agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-02-08 | |
Sudul basarabean mereu a fost important prin fertilu-i cernoziom. În verile bune, noi între primii ne înfruptam cu ale lui daruri. Garduri, haturi și hotare nu aveau cum baricada pârlazul ambițioaselor ispite.
Într-o duminică de august, neavând ce face, ne-am decis să întreprindem o plimbare cu folos. Se trata de o mică vizită asupra unei mari harbuzării, situate dincolo de linia propriilor avuții. Colhozul (CAP) avea așa plantație la Hârtoape. Până ajungeam acolo, cu arșița care era... De regulă, culturile măgulitoare se semănau cât mai departe de obștime, altfel nici șapte paznici cu puști n-aveau cum respinge invaziile pofticioșilor. Lărganii își aveau harbuzăria departe de satul lor, dar nu și de al nostru. Nu costa mare efort a face un drum până la râpa din sus a Rotundului, pe malurile căreia se coceau în tihnă mii și mii de pepeni roșii, galbeni... Normal, n-aveam ce căuta pe teritorii străine, dar pofta apăsa, si apoi, încă nu eram în stare să distingem limitele pământului. Pe unde treceam, ce vedeam... – tot era a nostru. Cât nu se zbăteau profesorii la școală și mama acasă, să raționăm altminterea... Până și fratele mai mare – elev exemplar, aproape eminent, onorat membru a tineretului leninist (UTC)... – nu era pe deplin convins în justețea acelor insistente educații. În ziua cu pricina, de dimineață timpul se arăta posomorât și sufla vântul dinspre nord. Afară era cam răcoare, toamna dădea primele semnale. Eu, grăbit să ies pe poartă, am înșfăcat la nimereală un surtuc, în părțile noastre numit suman, rămas din anul de școală precedent, încă în stare de a mai servi. Grupa includea mai mulți indivizi. Cel mai mare (căpitanul) era fratele mai mare, altfel n-avea cum să fie. Se prezenta ca un băietan cu înfățișare dubioasă, după care era aproape imposibil de ghicit cam câți ani avea. Pe fața-i roșietică, barbă cu musteață încă nu se semnala, doar niște perciuni roșcați i se zăreau crescuți sub tâmple. De sub ochii albaștri îi ieșeau la iveală sprâncene cu gene dese, albicioase, groase și stufoase. Privirea-i penetrantă, luându-și începuturile din fundul orbitelor, lumina viitorul dreptății cu lungi raze sclipitoare, de care nu poseda nici Domnul Soare. Deși avea tapaliga lungă, lată, mâinile până la genunchi, înalt nu părea deloc. Era zvelt, ba chiar și slăbănog, cu mușchi de trântaci natura nu-l alinta. După degetele de la mâini părea plăpând și cam neputincios, în realitate era vânjos, iute la mișcări și rezistent la drumuri lungi. Băiatul era frumos, fetele se uitau după el încă din clasa patra. Al doilea după ani veneam eu, mai jos ca fratele de o palmă orizontală, robust, puțin încruntat , hotărât la aventuri, îndrăgostit de libertate, însuflețit de entuziasmul victoriilor apropiate. La momentul deplasării, mă simțeam în puterea de a lua cu asalt întreaga harbuzărie cu tot cu colțul de jos a Lărganei, ce ne stătea ca sula-n coastă de când mă țineam minte. Cu noi veneau trei băieți din mahala, Andriuha și Costa. Plantația se afla cam la un kilometru de capătul șleahului, la marginea de nord a satului nostru. Văzându-ne la hotar (o fâșie îngustă de pădure, formată din câteva rânduri de salcâmi amestecați cu vișini și abricoși), am făcut dreapta și am luat-o spre coborâș. La capătul povârnișului s-a arătat nerepetata vale a Rotundului, cu imașurile-i văluroase, hăurile adânci, nucăria, salcâmăria și marginea pădurii Roșii. Pe partea stângă a văii, la capătul prăpăstioasei râpi lua începutul harbuzăria. Se vedeau ca-n palmă coliba, paznicii, doi la număr, un câine lățos legat, altul slobod, doi băietani ceva mai mari ca fratele, rândurile de harbuji întinse spre nord pe piscul dealului... Se vedea și o turmă mare de oi, tot de-a lor, păscând în capătul hotarului. Ca poziție, noi ne aflam mai la sud, pe propriul teritoriu, în dreapta râpii. Odată tălmăcită reala situație geografică, am schițat planul de acțiune și am dat în cai. Tactica dată consista în a ocoli obiectul dinspre răsărit și a lovi în flancul lui stâng, unde râpa se îngusta și