agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 449 .



Timpuri și destine
proză [ ]
Сapitolul 28.Caracul-oracul

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2021-02-23  |     | 



După istoria căruței cumpenele s-au păzit de noi o vreme îndelungată. Așteptata vară nu se mai arăta ca cele din urmă, nici noi nu mai dispuneam de ocaziile anilor trecuți. Viziunile zilnice sufereau schimbări în defavoarea adierilor liberale ce se tot îndepărtau. Obligațiile crescânde strângeau cercul avantajelor rurale. Eu personal nu mai aveam timp să ating o cireașă din livada colhozului, măsuram cu fratele dealurile cu săpușoara în mână.
Rutina zilelor de muncă înghițea săptămânile de vară una după alta. Familia avea nevoie de bani, iar proletarii nu puteau construi uluitorul rai fără roadele pământului. Până la urmă, plictisul marilor vacanțe a fost alungat de o novatoare acțiune a epocii. În vară, un învățător de educația fizică, om cu mari aptitudini organizatorice, a întrunit o brigadă experimentală de școlari cu statut special.

Noua formație, numită Lagăr de muncă și odihnă, urmând să-și desfășoare activitatea în luna iulie, avea lista gata încă din aprilie. Rândurile acelui detașament fuseseră complectate cu minuțiozitate.
Aleșii dintre aleși (vreo 40 de membri, între care 30 de băieți și restul fete) trebuia să fie disciplinați, rezistenți, dezvoltați plurilateral, harnici la prășit și competitivi în diverse probe sportive.

Lagărul propriu-zis fusese amplasat la o margine de pădure din preajma vechiului șleah al Baimacliei, într-o poiană ierboasă, îngrădită de jur-împrejur cu stejari seculari amestecați cu frasini, ulmi și arțari.
Stațiunea se compunea din șase mari corturi montate în două rânduri, cantina cu bucătăria, (înnădite vremelnic din pari, leațuri, scânduri...), cisterna cu apă, lavabourile, căsuță paznicului, câțiva stâlpi cu becuri luminoase și bariera de la intrare cu placatul ” Л.м.о. Сперанца ( Lagărul de muncă și odihnă Speranța)”.
În partea de jos a poienii două cărărușe duceau la toalete, iar un drumuleț de pădure – spre partea opusă a dumbrăvii ce dădea într-un câmp imens de sfeclă furajeră. Aceeași cultură ocupa un alt teren spațios, cu începutul în poarta taberei și capătul în ocolurile de viței ale fermei noi.

Ideea teoretică a proiectului avea părțile ei atractive: sport, natură, ruguri cu serate neconsacrate... Cui nu iar fi plăcut să stea întins la umbra codrului cu nasul înfundat în floricele; să uite grijile de acasă, doborât de somnul nopții, îmbătat de aroma ierburilor împrăștiate în straturi pe toată podeaua cortului; să adulmece văzduhul proaspăt al dimineții, ascuns de zorii zilei în verdeața frunzișului îndesit de însăși mama pădurii...
Ce imaginații!.. De era așa, alt noroc cui îi mai trebuia? – De la geamul cârmuirii tabloul naturii se vedea în rânduri nesfârșite de sfecle cât harbujii, mereu în situație de creștere intensivă. Mai în scurt, detașamentul avea sarcina de a proteja câmpurile furajere din zona campamentului. Oricare buruiană în stare de a dăuna sfeclelor în a lor sporită dezvoltare, era sortită pieirii, fie tăiată cu ascuțișul săpii, fie zmulsă din rădăcini.

În prima săptămână de odihnă am lucrat până la prânz. Rău nu ne-a fost, mai ales că am prins și o zi cu ploaie. Ne-am distrat, am răscolit toate potecile vizibile dimprejur, am fost și la scăldat... iar sâmbătă am plecat acasă, cum cerea și regulamentul taberei. Mama ne-a lăudat, chipurile amândoi cu fratele ne-am îngroșat la obraz, în sensul direct al cuvântului. Asta însemna că viața de pădure ne pria. Așa și era. Unde s-a mai văzut mod de trai cu ore de muncă limitate la jumătate, mâncare la discreție, unt la ceai, compoturi... sport, tăvăleală pe sub copaci, prin corturi... – lăfăială curată, mai și plătită.

