După sfântul Vasile, pulsul petrecaniilor se mai menținea o săptămână-două, apoi bătea în scădere, mai ales când omătul se topea și altul în loc nu cădea.
Drumurile înglodate, împreunate cu zile încețoșate, erau în stare să îndoaie spre declin pe oricare. Pe mine mă salvau cărțile cu povești din biblioteca școlii, televizorul de acasă și ecranul clubului din sat.

Casa de cultură, dotată cu atribute cinematografice ale zilei, aparte de rulările nocturne demonstra filme animate, documentare și artistice pentru minori. Pe puțin de două ori în săptămână aveam ocazia să vizionăm ceva interesant. Pe vreme urâtă orice cartină* (film) merita atenție. Mai mult mă atrăgeau filme de conflict și tot felul de război, ca pe oricine altul de genul masculin. Nu-mi permiteam să ratez nici unul, dat faptului că cele mai afectuoase se rulau duminica.

Într-o zi de martie, când primăvara încă n-avea destulă putere să împingă iarna de unde venise, în fața clubului, drept lângă drum, pe panou mare de reclamă a apărut tablou. Dirijându-mă spre școală, l-am observat. Puștani de-alde mine, aproape lipiți de noua imagine, îi deranjau planul de viziune.
Făcându-mi loc cu coatele, am ajuns în primul rând de privitori. În fața mea s-a deschis ceva de neuitat. În partea dreaptă, ocupând aproape o jumate din panou, stătea un soldat de-al nostru: în cască, uniforma de luptă cu prelata pe umeri strânsă sub barbă, automat la brâu și deget arătător pus pe trăgaci. Pe fața lui bărbătoasă se evidențiau doi ochi curajoși, pe pieptu-i acoperit cu prelată i se vedeau lucind medalii. În partea opusă se situa figura unui alt personaj. Era ofițer, nu de-al nostru, îmbrăcat în uniformă neagră, cu svastica legată de braț, ținând și un pistol nemțesc în mână. Restul tabloului era ocupat de cupola reichstagului cu doi eroi de-ai noștri înfigând flagul roșu. În colțul de sus din dreapta, deasupra ostașului nostru, cu litere roșii mari se distingea inscripția « На пути в Берлин» – denumirea peliculei, în traducere sunând ”În drum spre Berlin”.

Conform anunțului, filmul urma să fie demonstrat duminică la ora 12.00. Până atunci era nevoie de răbdare. Zi la zi trecând pe lângă club, de fiecare dată mă opream să mai văd odată afișul – singur, în voie, fără observații din afara propriei contemplări.
Filmul în cauză stârnise toată școala. Pe la repausuri, coridoarele răsunau de pronosticuri care mai de care, în marea lor parte nechibzuite, plictisitoare... Eu, de la o vreme, nu le mai ascultam, că aveam închegată propria variantă. Fiecare pas a bravului soldat, văzut în somn noapte după noapte cosind grămezi de friți din automatul lui, îl aveam controlat în a mea tainică versiune. Rămânea doar de o suprapus peste cea originala.

Duminică, din draga dimineață, am îndeplinit micile obligații casnice, am făcut și lecțiile, să nu mă mai dezbată pe urmă din senzații. Am prăjit și o tigaie de răsărită, să avem cu fratele de scuipat pe drum, dus întors.
În fața casei de cultură alerga puzderie de copilăraie, nu că era de zburdat, ci din motivul că în vestibul nu mai avea unde cădea o prăsadă. Băieți și fete din clasele mari se înghesuiau în așteptarea biletelor. La ora 12.00 în sala clubului încă nu intrase nici un spectator. Ceva nu se încadra. Pe afară s-a suflat vorbă, cum că pelicula încă nu ajunse la destinație, trebuia să vină cu o mașină de la Lărgana. Panica a dat semnale. ”Iar lărganii...”, strigau cu ciudă băieți mai zdrăviori, parcă zădărâți să atace glodul șleahului.

Până la urmă, înaintea publicului alarmant s-a arătat vânzătorul de bilete, anunțând că din motive necunoscute pelicula urma să fie adusă joi. În locul filmului programat urma să fie demonstrată ” Nuntă la Malinovca”. Fratele a întrat. Eu, deloc nu aveam poftă de hlizeală. Pe de-asupra, văzusem comedia de două ori, și niciodată nu-mi plăcuse.
Supărat pe urâcioasa noutate, îndată am plecat acasă. La televizor mergea cartină serioasă despre anii războiului civil. M-am înfipt cu ochii în ecran și în ziua ceia n-am mai ieșit din casă, decât seara, să dau hlujeni la animale, care zăceau de o singură îngrijorare – mereu să vadă dinainte ieslea plină.
În noaptea ceia n-am mai avut parte de somn. Coșmarurile războiului m-au ținut în stresuri până după miezul nopții. Un epizod urât mă urmărea la tot pasul: bravul soldat cu cască, luat prizonier, stătea închis în așteptarea spânzurătorii. Slava Domnului că spre dimineață a doborât santinela și a scăpat.

Datorită ultimului vis, noua săptămâna a pornit ca pe roate. Totul mergea șnur de jur împrejur, și acasă, și la școală. Încă luni în coridoare s-a zvonit că toate clasele de la a întâia la a treia aveau permisul directoarei de a viziona în mod organizat filmul întârziat. Asta era foarte important. Joi aveam patru lecții, ce însemna că nicidecum nu reușeam să privim cartina în particular – se cerea permis din partea celor mari și tari.

În sfârșit, miercuri, la ultima lecție, Aurora Ivanovna a anunțat: ”Copii, mâine seara, după a treia lecție, vom merge cu toată clasa la film. Să aveți fiecare câte cinci copeici în buzunar.” – Clasa a aplaudat. Tot atunci m-a părăsit piatra de pe inimă, ușurându-mă ca o pană. Dacă în clipa ceia trecea prin clasă o bură de aer, mă zburătăia pe geam afară, poate mă arunca drept în sala clubului, înainte de vreme.
Acasă am stat la masa de lecții mai mult ca alte seri. Lucrul pentru acasă l-am făcut cu mare răspundere, ca mulțumire școlii pentru blagorodnica-i decizie. Pănă și desenul l-am dat la brazdă: O girafă elegantă cu gâtul scurtat și bucile mai groase ca-n natură, se arăta ca vie pe foaia de pictură. Tot atunci eram gata să cânt, să învăț și o poezie...

Joi dimineață am mai controlat odată exercițiile la aritmetică, am repetat citirea, apoi am adus căldări cu apă, am tăiat lemne (chiar dacă nu trebuia), am rânit la vacă (chiar dacă nu era rândul meu), și prin casă am făcut o grămada treabă, mai ceva ca o fată mare. Mama mă observa nedumerită, părea că nu mă mai recunoștea. Bani de bilet n-am cerut, am apelat la ultima mea rezervă financiară, ca-n minune rămasă de la câșligurile iernii.
La școală, prima oră a trecut ca fulgerul. Aritmetica o mâncam ca pe răsărită. La tablă am rezolvat un șirag de exerciții, pentru care am și fost premiat cu un cinci meritat. Altele două lecții s-au petrecut cu aceiași osârdie de a învăța, a învăța și iar a învăța. Ucenicii se vedeau ascultători, atenți, înviorați ca niciodată, iar profesoara – serioasă, încruntată, parcă și ceva supărată...


A sunat clopoțelul, anunțând sfârșitul lecției a treia și plecarea organizată la casa culturii. Aurora Ivanovna, ridicându-se severă de la masă, a comunicat cu glas răspicat: ”Clasa noastră nu merge la film, rămânem cu toții la a patra lecție!!!” Pe mine vestea m-a prins cu cartea de citire în mână, înainte de a o pune în ghiozdan. Așa și am înlemnit.
Învățătoarea a luat catalogul subțioară și s-a retras în cabinetul pedagogic, lăsând clasa în disperare. O parte din elevi a ieșit la repaus, alta a rămas. Pe tot coridorul treceau grăbiți afortunații, iar noi, care înroșiți, care îngălbeniți... stăteam ca bobocii și le ascultam tropăitul.
– Toți sî duc – a strigat mătușa Maria Lavruc, intrând pe ușă aprinsă, mai să explodeze.
–Toată școala pleacă la kino* (la film), rămâne numa clasa noastră...
Tot atunci s-a rupt tăcerea. Băieții au dat din ei glasuri de protest. Eu m-am apropiat de Ion, colegul de pe șleah – avan cititor de cărți, mare povestitor de aventuri, înrăit amator de pelicule războinice și... – Mergi? – l-am întrebat, uitându-i-mă drept în ochi. – Asta însamnă să fujim di la lecții... Nu pot, a să mă bată teteica...
– Crezi că pi mini a să mă săruti-n frunti?... – Poati a tău îi mai bun, da eu... precis că eu bătaie. – Nu vrei, nu trebuie! Drumu-l știu fără tine. Scoati macar ghoizdanu și paltonu afară, ti aștept la colțu din dos.
– Bun, ieși, ti ajiung din irmă.
Afară se întuneca. Ionel a adus ce l-am rugat și a zbughit-o, să nu întârzie la a patra lecție. Taman atunci a zângănit și soneria școlii. Nici nu trebuia așa mare trivogă, pentru o grupă de ascultători servea și un clopoțel... Am pus ghiozdanul în spate, paltonul subțioară și am rupt-o spre casa de cultură. Când am intrat în sală, filmul deja mergea. Bâjbâind pe întuneric, am dat de loc liber în ultimile rânduri. Acolo am și înțepenit, concentrat asupra ecranului...

Filmul a adeverit toate sacrificiile mele, inclusiv ultimul. O oră și ceva, uitând de școală, mamă, tată... și agudul de la poartă, am fost alături de cei mai viteji bărbați de război. Mă uitam de aproape la fețele soldaților, stăruindu-mă să găsesc între ele măcar una cunoscută, cu aproximație... doar pe bunelul Grigoriță și pe unchiul Loghin nu-i văzusem niciodată. Chiar mă gândeam să întreb acasă: cum arătau în viață unul și altul, poate careva din ei fusese cumva filmat, la ecran arătat...

Acasă am ajuns fără să-mi dau sama: pe unde, cât și cum am mers. Evenimentele vizionate m-au obligat să uit că-i ieșisem din cuvânt învățătoarei.
La drept vorbind, după faptele soldățești văzute în drum spre biruință, eram gata să înfrunt oricare pedeapsă pentru încălcarea disciplinară. La mintea mea, cunoștințele acelei nelegale vizionări valorau mult mai mult decât o lecție din clasa doua. Dreptatea cu care ajunsem în pragul cuhnei îmi dădea curaj, mă făcea stăpân pe situație. Tot din motivul dat, la mare pedeapsă din partea tatii nu mă așteptam, cu siguranță îl vedeam ca aliat.
Am intrat. Mama s-a apropiat, mi s-a uitat atent în față, a pus mâinile în șoldiri și m-a luat la întrebări: – Da și vii așa târziu? – Am fost la kino (la film), cu școala. – Atunșia, di și școlarii din clasa ta o trecut pi drum un șias în urmă?
– Din clasă... am fost numa eu. – Di și așa?.. Șiilalți n-o dorit să vadă cartina? – Trebuia să meargă toți, da la urmă... nu le-o dat voie. – Adica, pi tini învățătoarea ti-o lăsat să pleși di la lecție... Șă caști gura pi păreți la club? – Mamă, nu spuni așa. Filmu-i tari interesant. Du-ti și mătali cu teteia să-l videți, a să vă placă. – Iaca di și ești așa di bucuros...Tu, băiețele, ai fujit di la școală. Niși măcar nu-ți dai sama, și încălcari mari ai făcut. Chiar n-ai auzit diloc, numa câte bătăi o luat di la tat-to moș-to Ilii cu Colea din cauza asta? Idee n-ai și ti așteaptă... Niși nu știu și să fac cu tini, undi să ti trimăt, undi să ti ascund, să nu dei tat-to cu ochii di tini. Eu, ca eu... El, așa șeva, nu iartă! – Mamă, eu nu-s jinovat. Toati clasele o avut voie să vadă filmu ista, a noastră – nu! ... La urmă, când iaca-iaca să plecăm la club. Di și???..
– Da-a... Cum să nu... Poati directoarea-i de jină, că ai făcut și-ai vurut tu? De câte ori v-am spus: să nu ieșiți din cuvântu învățătorilor...
– ... Și dacă să greșăsc?... – Dacă să greșesc, să-i jiudeși care-s mai mari pi dânșii, nu mucoși di-aldi tini. Trebuie să-i asculțați, să fașiți și spun ii, să nu trag eu cu obrazu din cauza voastră! M-ați înțăles? – a strigat mama înrăită, aruncând ochii tulburi asupra celor mai mici, care stăteau alături ascultând cu gurile căscate. – Acu iaca... din cauza ta, mâine, vreu-nu vreu, trebuie să mă gătesc un ceas di vremi, să mă duc la școală... Da treaba șini să o termine???... Două alghii plini di rufi am puse la spălat. Da cu ligheanu di aluat și să fac? Când să coc pâinea, când să fac mâncarea???...
– Vorghesc eu cu învățătoarea, și cu directoarea... dacă trebuie.
– Asta încă mai lipsâști, acu... Îi mai spuni v-o prostie, că te-or da și afară din școală, te-or trimeti la educație pi la v-on internat. Ș-apoi, di când, mărogel* (mă rog), ti-ai făcut așa di îndrăzneț, dacă nu esti în stari să spui două strofe la o sărbare?
– Eu nu-s jinovat. Filmu ista o trebuit să-l vadă toți... toati țările...
– Asta să i-o spui lu Mișa lu țas-ta Zoia, lu Sărioja Gafiniței, lu Ion a lu țas-ta Ioana, chiar și lu Colea di divali, numa nu ñie, învățătoarei sau – ferească Șial di Sus – lu tat-to. Mănâncă repidi șeva, du-ti în casă di la vali și învață lecțiili – la perfecție! Numa așa ai să-ți răscumperi jina față de școală, față di noi... Și să ții minte: noi ni chinuim și vă creștim ca să învățați, să vă fașiți oamini cu carte, tot în folosu vostru, că di distrăbălați și di aldi târâie sapă îs plini drumurile și dealurile...
– Nu vreu să mâncare! – am spus eu obijduit și am ieșit.
În seara ceia lecțiile nu se lipeau de cap, nu din cauza mamei – încă zburam deasupra Berlinului. Fratele, lăsându-și lucrul pe acasă în voia norocului, s-a apucat de comentat mersul acțiunilor din film. Eu îl ascultam, mă interesa mult începutul, scăpat din cauza întârzierii. Ce patos, fluturări de mâini, aruncături de picioare și alte figuri mișcătoare de atacuri corp la corp!!!...