pierdea mult din adâncime. Am trecut ca partizanii râpa, am intrat în salcâmăria apropiată și am făcut stânga spre nord. În lanul de popușoi (intrat în plan) am procedat ocolirea – manevra cheie, fără de care operația nu avea cum se realiza. Rândurile de porumb ne-au dirijat spre centrul părții stângi a harbuzăriei, ascuns de vederile inamice. Când nu se mai zărea vârful colibei, am cotit spre asfințit. La marginea lanului de porumb ne-am oprit, ne-am târât mai aproape de ultimul rând și am cercetat sectorul de atac. Împrejur – țipenie, asta și ne trebuia. Dubiile fiind de prisos, imediat am trecut râpa și am pătruns cu toții în raiul belșugului. Sărind rânduri de zămoși, ne-am aruncat la ce ne interesa mai tare. Am luat câte un harbuz și – fuga înapoi la popușoi, agățând și ceva zămoși. În ascunziș ne-am oprit, să probăm din pradă. Ca înadins, nimeni n-avea cuțit. Eu am luat doi harbuji mijlocii și i-am ciocnit cu putere. S-au desfăcut cu trosnet. A pocnit și fratele doi. Care rupea din miezul roșu cu mâna, care cu dinții, nasul, barba... Apoi le-a venit rândul zămoșilor, în sat alintați cu numele de colhozeni: rotunzi, galbeni, crăpăcioși la coajă, dulci și tare-tare mirositori. Potoliți, ghiftuiți, am mai asaltat odată râpa, să nu plecăm acasă ca golanii cu mâinile în buzunare. A doua oară nu ne-am mai tupilat, am avansat frontal, cu capurile ridicate. Am ales câte un harbuz-doi măricei și am bătut în retragere, ținându-ne de traseul ocolirii. Am trecut lanul de cucuruz, am traversat o parte a salcâmăriei și ne-am adâncit puțin în teritoriul nostru, lăsând harbuzăria cu tot cu paznicii duși de nas. Rămânea de trecut râpa mare și de intrat în via colhozului, întinsă de la hotar până în casele Rotundului. Pe partea dinspre sat a râpii păștea în tihnă turma de oi, fără cioban. Poate și stătea el pe undeva la umbră, dar noi nu-l zăream, că nu ne interesa. Merită de menționat că râpoaica ceia (altfel n-are cum fi numită) în adevăr era mare, cu malurile abrupte surpate, adâncă, plină de copaci uscați cu tot cu rădăcini, curnuți, holere, boroscai, boji puturoși, șanțuri și gropi largi rămase încă din urma războiului. Partea dinspre pădure mai era cum era, cea dinspre sat, văzută de jos în sus părea o cetate de necucerit. Pe râpa nu curgea multă apă, dar fundul ei mâlos și cleios obliga la înconjururi. Odată găsit locul de trecere, am sărit apa și am pornit urcușul. Înainte de capătul malului am dat de un prag lat de pământ, de la care altele asemănătoare duceau spre adâncul râpei, formând o scară mare, nevăzută de jos. Pe părtalul numit, drept în mijlocul lui, se afla o groapă nu prea adâncă, acoperită cu iarbă, împrejmuită cu tufe de boz. Ne-am întins care și unde, să ne tragem răsuflarea înainte de a asalta ultimul bastion - o bucățică de mal cu vreo doi metri de înălțime. Osteniți ca dracii, stăteam lungiți pe iarba moale, împliniți de rezultatul ieșirii duminicale. Fratele povestea anecdote și tot felul de născociri, făcând publicul să rămână în continuă veselie. La o juma de oră, ne-am ridicat. Când să punem trofeele pe muchia malului, deasupra a apărut un bărbătoi cu fața păroasă, urâcioasă, furioasă, ținând în mâna întinsă biciul ciobănesc: gros, lung, cu pană de pocnit la capăt. Eu am rămas hipnotizat. Mai văzusem paznici, curugii... numai nu așa sluțenie de om. Unicul lucru, trecut prin minte în clipa ceia, a fost să recunosc lipsa de vijilență în finalul operației. ”Haarbuuji!!!...” – a răcnit pocitania de cioban, trăsnind cu biciul în gloată. Un șuierat subțire s-a lăsat spre râpă... Capurile aplecate au ferit ochii, dar restul? – Agresorul știa meseria. Din prima lovitură a atins trei din ai noștri, cu a doua i-a ajuns și pe alții, dar eu nu mai vedeam ce se făcea, mi-am dat drumul în jos. N-au stat locului nici ceilalți, unii s-au rostogolit spre fundul hăului, în flancuri, alții au amuțit în tufarii dimprejur. Eu m- am încâlcit în boz, m-am ridicat și am vrut să sar. Jos, la fundul râpei se vedeau pietre, nu m-am riscat să mă arunc peste ele. Nu mai era încălcarea așa de mare, ca să-și rupă cineva capul. Rămas