Luni dimineață, mașina colhozului ne-a cărat iar la pădure. La prima oră detașamentul întreg stătea alineat în fața intendantului însoțit de agronomul-șef. Din spusele lor, rezultatele primei săptămâni de activitate au dezamăgit cârmuirea. Dudăul de pe rânduri creștea mai repede ca sfecla, o înnădușea... ferma rămânea fără hrană, țara fără smântână... noi fără leafă.
Calcule prealabile arătau că banii făcuți timp de o săptămână nu depășeau cinci ruble de persoană. Echipa de șoc, fruntea școlii, aleșii aleșilor... – asta chiar că era de râsul găinilor. Iluziile boierești s-au evaporat, orarul – radical s-a schimbat. În aceeași dimineață ne-am apucat de lucru ca lumea.
După amiază am mai dat o roată de câteva ceasuri pe la sfeclă, și așa mai departe. În următoarele diurne complete am terminat de prășit un câmp, apoi altul, apoi ne-am întors la primul...
Buruienile creșteau ca din apă, dar și sfecla noastră se mărea, la rădăcini se rotunjea, era salvată, fapt pentru care am fost apreciați de însuși zootehnicul.

Luna s-a sfârșit cu rezultate satisfăcătoare, atît pentru respectabilul curator, pentru avansatul colhoz (CAP), cît și pentru marile familii.
Banii cîștigați s-au cheltuit, sfecla crescută au înfulecat-o vacile fermei (și ale oamenilor), laudele s-au răsfirat pe imașurile Enichioiului, dar nebuniile făcute prin corturi (și pe alături) nu s-au șters.
Neatins de vremuri a rămas și pulsul acelei primitoare păduri. Și astăzi îmi sună a nostalgie vocile chemătoare ale silvestrei lumi ne ordinare, cu ale ei scurte triluri matinale - unice creații orchestrale...
M-aș închina oricărui atotputernic, fiecărui oracul făcător de minuni... măcar careva din ei să păzească dumbrăvile noastre, să le poată vedea nepoții, nepoții nepoților...


Următorul an școlar a decurs în liniște. Doar cu primele vînturi de primăvară învățătorii superiori au tăbărît peste clasele mari cu cerințele lor insistente.
Examenele de absolvire au bătut și la ușile noastre: Eu, ca elev în clasa opta, aveam patru, fratele – de două ori mai multe, plus pregătirile de ieșire în lume. ”Repetitio est mater studiorum”, glăsuia faimoasa lozincă a anticilor iluminați.
Consultațiile se țineau lanț. Eu ca eu... primogenitul familiei nu mai știa unde începea ziua și când se termina noaptea, dar via trebuia săpată. Mama, retrăind mai tare ca fratele, ne-a lăsat în voia științei, înrolând noi forțe în armata măsurătorilor. Clemența, Andrușelu, chiar și Costa din clasa doua (demult arzând să-și manifeste virtutea), au pus mâna pe hârlețe.

După absolvire, eu am rămas acasă, fratele a plecat la capitală, oprindu-se la ușa idiomelor străine ale universității.
Cu două zile înainte de primul examen, abiturientul nostru și-a retras actele și le-a împins la drept – facultate serioasă, aproape de nepătruns pentru adolescenți de anii lui. Din auzite știind cam ce-l aștepta, a susținut toate probele, dar n-a reușit, notele-i erau prea slabe pentru vârsta ce o deținea.
Asta nu l-a descurajat, a plecat acasă, cu ideea să lucreze un an în colhoz, să-și facă o pregătire mai bună, ca în următoarea vară să mai dea un tun, să spargă zidurile ultimului bastion din calea cunoașterii dreptății de pe pământ. Văzându-l intrând pe poartă cu geamantanul, tata s-a deschis la față. A douăza l-a și luat la brigadă, l-a suit pe un tractor și l-a pus la lucru.

Adevărul era că teteica nostru nu mai putea ține singur gospodăria. Jozefina, venită după Marișa, nu mai era mezina. Mama își mărise armata de fete cu o Diamantă. Loc în case aveam destul, dar podurile trebuiau îngrelate, beciul încărcat, animalele hrănite, îngrijite... Cu alimentarea ne descurcam, mai complicat era cu hainele, ultimul timp nu ne mai ajungeau bani să ne înnoim toți odată, ca înainte.

Cu toată strâmtoarea bănească, în toamna ceia eu am plecat în clasa noua îmbrăcat în costum nou. Asta însemna mult, chiar dacă pantofii îi aveam rămași din primăvară.
Ce făcea mama, cum dregea socotelile, cum le înnădea numai ea știa, dar reușea să ne îmbrace pe toți și pe toate, fie chiar și pe rând.
Până și mezina purta scufiță nouă, d-apoi fetele de grădiniță, care nu mai ieșeau din colane cu rochițe, bluze albe cu fustițe... Aveau și ele gusturile lor, se mai uitau și-n oglindă, când se alegeau cu ceva nou ușile de la verandă nu se mai opreau. Nu era ușor de le intrat în voie la toate.
Fericit de noi, băieții. Pe lângă casă ferfenițam tot ce era de mâna a doua. Odată în săptămână mama avea ore de cusut. Cârpea la pantaloni, colțuni și sumane de-i amorțeau sprâncenele. La noi o haină veche era întrebată. De ce?– Din simplul motiv că nu mai trebuia corcolită ca una nouă. Sărind în grabă un gard, o râpă sau, te miri ce îngrăditură, nu te mai îngrijorai: că să nu-i crape fundul la un pantalon bun, să nu-i zboare vreun bumb... Second-hand-ul se producea în casă, mai intra și din afară.
Odată, mai demult, badea Grișa aduse de la capitală o geantă plină... Eu m-am ales cu o căciulă roșcată și un suman în pătrățele, de care la școală n-avea nimenea. Două ierni la rând le-am purtat darurilor onoarea, apoi le-am dat fraților, să simtă și ei mai de aproape huzurul orașului.

În familie procurarea noilor haine se proceda în rate: înainte de întâi septembrie, înainte de friguri, înainte de paște, și înainte de călduri, ultima fiind mai mult amăgitoare decât suficientă.
În ultima săptămână de august mama lăsa treaba și pleca la Leova, însoțită de careva mai mare, numai nu de mine, că aveam amețeli din cauza alergăturilor pe la magazine. Pe lângă puterea de a tîrâi, acel (acea) careva trebuia să mai dispună și de capacități: să aprecieze culorile, calitatea materialului, cusăturile; să priceapă moda sezonului (schimbată odată la două cincinale), să cunoască gusturile și măsurile fiecărei personalități din casă.
De regulă, mergea fratele sau sora mai mare. Ultimamente norocul dădea mai mult peste Clemența. Plecau dimineața și se întorceau seara.
În zile de importanță fetițele mai nerăbdătoare, care încă nu se orientau în timp, înainte de amiază se cățărau pe gardul de la poartă și stăteau neclintite, cu ochii zgâiți spre partea apuseană a satului.
Numai cum pe șosea apărea o mașină mai mare, se lăsau ele pe pământ și o rupeau de fugă spre colțul de la Țicău. Rar când le mergea din prima. Mai des se întorceau supărate, lăcrămate, cu buzele umflate.
În schimb, ce bucurie era în ogradă când întra pe poartă mama cu pomoșnița (adjuncta sau ajutoarea), încărcate cu genți de drum, ghiozdane, plase mari, bătute cu haine, castroane, căldare jămălțuită plină cu săpunuri, prafuri de spălat... șiraguri de covrigi.
Dîrele de lacrimi uscate de pe obrajii fetițelor nu mai costau nimic, săreau toată ograda în rochițe, ciuboțele, pantofei, ține-s-ar norocul de ei... A suta oară noițele de pe unghii nu le dădeau de sminteală.

În noiembrie, mama pleca iar la cumpărături. Odată m-a provocat și pe mine să merg cu dânsa. Eram clasa noua, mă prinse în vacanța de toamnă. Am protestat, dar tot pe a ei a ieșit:
– Chiar n-ari șini sî duși cu mătali, mamă, și încă unde – la Leova, de-o plășeri să facă o primblari la raion... – Da pi șini să iau? – Ukil îi la tractoari, Andrușa încă nu poati duși mult, Costa- niși atâta... Clemența ar hi bună, da șini să rămână cu fetili...
– Rămân eu, li fac și borș, dacă este nevoie. – Di asta nu mă îndoiesc, dacă ai făcut zamă în clasa șăptea, ai să dregi și-un borș cu fasole, da mai ghini să mergi tu.
– De ce eu, cănd ea să prișepi la cumpărături ca o prodaveață (vînzătoare)?
– Știe, da crește, vre multe... Îi dau crezare, da n-avem bani s-o îmbrăcăm păpușă. Moada (moda)-i bună, cîte-oleacă, altfel ne lasă cu chelea, da tu hai cu mama, să-ți cumpăr șeva după măsură. – Cu și vrei să mă mai împopoțonezi? – Custium, sfiter(pulover), palton am, șiobotili și fără mine le cumperi, pelinși di ogheli avem... – Mă gîndesc la palton, anu ista are a patra iarnă. – Îi distul di păstrat, a să mai meargă una. – Ei da... nu spuni povești, ia dă o fugă în casă di la vali, adă-l și-l îmbracă.
N-am avut încotro, am trebuit să-l aduc, la urma urmei mama-și bătea capul de mine, nu de cineva din drum. – Acu vezi și sângur... Da eu și ți-am spus? – S-a răstit mama cu dreptate, văzându-mă încătușat în haina vătuită. – Da, s-o scurtat tare, poalele s-o făcut ca la suman... – Lasă-l! Te-ai lungit. Paltonu di aruncat nu-i, a să-l poarti cari vini după tini. Îl am în videri pi Andrușa, cu nădejdea că nu ia hi tari mari.
– Dacă ne-om uita noi chiar la toate, n-om ajunge niși păn la șleah, nu că la drumu mari, și aiestea cuvinte-s a mătale.
– Aișia ești drept, da Andrușelu nostru îi de-aldi fudulachi, cam dă din nas la lucruri purtati, poati măcar pi lângă casă l-a îmbrăca.
– Adica, eu îl purtam la școală zi la zi, că mă închedicam în poale, de lung și era, da lui i-ar fi rușine să iasă într-însu păn la fîntînă și-napoi. Lasă că vorgesc eu cu dânsu.. a să-i treacă fudulia. –Ho-ho-ho, o-ho-ho!.. Oprește-te, Andrii! Nu ti înșerbînta dijeaba. Băietu încă n-o suflat niși un cuvînt... Da, să știi că și el îi drept într-un fel. Omu trebuie să aivă grijă di înfățîșarea lui. O haină bună altfel îl arată, lumea să uită la dânsu mai cu atracție... La aldi moș-to di divali li-i tot una cum se îmbracă, și tu cam ca dînșii ești, da di data asta ai să fași cum a să spun eu. Nu să poati să hii așa nipăsător cu îmbrăcămintea. Ești mari - clasa noua. Nu vreu să rîdă învățătorii di noi pi la școală, niși fetili di sama ta. Așa că, mâne dimineață, vrei-nu vrei...

A două-za am plecat la Leova. La gară, în piață și pe străzile centrale lumea era în alergare. Luând-o împotriva curentului, ne-am oprit la univermag (magazin universal), acolo se găsea de toate pentru toți. Tot alergând cu ochii după haine, într-un colț întunecat mama observă ceva. S-a apropiat, nici eu n-am rămas de ea. Între paltoanele femeiești (puse pe umerașe) se perdea o mânecă de blană. Cum de o zărise ea, din alt capăt a magazinului? – Ia și șubă frumoasă – s-a mirat mama, de paltoane separând o șubă sofisticată, să o vadă toată. –I-a uiti și tu, îti plași?
– Îmi plași, mamă – am răspuns eu cu nepăsare. – Plași, plași... Spuni și tu mai cu inimă, nu a lehamete ca tat-to! Cu voi, numa la cumpărături să ti duși... Di și n-am luat eu fata?..
– Îi bună, mamă, ia-o. Cum altfel să-ți mai spun? – Să știi că a-ș lua, da oari cât să coasti, i-a vezi. – Șaizeci di rubli, fix.
– Văleu, cam scumpă, n-am să adun eu așa bani. Da și mai scrii pi etichetă?
– Caracul iscusstvennâi (imitație)– adica, nu-i blană naturală.
– Iată care-i treaba. Da oari cât ar costa una din chelișică adivărată?
–Ar hii scumpă tari... dacă numa ghinăralii și miniștrii poartă guleri și cășiuli brumării? – Șuba-i bună, mamă. Așa di ghini-i crețiută... niși nu să cunoaști că nu-i din pustiu, și culoarea-i bună. – Și-ar hi oari, di m-aș arăta eu cu dînsa în sat, să mă vadă muierili?
– Ia-o, mamă, că și-așa îți trebuie ceva di iarnă. Di cînd ti țin minti ti văd numa într-un palton, și încă mai spui di alții...
– Ghini zîși, da hai să nu uităm după și am vinit, dacă a să rămîie rubli, poati oi lua-o. – Și dacă -ți rămân bani, și n-o mai găsești, o ia șineva înainte?..
– Însanmă că n-o fost să hie... nu vă pot lăsa goi asupra iernii.
– Andrușa n-ari nevoie de palton, a meu îi ca nou. Di astă iarnă păn acu... șini mai țini minti cari și-o purtat? – Ei da, lumea vedi tot, și la bunghii di la mînecă să uită. Înainti, parcă nu era așa, oaminii purtau și aveu, nu mai căutau, da acu mândria-i mari, crești... Las-o naibii di șubă, hai să treșim la rafturi.

Mama s-a lăsat de iluzie și s-a apucat de cumpărat, de facto: ” asta pentru Lumininența, asta pintru Marișa...” Geanta mare se umfla, se îngrela, da ea tot în colțul cu pricina se uita. Pentru mine potrivise o scurtă groasă cu glugă la modă, m-a pus s-o văd, s-o și măsor. Am renunțat categoric, nu-mi plăcea nici gugiul, nici culoarea albastră.
Am dat eu de una din fâș (bună și la ploaie) – neagră, vătuită, cu guler gros împletit din lână, cu fermuar... cu 10 ruble mai ieftină ca prima. Am măsurat-o. La cusătură și culoare parcă era a mea. Mama s-a bucurat, a răsuflat ușor și a luat-o.
Cu încetul, s-a cumpărat tot ce era în plan, mai rămânea de trecut prin piață. Înainte de a ieși din univermag, am mai trecut odată pe lângă colțul întunecos.
Care oracol o împingea pe mama la rufa ceia, de nu-și rupea gândul de la ea? S-a apropiat de paltoane ca trasă de magnet, a dat șuba jos din cuier, a îmbrăcat-o, s-a dat cu ea la oglindă, s-a rotit de două ori, a numărat rublele rămase, s-a încrețit la față, a oftat, a dezbrăcat-o și a pus-o la loc.

În piață, magazinul de casnice era ticsit de marfă. Mama se dădea ba la olițe, ba la ceaune, la furculițe... ” Și, mama dracului, caut eu în șerăraia asta? – s-a prins ea la un moment. – Di și să li car tucma di-aișia, când li pot cumpăra în sat, la cumătra Maruța? I-a hai, hai di-aișia că totu-i scump. Hai să ma treșim odată pi la univermag, am uitat să-i iau bluzuță Jozefinei”.

Tigaie n-a mai cumpărat mama în ziua ceia, nici mușama de pus pe masă, nici bluzuță... în schimb s-a făcut cu șuba de mieluț. Când ieșea cu dînsa la șleah... Ca mamica noastră de împopoțonată, nici boieroaica Morozova (tablou clasic rus, autor V.I. Suricov) de pe cartină nu arăta înainte de ultima ei excursie.
Ia de-a ierni ce a ținut caraculu cela... Apele nu-l udau, omăturile nu-l răzbăteau, moliile nu-l mîncau. Poate și azi mai stă necolbuit în dulapul casei de la vale.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!