Între timp, sosiși tata de la muncă. Atunci lucra el într-un garaj, se ocupa cu motorul la tractor. Mama, văzându-l obosit și cătrănit, de mine nu i-a spus. I-a pus mâncare caldă pe masă, i-a adus murături, un ulcioraș cu vin... Tata a mâncat în tăcere, a băut două pahare de vin și s-a întins lângă sobă. Atunci Clemența s-a scăpat... că ”Ego o fugit di la școală”.
– Ia, ia!... Auzi, Cati? –s-a interesat tata, uităndu-se întrebător la fiică-sa. – Da și spuni fata asta? – Vorghești și ea, să nu tacă. Azi ti văd tari trudit, e și ti culcă...
– Tu nu mă lua cu bumbonica, spuni cari-i treaba cu băietu. Fata asta nu strigă dijeaba, pi undeva șeva o auzit.
– Am vrut să-ți spun mai târziu... Di-acu, n-am încotro... O lipsît di la ultima lecție, s-o dus la kinău. – Însamnă că o fugit di la școală, fata drept spuni... Da acu, undi-i?.. I-a cheamă-l, numa oleacă să vorghesc eu cu dânsu.
– Azi dă-i pași, l-am obrăzat eu distul. Nu-l mai spăria noaptea...
– Adă-l încoași! Dacă mă duc eu la dânsu, a să șie mai rău...
Cât eu discutam cu fratele, s-a auzit ușa de la verandă. Nimeni n-a strigat, în casă nimeni n-a intrat. Poate mi se păruse, poate motanu împinse ușa... N-a trecut mult, până am zărit în geamul camerei de alături fruntea Clemenței. Fata stătea fără răsuflare, asculta. Odată descoperită, a deschis cu zgomot ușa și a raportat ca pionerița* *elevă exemplară în URSS): ” Mama o spus să ti duși păn la dânsa”. M-am ridicat și am plecat.

În cuhne situația părea încordată. Odraslele stăteau grămadă la un capăt de pat, în odaia mare. Tot pe-acolo se afla și mama, arăta ca înainte de trăsnet. Tata era în tindă, el mă aștepta, nu altcineva. – Ai lăsat școala... ai fugit la club... Așa-i? – m-a întrebat el rece, cu sprâncenele întoarse. Eu am vrut să răspund ceva, dar, văzându-l agresiv, am tăcut, să nu-l stârnesc mai tare. Tăcerea mai rău a făcut, l-a scos din sărite și s-a apucat de tras curaua de la pantaloni. – Nouru, soarili... nafura!.. Eu mă rup la schinari pi dealuri, pi sub tractoati... da tu nu vrei să înveți, zburzi pi după școală... Dumnevoru măti!.. Am să-ți arăt eu ție kinău!.. Ai să mă pominești tu pi mine!... ... Cureaua a intrat în funcțiune. La început nu sufeream cine știe ce. Tăceam. Loviturile se îndeseau. La un moment, am notat durere ascuțită la un șold, apoi pe spate... Tata dădea cu cătărama. Probabil, din fierbințeală, a schimbat poziția la curea, apucând-o de alt capăt. M-am speriat și am strigat. El s-a oprit. Folosindu-mă de secunde, m-am rupt din strânsoare și m-am aruncat sub pat. Asta l-a enervat încă mai tare. A luat cârligul de la plită, s-a aplecat și – hai să mă scoată. M-a agățat de un picior, m-a tras la el cu putere, apoi s-a apucat de dat în mine ca-n sacu de popușoi. Atunci m-am speriat cu totul și m-am apucat de strigat. Tot atunci s-a deschis ușa la odaie.
– Ajiunji! Oprești-ti! – a strigat mama, punându-se înaintea tatii.
– Dă-ti la o parti, că o ei și tu... – Ajiunji, că ai să bagi cu totu frica în băiet. Nu vreu copchii bolnaji în casă, m-ai înțăles? Adă-ți aminti și o făcut tat-to cu tini... Sau asta vrei?..
După ultimele cuvinte tata s-a oprit, a trântit cureaua în podea și a ieșit afară.
Mama m-a liniștit, apoi m-a luat de umeri, să mă conducă. Eu am respins-o cu amândouă mâinile, am alergat în casa de la vale și m-am aruncat în pat scâncind, mai mult din jignire. Am adormit repede. Noaptea a trecut fără visuri. Doar spre dimineață am petrecut câteva cadre din ”Drumul spre Berlin”.

A douăza m-am ridicat cam greu. Mă durea tot spatele, un genunchi... bucile nu le simțeam. Am ieșit la closet și m-am întors înapoi. În cuhne n-am intrat. M-am băgat sub iorgan și am adormit din nou.
M-a trezit un tropăit ușurel. Am deschis ochii. Clemența cu Andrușa stăteau lângă crivat, ca doi pui de bodaproste. Se uitau la mine cu jale, parcă trimiși de cineva să vadă de mai suflam. Lângă ușa de la verandă se mai zărea o fugură - a lui Costa. S-a apropiat și el. M-a atins cu un deget și s-a luminat la față, ca și cum puse mâna pe un sfânt. M-am uitat eu cât m-am uitat la dânșii, apoi, îndemnat de ideea că nu eram singur, m-am ridicat.

Afară soarele se înălța spre amiază. În cuptor trosneau lemnele, mama în casă punea aluatul în tave. Observându-mă, s-a uitat furiș prin geamul de la ușa cuhnei, apoi m-a chemat înâuntru. N-am intrat, a ieșit ea.
– Hai nu mai hi așa di supărat... Câte nu se întâmplă la viața omului... Și să fașim?.. Trebuie să trăim mai diparti, doar n-a să umblăm bosumflați anu împrejiur. Acuș mama puni pâinica în cuptiori, punim și două tăvăli di cărtoafe cu jiumeri, di cari tu mănânși mai tari... – Nu plac jiumerili, niși nu li pot suferi... Și mătali di asta știi...
– Știu! Cum să nu știu?.. Niși eu, cu maiura me... n-am ochi să li văd. Mama nu ziși că trebuie neapărat să le mâncăm... Am avut în videri cărtoafili... Da tu, de-odată ti superi, sau încă o ții de-asară... Oari cât să hie șiasu, dovidesc să ti hrănesc înainti di lecții? Mă tem că nu... Da mama a să facă mai altfel, a să prăjască răpidi niște ghiozomeli*, la plită... Pi tat-to iartă-l și tu, că altfel nu putea să facă. Copchilu trebuie să simtă o stăpânire, altfel crești di capu lui. Și om iesă dintr-însu când să fași mari?..
– Eu n-am fost jinovat! – Iar înșechi cu dreptatea... De-acu, las-o și tu într-o parte. Dacă-i a ta, n-a să ți-o fure nimenea, tot a ta a să rămână. Bătaia ți-ai luat-o, acu du-ti la școală, șeri-ți iertari di la învățătoari, spuni-i că azi nu pot veni. Mâine am să trec, neapărat!
– Poati să-i sărut și mâna?.. – Asta nu-i obligator. Vremea cucoanilor dimult o trecut, da fimeia, ca învățătoare, trebuie să vadă o stimă din partea ta.
– Da pintru și să mai vii și mătali? – Nu știu... O trimăs vorbă pin șineva... vre să mă vadă. Stau cu nădejdea că n-ai mai făcut v-o altă boroboață. – Șini o fost, Marușca sau Nătașa? – Nu! Da asta nu ari însămnătati! Șineva trebuia s-o facă, doar n-avea să se târâie învățătoarea acasă la noi, pi glodu ista. ...

Supărarea a cedat din poziții. Am hălit două turte ferbinți și am plecat la școală. Am întârziat. Aurora Ivanovna, văzându-mă intrând pe ușă, a făcut ochii mari. – Trebuia să vii cu mamă-ta, nu o văd. Natașa, ai anunțat-o?
– Da, Aurora Ivanovna! Di la școală m-am dus drept la dânsa...
– Ego, întoarce-te acasă și spunei să vină împreună cu tine la școală, altfel nu te primesc la lecții. Ultimele cuvinte m-au pocnit în tâmple, mai mare jignire până atunci nu știusem. Am ieșit din clasă și am luat drumul șleahului încărcat de glodul lipicios... Mergeam a lehamite.
Școala nu mă mai interesa, nici acasă nu mă trăgea, nu aveam curaj să mă uit în ochii mamei. Nu aveam dreptul să o rup din treabă. Învățătoarea mă pocnise exact în locul slab...
Până la urmă, am intrat pe poartă. Nici mamei nu i-a plăcut ordinul, dar a trebuit să lase rufele nespălate, ca să le intre în voie tovarășilor pedagogi.

La școală, învățătoarea m-a trecut la loc, pe mama a dus-o la directoare. Toată clasa se uita la mine ca la mucenicul... Unul Ionel mă privea cu invidie.
– Te-o bătut?.. – a întrebat el în șoaptă, întinzând gâtul peste o bancă.
– Acuș ai să vezi – i-am răspuns, săltând un capăt de cămașa la spate.
– Oho, și vânătăi!.. Da eu credeam că numa teteica dă din puteri... O povistit băieții... Pintru așa kino (film) fași să ei o bătaie. Și acu mă căiesc, că n-am ieșit ieri cu tini... Sinceritatea colegului m-a încurajat, încă o dată demonstrând că într-adevăr nu eram vinovat în provocata infracțiune.


Educativele mustrări, adresate mamei în cabinetul directoarei, au redeschis drumul cunoașterilor mele. Învățătura școlărească a continuat în ritmul ei ordinar. În zile numărate am revenit la starea normală de elev, dar propria morală nu m-a lăsat împăcat cu lovitura înfrântată. Supărarea a mai durat. Nu că eu nu voiam să mă dezbaier de dânsa... Ea nu mă lăsa.
Pe mama am iertat-o, de-odată. La tata nu m-am uitat două săptămâni, nu pentru bătaie. Procedura dată, pe vremea ceia, era considerată tot așa de naturală, ca și rotația Pământului în jurul Soarelui.
Mânia nu se datora pedepsei în sine, ci injusteței ei ascunse, nerecunoscute de tata din motive neînțelese de mine.
Pe de altă parte, ar fi o eroare de afirmat cu certitudine că bătaia primită nu conținea absolut nimic pozitiv.
Firea mea, încă libertină după cei șapte ani de acasă, probabil avea nevoie de una sau mai multe lecții de acomodare la împrejurările sociale epocale.

Cu Aurora Ivanovna a fost altfel. Am ținut pică pe dumneaei până în vară, nu pentru ce făcuse cu clasa înainte de film. La urma urmelor, in calitate de învățătoare, era în dreptul ei executiv de a se considera corectă în decizia luată.
Cine eram eu, Ionel, tanti Maria, Vasica, sau altcineva din a doua ”A”? Avea careva din noi vreun drept să-i condamne fapta săvârșită? – Clar că nu!!! Altceva a fost la mijloc. Toată primăvara, până în ultima zi de școală, în privirea ei nu am văzut o urmă de regret față de cazul meu. Ea rămase cu dreptatea ei, eu – cu a mea. Ciuda adresată dumneaei se motiva că o obligase pe mama să vină la școală anume în ziua când nu trebuia.

După cum înțelesem în continuare, pedagogii noștri, fiind și ei cu plusurile și minusurile lor, în ziua de film se aflau în criză conflictuală.
Clasa noastră, împinsă în scopuri strategice pe câmpul de bătaie, a fost sacrificată în favoarea uneia din părțile beligerante. Bineînțeles, profesorii n-au reușit să împartă școala nici înainte de ”evadarea” mea, nici după...
Înscenarea cu lecția a patra nu a rezolvat nimic, provocând doar dezgust în rânduri de școlari lipsiți de drepturi, dar nu și de proprii simțuri.
Eu, luând Berlinul de două ori (la club și acasă), în final m-am ales cu câștig, pe când Aurora Ivanovna a rămas păgubașă. În persoana mea dumneaei a pierdut un mare simpatizant. Asta am spus-o eu, dar nu și Dumneaei. Poate o durea la coc de retrăirile mele, la câtă copilăraie năzbâtioasă trecuse prin sinuoșii ei ani de pedagogie.