, apoi a zburat jos, cu tot cu țandâra de ou. Mai n-a plecat și ciaunul, noroc de fratele că l-a oprit... Mai să înceapă moșii bătaia, mai trebuia o nimica.

Zdupăneală între unchișori în ziua ceia n-a fost. S-au răcorit amândoi și au atacat a doua mâncare. Noi le-am urmat exemplul. Fiecare cu lingura lui, zmulgea felulputea din frecățeii îngrășați, în laptele cleios încleștați. Felul doi a ajuns la toți, ba a și rămas – ciaunul cu fundul ars.

După mâncare, am ieșit pe poartă și am făcut la stânga, din urma lui Colea (mezinul rămase de strajă la casă). Calea aleasă de căpitan a dus la grajdul colhozului. Falnica denumire a obiectului nu mai corespundea actualității. Rămaseră niște odăi părăsite, pe jumătate ruinate, cu median drept, spațios, la timpul dat servind de bătut mingea, peca, mânzu, țurca... Acolo se arunca și pitacu (copeica de rișcă) încă de când buneii erau flăcăi, acolo se adunau și băieții sătui de casă, reguli, școală...

În ziua ceia medianul era pustiu. Colea a intrat într-un capăt de grajd. Strecurându-se ușurel printre iesle și zidiri stâlcite (și noi din urma lui), a dat de pățani (băieți îndăzneți). Stăteau la umbră, lăsați în chirostii. Fumau. Unchiul s-a salutat în felul lui, apoi și-a aprins un chiștoc.
– Da și-i cu muțeala asta? – a întrebat el, trăgând fumul adânc. – Parcă sînteți închiși. – Cui i-a alerga în căldura asta? – a răspuns Miluță, unul din fumători. S-ar putea de făcut un ariol... – Tu și, glumești? Nu vezi că n-am niși di țîgări? Țața dă o rublă la săptămînă... țini banii să cumperi formă școlărească, cămeșă albă... tari mai trebuiesc ele...
– Hai nu ti mai jălui. Tot satu știe... Ați luat cu Ion a lu Radu grămezi di capiși, numa albe...
– Când o fost asta?... Am și uitat. Hai mai ghini să dăm o roată la Bărăneasa. Ni scăldăm, treșim și pin livadă, ni uităm și la harbuji, poati dăm di copți, pi sub frunză, răși, proaspeți...
– Ei și trîntașiu cu tini? Înapoi n-ai să-l târâi în schinari?
– Stai cuminti, el nu fumează, nu bea, n-ai să-l ajiungi tu din urmă...
– Ne pornim acu, pi urmă ni rupi soarili...

Dealul din sat l-am urcat repede. Era Colea, Miluță, încă doi de-alde dânșii, și eu. Fratele n-a mers, avea altă treabă. Aproape de toloacă am intrat în livadă. Taman pe-acolo se cocea un fel de mere roșii. Am luat la repezeală în sân, în buzunare și am ieșit la toloacă, ca mai departe să ne lăsăm într-o vale abruptă. Acolo era porcăria, găinăria și stânele de oi ale colhozului.
Pe aceeași parte a văii, puțin mai sus de ferme erau izvoarele, apele cărora se adunau în râmnic. Într-acolo țineam noi calea.
Ce așa mare lucru mai era și Bărăneasa ceia, că lumea din sat o pomenea mai la fiecare pas? Din deal, eu personal vedeam o mare fundătură hărțuită de gropi, râpi abrupte, văgăune, mormane de pământuri înnegrite ca fundul ciaunului, grămezi de baligi, găinațuri și gunoaie adunate. Și totuși, căzănoiul cela verde se arăta deosebit. Protejată de trei vârfuri piezișe de dealuri, groapa avea ieșire la Saca – o vale lungă, adâncă, pe alocuri strâmtorată, întinsă cu vechiul ei drum spre Tătărășeni și Cania. Capetele de dealuri, înverzite de lucerne, popușoaie, îngălbenite cu răsărite încă în floare, dădeau direct în imașurile arse de călduri, ce coborau înăuntru, treptat trecând într-un verde-aprins, dominant în restul văii.

Tot proptind picioarele în povârnișul ascuțit de sub toloacă, ne-am văzut în adâncul Bărănesei. Am ajuns la un iezuleț cimentat, de la care venea iz iute de cărbuncă – leac de râie, bube și alte nevoi de piele. Sute de oi tunse, mânate din urmă și din părți de ciobeni cu bice lungi și câini flocoși, se îmbulzeau pe maluri, săreau în zoile puturoase, înotau, ieșeau, se scuturau, apoi fugeau ca nebunele, cât mai departe de spălătorie.
Am trecut și pe lângă porcărie. Jeri groși lungi, scroafe late îngrășate, cu sumedenii de purcei dolofani înconjurate, sute de godaci repartizați în anumite ordini, se pârleau la soare cu burduhanele pline. La ferma de păsări n-am ajuns, am văzut-o de departe. După un gard pătrat de sârmă, înalt de tot, ca-n palmă se arăta o ogradă mare pestrițată, bătută cu mii de găini albe, amestecate cu cafenii și roșietice. Câte una mai curajoasă, tinzând să sară afară din strânsoare, se zburătăcea în aer fără scăpare, mai sus de jumătatea gardului dădea cu pieptu-n plasă și se ducea în jos. Dincolo de ogradă se vedea o casă cu copaci, cotețuri și iar cotețuri.

Am ajuns la râmnic. Nu eram noi primii. Băietani de pe Rusca, lungiți pe mal se coceau cu chiloții uzi la soare. Unul fuma. L-am cunoscut, era un drug* a lui Colea. Altul, cam de sama mea, se scălda, chiar și înota. Îl știam. Era Vasica, trântaci legal pe șleah și-n marea lui măhală.
Colea s-a salutat cu pățanii, s-a dezbrăcat în grabă, si-a făcut vânt, a sărit de pe mal cu capul înainte și a dispărut sub apă. Toți tăceau, cu ochii înfipți în masa lichidă tulburie, numai unul număra secunde. Când trecuse de o sută, în alt mal a râmnicului apăru capul propriului meu căpitan. La fel au procedat și ceilalți, dar nici unul n-a ajuns pe sub apă până la el. M-am băgat și eu în apă, în coadă: atent, să nu ud ochiul, ținând cont de povața uitatei mame. Precauția a durat până m-am scufundat odată. Care băiat se scălda păn la buric pe nădușeala ceia... După noi au venit și alții. Am încăput, loc mai era. Soarele încă bătea de sus. Ne bălăceam în apă până ne răcoream, apoi eșeam la mal. Nimai ne uscam, iar ne băgam...
Colea dispăruse, cu doi tovarăși. Apărură ei cam la o oră: doi cu harbuji în brațe, al treilea – cu cămașa largă, umflată de zămoși.

Ghiftuiți cu ce a dat colhozu, ne-am mai scăldat odată, apoi încă o dată. Apoi s-a început trânta, după care ne-am mai băgat odată în iaz și am tuns-o spre casă. Ceata cu Vasica a luat-o pe hatu Lărganei, noi și alții am apucat-o pe drumul satului.

Când am pornit a sui dealul, dinspre nord s-a ivit un nour gros de ploaie. Pe la jumatea urcușului soarele nu s-a mai văzut. Tot atunci a pornit vântul.
Înaintea noastră urca încet o haraba învârfonată cu fân, trasă de boi. Un omulean în ani, cu pălăria apăsată pe ochi, mergea alături de animale. Din partea întunecată s-a auzit răpăit. Primii stropi au lovit cu putere, iar din urmă – alții, amestecați cu grindină mășcată.
Ceata toată s-a băgat la dos, sub coasta harabalei. Tot pe-acolo mă aflam și eu, mai desubt. Ghiața n-a durat mult, în schimb ploaia s-a îndesit, și vântul s-a întețit. Boii ridicau încet dealul. De unde până unde, o roata din partea noastră a dat într-o lăsătură de pe marginea drumului. Tot atunci o rafală de aer a urnit din loc harabaua, ridicând-o lent din latura opusă. Primul care s-a prins asupra faptului, a fost căruțașul.
– Fugiți la o parte, să răstoarnă... – a strigat el din putere.
Într-o clipă ceata s-a împrăștiat în afară, unul eu n-am dovedit. M-am împiedicat de ceva și am căzut într-o gropiță, când harabaua venea peste mine. M-am lipit de pământ, și acolo am rămas. Dintr-o dată s-a făcut întuneric. N-am strigat, că nici nu mi-am dat sama de pericol, și apoi, întunericul a durat secunde.
Norocul a fost că nuielele de la haraba nu mă atingeau nici una, nu că să-mi facă vreun rău. Și boii se opriseră în loc. Aer aveam, doar mirosul de fân mă provoca la strănut. Loc lângă mine aveam.
Din afară s-au auzit strigăte. Era Colea, mă chema. Am răspuns. Tot atunci s-a urnit și harabaua din loc, ridicându-se încet. Văzând lumina zilei, am și țâșnit afară. Ploaia se oprise, și vântul la fel. Băieții, toți ca unul încleștați cu mâinile în marginea harabalei, o țineau ridicată deasupra pământului. Boii au târât carul răsturnat la un loc mai drept. Colea, tot în treabă și el, văzându-mă întreg, a râs și mi-a făcut din ochi, ca în loc de ”maladeț!” (bravo). M-au lăudat și alții, tot cu vederea.
Moșul căruțaș, ca să-și vadă carul în picioare, l-a golit pe jumătate de fân, apoi, împreună cu băieții, l-a pus cu roțile pe pământ. Pe urmă s-a apropiat el de mine și m-a văzut de aproape, fără să-mi spună o vorbuliță. Cam așa se arătau bărbații în anii ceia, nu prea aplicau ei cuvințele lăcrămoase.

Cu toată pățeala, am ajuns acasă pe seară. Mama n-a mai aflat de cumpăna ceia. Nu-i trebuia ei durere de cap la porăiala de acasă.


După scăldatul de la Bărăneasa, o vreme, m-am astâmpărat. Scurta mea vară bătea în ultima lună. Apropiata școală mă fastidia. La trei zile iar m-a tras la moși. Era duminică. În așa zi Colea avea năravu de a face plimbări în sat. Asta îmi plăcea și mie, așa că la momentul potrivit am și ars-o divali. Pe unchiul l-am prins acasă. – Ooo! Numa mă gândeam... – a zis el, văzându-mă la portiță. – Da Ukil?...
– S-o dus la un băiet de a lui... – Da pi tini di și nu ti-o luat? – Îs mititel, ca să mă târâie șineva di mânuță? – Caneșno* (desigur) că nu, digrabă ti duși la școală... Mergi cu mine?
– Di-atâta am și vinit, stiam că pleși în sat. – Maladeț! Di mai spui și undi, pun o steclă di limonată. – Dacă treși șușaua* (șoseaua) și nu treși podu, însamnă că ti duși la Ion a lu Roșca. Dacă o ei pi drumu di la rîpă-n sus, ti duși pi Rusca.
– Rusca-i mari... Tu spuni – la șini? – Sau la Ion a lu Savițkii, sau la Sașa lu Luță. – Ai ținere de minte. Ești bun di razvetcă* (recunoaștere), da azi a să treșim podu și a să merjim înainti. Undi a să ajiujim? – Pi șleah la magazin, și mai diparti... – Iar maladeț! (bravo) – m-a lăudat Colea, pornind la pas cu mine alături.

La șleah n-am ieșit de-odată, am cotit pe un drum dosit, care ducea tot spre centru. Am ajuns la buserică. Într-o parte, un băietan arunca pitacu, alții doi urmăreau. Acolo n-am stat mult, ne-am dus la stadionul școlii, unde unchiul era așteptat.
Pe terenul de educație fizică o grămada băiețărae alerga după minge. Colea imediat a intrat în joc. Era bun de sport, mai ales la futbol. Îmi plăcea să-l văd cum se învârtea cu mingea între pățani, cum îi amăgea și bătea gol. Meciul părea serios, era și unu mai mare pe-acolo, cu țuruiacu-n dinți...
La terminarea partidei gloata s-a împrăștiat, se apropia ora mesei. Nici noi n-am mai stat, am luat-o spre casa, pe drumul principal. Ne-am oprit la magazin. Înăuntru Colea a dat de un prieten, fecior a vânzătoarei, cam de înălțimea lui – ochios, bengos, îmbrăcat frumos... S-au șușotit, mai mult prin semne... Eu am rămas lângă ușă, unchiul a dispărut după magazin. S-a întors repede, cu un buzunar umflat și două bumboane, pentru mine.
Când să pornim mai apăsat la drum, lângă ambulatoriu am dat într-o grămadă de băieți, cam de sama unchiului. S-a oprit el, m-am oprit și eu, doar în doi ne-am pornit de acasă. Între băieți era și unul de sama mea: smolit de tot, sprâncenat, cu părul negru frezat, mușchios, pătrat, cu ochi obraznici și nasul ridicat. Ceata provenea din măhălaua funcționarilor.

– Aista ți-i trîntoru* (trântaciul)? – întrebă ca între altele unul Stiopa.
– El îi. Nu vezi că sămănăm? – Dacă-i ca și tini, Fedea îl puni-n trii secundi.
– Asta, din și cauză? – Că tat-so îi prisâdati* (președinte)?
– Ei da!.. Uiti și pățan, jioacă mușchii pi dânsu... – Dacă-i așa, nu știu... Nepotu-i vinit din spital, vlăguit di injecții...
– Cari spital?... Di două luni îi acasă, pi la Bărăneasa-l primbli...
– Ei bun. Hai, să nu vă pară că ne-ați băgat în boali... – Hai, din trii ori, cu schinarea lichită toată di pămînt...
– Caneșno (desigur), după toati regulili... ca la berbec* (trânta națională), numa fără brîuri.
– Dacă teamă nu-i, putem bati și un rămășag. – Eu cu drujii* (prietenii) nu jioc la bani, tu știi – a reacționat Colea categoric.
– Da n-am zîs la bani, am avut în videri o leacă di interes.
– La și anumi? – a întrebat unchiul, parcă a lehamete. – La și vrei tu, macar și la meri acri – a lămurit Stiopa, țintind cu ochii într-un copac cu verzături din grădina ambulatorului.
– Nu, că badea Trofim îi la lucru, a să ni fugărească di aișia ca pi niști cârlani. Hai, mai ghini, pe o steclă di limonată.
– Merji și asta!

Fedică s-a arătat băiet tare. Lupta n-a fost ușoară... și lumea de pe drum stătea oprită cu ochii în noi. Prima trântă am pierdut-o eu, din greșală. M-am agățat cu călcâiul într-un ciot și am căzut. El, prinzând momentul, s-a aruncat deasupra... Următoarele două le-am câștigat eu, cu piedica. Odată l-am prins cu piciorul stâng, alta – cu dreptul. La mine, unul dat la pămînt, înșfăcat cu brațul de ceafă, scăpare n-avea... Limonada juruită n-am mai văzut-o, că nici n-o vroiam. Atunci unchiul a schimbat-o pe un pachet de țigări, mie în loc promițându-mi moinele. Cine ca cine, el îmi cunoștea slăbiciunea.

Ajungând divali (în vale), am constatat că bunica nu era acasă, nici țața Finica. După cum spuse Deadea Teodor, amândouă se aflau la o pomană. Femeile lăsaseră mâncare în oală, da cine se uita la ea pe căldura ceia de vară... mai ales eu, zădărât de meniul promis?
Colea a sorbit din fugă două polonice de udătură și s-a apucat de treabă. Apăruse și fratele din grădină, cu dinții negri de cireșe uscate, rămase din cele amare. La patru inși se cerea un vas mai măricel. Bucătarul a ales castronul adecvat și a anunțat diviziunea muncii. Pe mine m-a trimis la găini după ouă. Ukil cu Deadea i-au adus făină, chișleag... În urmare, ei s-au dus la cotlon să pregătească focul, eu am rămas pe lângă bucătar.

Pregăteala se petrecea afară, pe masa de sub agud. Șeful a cerut o cană de apă și un ștergar, să spele palmele înainte de operație. Mai întâi a făcut o gropiță în făina din castron, a stricat acolo doi pumni de ouă, apoi s-a apucat de amestecat cu o mână, cu alta adăugând lichide, fără grabă. Asta treabă a durat, până în castron s-a arătat o masă gălbiue de material, la consistență asemenea țârfuielii subțiri de vară, rămasă trei zile după ploaie într-o băltoacă bine amestecată de roata tractorului.

Satisfăcut de lucrarea actuată, bucătarul mi-a arătat mâinile mânjite. Eu, deja pregătit de următorul pas, imediat i-am turnat apă cât i-a trebuit, apoi i-am dat ștergarul, atârnat de umăr încă din prima spălătură. Văzându-se cu unghiile curate, Colea mi-a făcut din ochi, a scos dintr-un buzunar un pachet întreg de ”Leana”, l-a dezlipit cu grijă la un colț și l-a atins cu un bobârnac în fund. O țigară netedă i-a zburat ca din pușcă, drept în palmă. A împărțit-o în două bucăți egale, una a împins-o înapoi în pachet, alta a aprins-o. A tras dintr-însa cu poftă, dând fum pe nas, pe ochi, urechi și sprâncene.
După fumat, unchiul a astupat cu țărînă mucul de țigară, a bătătorit locul cu piciorul, apoi a luat castronul și s-a dat la cotlon.
Taman atunci și focul era în pălălaie. Au fost puse două tigăi odată. – Du- ti și adă oloi* (ulei), i-a zis Colea mezinului, cu ton de mai mare.
– Ți-s argat, di mă comanzi așa?
– Dacă mă duc eu, tu azi moineli nu vezi. – Da di și, adica? Ți-am adus la mână tot și-o trebuit, am adunat șiocani* (ciocleji), hripcă, le-am cărat, am aprins focu...
– Dacă-i așa, împărțim castronu... și fiecari prăjăști în tigaia lui.
– Bun, da cu nepoții și fașim?
– Îi împărțim!

După ce s-a repartizat materialul, fiecare cu castronul, polonicul, oloiul și tigaia lui, unchii s-au apucat de treabă. Uleiul sfârâind ataca din repezeală masa lichidă turnată în porții de mărimea palmei, întărind-o la margini și desubt. S-a pornit mirosul...
Eu am rămas să-l slujesc pe Colea, Ukil a trecut de partea lui Teodor. La ordinul lor am alergat în casă după furculițe și farfurii.
Prima tigaie de blinele (clătite) a fost întoarsă. În scurt timp, cinci zgunțuroase moinele își făcură loc în farfuria noastră, și altele cinci în a lor. Atuncia s-a sfârșit răbdarea. Până șeful turna a doua tranșă, eu am dovedit să înfulec una, fierbinte cum era. Așa a procedat și fratele. Apoi s-au alătural și moșii, fiecare la bucatele lui. Farfuriile s-au încărcat și s-au descărcat de trei ori la rând. Abea atunci m-am văzut eu sătul, ca și restul adunării.

Bucătarii terminau materialul, le rămânea de prăjit căte o încărcătură și oleacă. Amândoi păreau mulțămiți. Focul slăbit mai cerea vreascuri. Fratele s-a dus repede după hlujeni* (hlujdani). Eu am strâns capete de hripcă pe jos, le-am aruncat în plită și am suflat.
Focul s-a înfiripat. Teodor, cu ideea să termine primul, a împins tigaia lui spre a lui Colea, mai la ferbinte. De ce a făcut el asta, când putea doar să scoată un cerc din partea lui de plită? – Poate i-a fost greu, poate lene, poate a vrut să arăte cine era stâlpul casei... Observând mișcarea, Colea nu s-a lăsat strâmtorat. Cu a lui tigaie a dat-o pe a mezinului la capătul cotlonui. Acela a apucat-o de toartă și a împins-o încă mai îndărăt, dezbătând-o din loc pe a căpitanului, care la rândul lui...

S-a încins o scrâșneală… că săreau scânteie din tigăile celea. Le-au tot pocnit voinicii, până din una s-a scăpat o blinică, apoi alta – prăjite gata, numai bune de scos de-o parte. De s-ar fi terminat supărarea doar cu asta... Zburat-au în văzduh căni de oloi, castroane, farfurele...
Unchii se băteau ca la război. Eu mă uitam cu jale la amândoi... Ukil, întârziat cu vreascurile, n-a mai ajuns la cotlon. A înlemnit lângă pîrlaz cu un mănunchi de hripcă în brațe, fără să priceapă motivația conflictului.

Bătaia a trecut în grădină, acolo s-a și terminat. Colea a ieșit pe poartă. Nici noi n-am mai rămas. L-am lăsat pe mezin singur și am plecat acasă, cum procedam mereu în astfel de ocazii.