pe pragul de sus a malului, am luat-o spre altul de mai jos. Era târziu. Din direcția numită un alt lărgan se ridica spre mine, iar de sus cobora stăpânul biciului. Odată înconjurat, am fost luat prizonier, dezbrăcat de suman și escortat. La colibă nu mă aștepta nimeni. Un moșneag (încă în putere) stătea întins pe o rogojină și se uita a lehamete spre începutul pădurii. Câinele de la legătoare doar m-a salutat cu un scurt lătrat și într-o secundă s-a calmat. Cel dezlegat n-a făcut nici atâta, de lene ce-i era, numai a căscat de două ori, s-a dat la umbră și s-a pus pe labe. Convoirul cu biciul a atârnat sumanul într-un cârlig a colibei, a luat un scăunel și s-a așezat lângă moșneag. Moșul nu se încumeta să deschidă gura, făcându-mă să cred că nu-l interesam. Tăcerea mă cam curma la gât, dar mă țineam tare, de scâncit eram prea mare. Sumanul mă trivojea, în viitorul apropiat altul în loc nu se prevedea, și de se întâmpla așa, vechiul însemnătatea nu și-o pierdea. – De undi ești – întrebă paznicul mai în vârstă, cu glas domol, a lehamete, fără a se uita în partea mea. – Din Butușeni – am răspuns ferm, să mă creadă. – Cum ti cheamă – se amestecă urâciosul cu biciul, deja nu așa de sluțit, deși încă destul de agresiv. – Cum țî-i familia, a cui iești?.. ”Aici am rupt cuiul...” – m-am gândit eu cu teamă. Ultima întrebare m-a adus la ideea că răutăciosul putea fi parteni* (membru de partid, comunist) – Te-am întrebat di-a cui iești, mă auzi, soarili măti?.. M-am liniștit, comuniștii nu aveau năravul de a sudui. După a mea deducție, paznicul trebuia să fie om de rând, iar soarele lui, pe lângă nourii tatii, era un zero fără virgulă. – Dacă nu spui, ti închid în colibă – a continuat răul, cu ciudă. – Ai să stai la întuneric păn a să vie tat-to să ti cauti... Înainte de a mă speria, m-am uitat la moșul de pe rogojină. Observându-l șmecher la ochi, am bănuit un joc a lor. Fintul* nu era de nivelul meu, dar asta pe față n-am arătat. M-am oprit cu ochii în paznicul cu bici. I-am văzut ceafa groasă, înnegrită, mâinile, mușchii, barba lată, gura cam băloasă, urechile mari ieșite mult în laturi... Comparându-l în grabă cu tata, am conclus că n-avea cum câștiga într-un schimb de pumni: cu o palmă bună, teteica-l îndoia, și dacă, din neatenție, strângea pumnul drept, îl dobora la nivelul harbujilor lui obrintiți. – Spuni a cui ești și-ți dăm drumu cu tot cu suman – a oferit blândul. – A lu Știrbu – am răspuns eu în sfârșit. – Scrie! – i-a ordonat răul flăcăuanului, care-l ajutase să mă prindă. – Cum ti cheamă pi tini și cum îl cheamă pi tat-to? – Gică, pi teteia – Gheorghe. – Scrie frumos. Hârtia nu rămâni la noi, pleacă drept la raion. – Iar nu l-am crezut. Foaia de caiet, plină cu caragațe de creion, avea și o pată de grăsime, așa că, procuratorul mai scăpase o gafă. Între timp, pe dealul dinspre Lărgana s-a arătat o mașinică albă, cu o coadă groasă de colb din urmă. – Dă-i drumu acasă, că vini prisâdatili – a zis grăbit răutăciosul. – Dacă ti mai vedi și el pi aiși, chiar că ei Berlinu... M-am bucurat, cu ochii la haină. – Sumanu rămâni la noi. Să vie tat-to după dânsu, da tu, pi la harbuji mai mult să n-ai și căuta! Ai înțăles? – Da, am răspuns eu în ton vinovat și tot atunci am plecat. La o bucată de drum, aproape de fâșia hotarului am întors la nimereală capul spre colibă. Mașinica se vedea oprită cu ușile larg deschise pe coasta dealului. Un omulean durduliu, în cămașă albă, stătea cu mâinile în șolduri și se uita cum paznicii îi cărau harbuji. La burduhanu-i crescut în comuna egalității, nu mai avea cum ridica de la pământ un fruct de-a gata, numa bun de mestecat. La a treia zi de la incident, tata a trecut pe la colibă. Cum s-a descurcat el acolo, n-am mai aflat, că nu era avan la lăudat. În seara ceia am văzut și sumanul, și un sac de harbuji aleși. Lărganul cu biciul lung nu mai era așa de fioros, cum îl apreciasem eu la prima vedere. Era și el un măsurător a timpului, un muritor de rând cu suflet și inimă omenească, poate, pe undeva, din mărimea ei apropiată de a tatii. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate