agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-02-06 | |
Femeia cu părul roșu stă pe jos, cu fața pe gresia rece și picioarele strânse la piept. Ea nu mai plânge. Lacrimile s-au terminat de mult, iar în locul lor o durere nesfârșită s-a așezat ca o greutate imensă care o apasă prea mult. Atât de mult încât femeia se gândește dacă nu cumva pieptul o să îi pocnească de la presiune și o să se sfarâme în bucățele mici de tot.
În jurul ei viața rotește normal, nepăsătoare și rece, cu oamenii ei șiroind ca furnicile, cu scopuri numai de ei știute. Afară vântul bate la fel, ploaia e la fel de udă, copiii vecinilor la fel de gălăgioși. Numai în sufletul ei e un alt univers plin de agonie și neputință. Unde e dumnezeul pe care l-a venerat și la care s-a rugat atât de mult timp? Unde e el, cu puterea și bunătatea lui nemărginită? Două zile a plans și l-a urât. Două zile și-a droit cu toată puterea ei să facă ceva care să îl detroneze de acolo de pe piedestalul pe care l-a pus tot ea. Două zile a lăsat lacrimile să curga, una dupa alta, simfonie udă, înjurând și simțind că totul e de prisos. Dar acum, când lacrimile au secat, femeia cu părul roșu nu mai simte ură. În locul ei s-a instalat resemnarea, dar a rămas durerea copleșitoare care o învăluie toată, de la vârful capului si până la tălpi. Ea știe acum că dumnezeul ei nu există de fapt, iar asta îi dă putere să existe în continuare. Pentru că dacă nu e nimeni care să decidă lucrurile astea, atunci înseamnă că totul e doar un joc al naturii. Ei nu îi pasă de credință, conștiință, vise, iubire, moarte, sentimente. Natura selecteaza pe ici, pe colo, pe unde crede ea că trebuie intervenit. Uneori schimbă vieți aleatoriu, ca la un joc de aruncare a zarului. Femeia cu părul roșu se ridică acum. Îsi strânge părul într-o coadă și se spală pe față. Deschide apoi un sertar în mintea ei și îndeasă acolo toată durerea și neputința. Încă nu poate să îl închidă, dar cândva o să reușească, deși mereu durerea îl va redeschide și se va revărsa din când în când. Ea nu îl va încuia niciodată. Durerea e a ei și e amintire. E dovadă a existenței pe care niciodată nu o va ascunde. Durerea e copilul ei, atât de mic și de prețios, cu pumnii lui cât un sâmbure de cireașă. Atât de roșu. Atât de mort.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate